Cu pasiune , despre nimicuri

Vrem uneori să ne explicăm, deși nu ar fi nevoie : nu pe mulți îi interesează reacțiile noastre. Unii n-au timp și alții nu te vor asculta ,vor vorbi despre durerile lor, și tu vei înțelege într-un final , de ce era mai bine să fi tăcut. Dar om fiind ai în tine visul perfecțiunii, vrei să fii văzut ca un exemplar diferit de restul, și-ți iei apărarea, vrei să te scuturi de eventuale păcate omenești care te-ar face la fel ca mulțimea. Din păcate mulțimii nu-i pasă,și tu sfârșești în cel mai fericit caz, neluat în seamă, fiindcă ai putea sfârși la nebuni : acolo se adună între cei fără judecată și cei cu prea multă judecată, poate fiindcă omul e făcut să fie mediocru, altfel nu ar supraviețui : un individ din mulțime, un punct în mulțimea de puncte .
– Ecce homo!– nimănui nu-i pasă celor sau celui care îi pasă , e destul de inteligent să se spele pe mâini de tine : aduci necazuri și nu trebuiești nimănui.
E o inteligență pe care nu o vedem cu ochi buni: o generație nouă care vrea esențialul și numai esențialul și nu mai acceptă disertația care nu face decât să-i încarce inutil mintea. Ca în nedumeririle lingviștilor : cum se descurcau geto-dacii în conversație, dacă fondul de cuvinte moștenit nu depășește un maxim de 300 de cuvinte,mari și late?– se descurcau : construiau cetăți, făceau minerit și agricultură, aveau industrie, făceau comerț și aveau monedă proprie : cosonii, monede din aur , bătute în statul geto-dac .. Și toate acestea cu un fond de doar 300 de cuvinte. Fiindcă nu le trebuiau mai mult, poate fiindcă nu se pretau la explicații. Demnitatea acestor oameni se pare că s-a diluat în noi, și când fondul de cuvinte al românului a crescut, a dispărut și demnitatea, au dispărut industria, agricultura, comerțul simplu, moneda a devenit de tinichea și noi toți am început să vorbim.. Zeii simpli care nu ne înspăimântau cu iadul, au dispărut și ei , preoții care nu cereau nimic pentru ei,care arătau doar o veșnicie fericită, au fost siliți să renunțe și românul dă explicații la o mie de zei noi și răzbunători , care îi cer să fie sărac pentru ca preoții să se îngrașe... Reguli noi care n-au ținut niciodată de tradiția noastră, au venit să ne înrobească , și noi ne mărim fondul de cuvinte, fiindcă trebuie să ne justificăm fiecare acțiune, și pe cele bune..
Ar trebui să-mi justific purtarea ? Nu, dar o fac fiindcă sunt om. Sigur o fac inutil și nimeni nu o să asculte, deși eu știu , continui să mă scuz, continui să explic tot ceea ce acum două sau trei milenii, era acceptat de toată lumea fără explicații inutile.
Când nu înțelegi că nu mă pot ruga unui zeu răzbunător, când nu înțelegi că refuz să mă plec în fața rivalului zeului, când îmi ceri să ascult de Dumnezeu sau de Satana, atunci eu încep să adopt un fond nou de cuvinte, să mă pot justifica...

... Ți-e imposibil să mă crezi.... Dar deși nu am o religie, nici ateu nu sunt. Am credința într-un Zeu care nu este nici răzbunător, nu are în veșnicia lui un Iad, și nu-mi cere robie pe Pământ. Sunt liberă fiindcă nu astept învierea morților și viața ce va să fie. Sunt liberă fiindcă nu mă tem de răzbunarea lui Satana. Sunt liberă fiindcă eu mănânc în funcție de cerințele organismului meu și nu în funcție de posturi sau diete. Sunt un om liber. Nu sunt în adorarea unui zeu ori a unui demon! Mă trezesc și adorm fără teamă : eu știu că lângă mine nu sunt nici îngeri nici draci... Pot cânta atunci când voi plângeți un om care a murit acum aproape două mii de ani. Fiindcă nu mă tem.
Nu te urăsc pentru credința ta, te rog să nu mă urăști pentru libertatea mea.

C ( Constanța) Ferent (z)

Meandre

Te gândești și te răzgândești de o mie de ori
ești tu
nu mai ești
alergi înapoi
te oprești
Ți-e frică să zbori!

Și eu..
eu te iubesc așa zăpăcit
așa nedumerit
așa nehotărât
așa cum ești
eu așa nebun și zăpăcit te iubesc.

Firea ta aleargă prin anotimpuri
scrie povești
scrijelește inimi pe ziduri
Tu te sperii de nimicuri
ți se pare un zid de netrecut culoarea fără culoare
adaugi verde frunzelor
și albastru oceanului
te iubesc așa nebun
așa indecis
așa cu mintea călătorind prin veacul de singurătate
în așteptare..

Te iubesc
eu nu-mi iau cuvântul înapoi
inimii îi cresc brațe
și degete
pe fiecare deget e un iris
zarea se face mică
neînsemnată
..........................

fiindcă te iubesc.

(28.02.2019 c. f

erent/z.. Amiezelor cu și fără soare)

Condamnat să vorbească

Să fii condamnat să vorbești și să nu poți spune

sau plânge – totuna

să nu poți

poate ca să nu scazi în ochii celuilalt 

să taci de să te doară maxilarele

să se înțepenească

să ți se lipească buzele

să încerci să le desfaci și să nu se mai poată

fiindcă ai tăcut

ai fost demn

O să treacă – îți spui că nu se putea

o să-ți treacă și nimeni nu va ști că ai vrut să-i spui

ai vrut să-ți plângi ultima iubire

ai tăcut fiindcă ți-a fost greu

apoi te-ai bucurat că trebuie să cari de unul singur

uriașa stâncă a disperării

 O să treacă – îți spui că nu se putea

Crește pe undeva amurgul

– labirintul e gri și umed

( un înger a trecut pe aici și-au rămas niște dâre de aripi) 

cerul s-a făcut o lespede

și s-a așezat pe umerii labirintului

Nu-i nimic –merge

nu-i nimic –îl pot căra

umerii s-au întărit ca ai atleților și cerul e o nimica toată

pe urmă o să mă culc

o să fac cerul acoperiș

o să-l țin aproape ca pe o umbrelă

Aproape aud un scrâșnet

cum fac ușile nedeschise de o sută de ani

Mi se descleștează maxilarele

o să fie mâine ziua cuvintelor multe

încleștarea a coborât pe furiș ca un câine

ca un buldog

și-a deschis maxilarele ei de disperare

și de buldog

și a înhățat o bucată de inimă.. 

– îi simt colții

dar nu mai pot face nimic

un buldog nu lasă nimic dintre maxilare

(27.02. c. ferent – Condamnat să vorbească)

Degetele care văd

Degetele..
Degetele nu au amprente
în locul amprentei crește un fel de vedere
ochii mei sunt inutili :
cu degetele pot să-ți descopăr fiecare centimetru de piele.
Să te simt cu vederea din locul amprentei

Degetele te conturează
te sorb prin fiecare por
te beau ca pe o bautură unică
vinul care ești tu mă îmbată
prin fiecare cerc al amprentelor am sorbit ființa ta
fiecare centimetru din tine e al meu
mă îmbăt de ființa ta
ca de cel mai prețios vin.

Simțul tactil e vederea și auzul
e gustul e mirosul..
Mirosul de piele în flăcările unui verb simplu : a dori
nebunia începe în momentul în care
degetele mele se plimbă pe spatele tău
beția începe când degetele mele ți se plimbă pe glezne

Ziua când degetele se plimbă pe gât și pe ceafă
înfiorându-ți simțurile
ziua aceea seamănă cu dansul

vederea care nu vede cu ochiul

 Degetele văd
simt gustul
fiecare centimetru de piele arde
sub degetele care se plimbă pe burtă și coapse
și care simt gustul de sare
și pe cel dulce-amar ca de migdal.

(20.02.2019...

c.ferent/z.. Degetele care văd)

Despre căutări

Trăim la întâmplare. Nu mereu profund, e obositor și inutil să fii profund. Ești, dar ești atunci când vorbești lumii, când ești orator, în Agora nu se vorbește despre dragoste, sau se vorbește despre aceasta ca despre o noțiune, nu ca despre o însușire pur umană, nebunia care te prinde în vârtejul apelor sentimentului. În Agora lumea nu are sentimente, e gravă și tu dacă ești un orator inteligent nu aduci în discuție cărți in folio, pierdute sau catalogate nocive și ascunse privirilor filozofilor. Filozoful nu are sentimente, lumea lui se împarte simplu : bine, demn de urmat – și rău, trebuie înlăturat. Despre dragoste nu poți vorbi în Agora, acolo doar învățăceii au mai puțin de patruzeci de ani și nu au voie să deschidă gura, ei au sentimente, încă sunt umani. Cel care vorbește nu are, este trecut de patruzeci de ani și a spune cuiva :« Te ador!» e o enormitate, ar putea stârni râsul tuturor celor care s-au adunat în Agora. Drept urmare despre dragoste nu se poate vorbi. Este ceva impur, ceva care se desfășoară numai în întuneric, numai acolo unde ziua nu există, în catacombe, și deci filozofului îi este absolut interzis subiectul dragoste. Asta e situația, oratorul se ridică pe podium ca pe un soclu, se ridică înzeit, se ridică disprețuind orice foame, orice sete, orice ar ține strict de ceva fiziologic, urând din suflet naturalia non sunt turpia. Fiindcă sunt, nu e așa? Dacă mănânci și bei, asta nu rămân în tine, trebuiesc expulzate, filozoful nici măcar nu mănâncă. Dacă te îndrăgostești, va trebui să te lipești de trupul cuiva, să fii una cu el, copiii nu sunt aduși de berze, așa că filozoful e celibatar. Filozoful nu vrea nimic, nu vede nimic decât sub lupa abstractului, lupa care curăță tot umanul, și îl face Zeu...
Tâmpitul : are deja vreo optzeci de ani. Nu poate mesteca o bucată de carne cu zgârciuri. Nu poate bea vinul neîndoit cu apă : îl supără stomacul, ficatul, inima, și ar sta la latrină o zi întreagă. Nu poate avea o femeie fiindcă bărbăția lui s-a stins. Nu poate respira în mulțime. Nu poate vedea luptele dintre gladiatori : dacă îi zboară un pumn rătăcit în falcă. Tâmpitul : e filozof, fiindcă nu mai poate fi altfel.
Ducă-se. Du-te.
Agora mea are și momente de relaș. Momente în care intra Chrysippus împreună cu măgarul și lumea se tăvălește de râs. Omul are nevoie de refulare. De aceea om 🕉 nu e mereu egal cu filozof.
Ducă-se. Du-te.
Iată de ce,, Ostașul care se însoară e un măgar. ". Iată de ce : poetul are nevoie de dragoste. De o muză. Mă duc să caut un muz.
Du-te cu Dumnezeu, în Agora e arhiplin. Nu se mai găsesc locuri nici în picioare.
c. ferentz. 27.02.2019

Dimineața

Dimineața miroase a Jasmin
și te trezești vinovat de fericire!
ridici pasărea din colivie
alinți urechile câinelui
bei din ceașca verde și surâzi! —
dimineața miroase a iasomie!

dimineața

Începe târziu : fericirea nu doarme.

Dimineața înfloresc zarzării și caișii
femeile își primenesc obrazul cu rouă și
nici un fard nu e mai trandafiriu decât zorii
cu cearcăne de fericire!

dimineața

Lumea e mai bună dimineața
te acceptă așa nebun de fericire
îți iartă vina imposibilă de a fi fericit
și îți lasă dreptul la surâs
dimineața

Dimineața degetele împletesc surâsul
îmbrățișează..
Numai dimineața chipul tău e imaginea chipului meu
față în față
nimeni nu ar putea deosebi surâsul : care e al meu? —care e al tău?
dimineața sunt gemene visele
dorințele

Dimineața.... — dimineața începe și se termină la miezul nopții!

(26 februarie . c. ferent/z

.. . Dimineața dincolo de amiază!)

Melpomene pe malurile Styxului

M-am logodit pe malul Styx-ului
blestemată noapte..
Ianuarie a respirat fierbinte
Februarie a curs ploi
Eu am rămas cu brațele dezgolite pe stâncile înghețate.
M-am logodit pe malurile Styx-ului
Caron așteaptă să-mi așeze pe frunte cunună de mirt
el îmi va pune cele nouă monezi în palmă
Unde-mi ești?
cine te ține pe celălalt mal?
Unde-mi ești? –Caron mi-a așezat monezile în palmă
cununa își revarsă frunzele de mirt
aș crede că apele Styx-ului m-au orbit
Unde ești?
Barca sub pasul meu se îndoaie
dacă mai întârzii
o să mă duc la fund. .
Caron tace
mă întreb dacă e mut
sau din milă nu-mi spune nimic..
Barca se învârte în loc
aș putea coborî
aș putea
Unde ești?..
Mâine nu va mai exista
Stelele curg înapoi
Și Hadesul e tot mai aproape.
Voia ta.
(c. ferent/z 15.02.2019… Melpomene pe malurile Styx-ului)

Viciu nevinovat : o ceașcă plină cu cafea!

Păi, nu știu dacă să mă gândesc sau să simt. Între a simți și-ați face procese de conștiință pe ce simți, e o uriașă diferență. Bunăoară plăcerea, plăcerea e o expresie a fericirii, îți place să te simți proprietarul a ceva, a cuiva, și într-o mică măsură simți o secundă, ceea ce noi numim generic : fericire. Așa stând lucrurile : îmi place să am ceea ce îmi doresc, sau mi-am dorit asiduu toată viața. Îmi place și-mi dă o senzație asemănătoare fericirii, atunci când am un obiect, și-mi place când lângă mine e omul pe care-l vreau. Îmi place când am un animal, și-mi place când un inel îmi împodobește degetul, îmi place atunci când am cartea pe care o căutam de mult timp, și-mi place la nebunie, când îmi țin în mână propria carte.. Și cu toate acestea, plăcerea se diminuează : mâine obiectul va intra într-o cutie, vitrină, sertar, cățelul trebuie hrănit, plimbat, mers la veterinar, cheltuit cu mâncarea și întreținerea și nu-mi place : timpul meu s-a împuținat, banii mei așijderea și fericirea a devenit un puf de păpădie care a zburat. Plăcerea ivită atunci când am omul pe care l-am visat : zboară repede.. – omul vrea mai multe decât cățelul, vrea atenția mea, vrea într-o oarecare măsură supunerea mea, peste ce voi da eu cățelului, va trebui să dau omului.. Și povestea cu sacul de sare pe care-l mănânci c-un om și tot nu-l cunoști, se dovedește al naibii de adevărată. Omul mă vrea pentru ca să-și satisfacă propriile plăceri : statutul meu, averea mea, eu însămi devenit accesoriu celuilalt. Iată cum a zburat fericirea pe fereastră..

Plăcerea nevinovată se face ruina mea. Îmi place cafeaua! Și bineînțeles că cedez în fața unei cești de unde se înalță aburul parfumat al cafelei. O sorb în tihnă, înghițituri mici ca să-mi prelungesc plăcerea. O beau la orice oră, nu-mi pasă că e dimineață, seară, sau chiar ora zece post meridian. O savurez, fiindcă eu sunt dependentă de gustul și aroma cafelei.. E miezul nopții și nu pot adormi și pun să-mi fac încă o cafea... De acum e patru dimineața, mi-e somn, dar știu că alarma ceasului va suna în gol, fiindcă eu am învățat să aud doar ce vreau, și la serviciu o să întârzii, și nu cedez somnului. Mai fac o cafea : inutil, fiindcă organismul își cere drepturile. Ajung la serviciu, dacă nu sunt șofer, altfel ajung la urgență sau la morga. Ajung la serviciu și nu pot să-mi țin pleoapele deschise, atenția mea e zero, randamentul idem. Colegii vor vedea, șeful se va mira de greșelile mele... O să mă pună pe liber.. Facturile nu le pot plăti, casei nu-i pot da nici minimum de atenție, familia e distrusă, eu ajung boschetar.. Și toate astea fiindcă îmi place cafeaua!....

Fericirea de-o secundă se dovedește dușmanul tău, atunci când confunzi plăcerile și te robești lor cu totul. Nimic, nimeni nu te poate ajuta, poți apela și la mama psihologilor, o să ajungi un gunoi dezgustător, fiindcă ai cedat în fața a ceva ce-ți place. Nu te poți opune? Păi nu e nimic de făcut, poți merge la psihiatru și descriind ceea ce îți face plăcere, omul îți va înmâna o trimitere la Socola. Fiindcă doar într-un spital de psihiatrie poți depăși plăcerea. Dacă știi să lupți împotriva ta însuți, te-ai aranjat. Prima dată : aruncă toată cafeaua din casă, cumpără năut, sau cicoare. Și o să-ți treacă ideea că nu poți trăi fără plăcerea nevinovată care te duce la ruină. 😊

Thelxinoe pe malurile Styxului

Am făcut o mulțime de pași

astăzi l-am făcut pe ultimul

de astăzi nu mai am amintiri

voi continua să respir

să urlu

să mă dau peste cap – fără să știu dacă ești bine

fără să fiu convinsă că respiri

chiar dacă am desfăcut funia care ținea barca la cheu

chiar dacă barca plutește și n-am s-o mai pot găsi niciodată

astăzi ți-am dat drumul

Am făcut o mulțime de pași

la început mi-era teamă să respir dacă nu te-aș fi știut respirându-mi alături

dacă respirația ta nu mi-ar fi înfiorat șuvițele de pe ceafă

astăzi a fost să fie

am înțeles că niciodată nu vom mai împărți o țigară

niciodată nu te voi mai auzi șoptind povestea cu zidurile mai înalte ca tine

am înțeles că poveștile sunt lungi de aici până acolo

și-atât –

poveștile nu sunt și de acolo până aici.. –

barca putrezea inutil lângă scândurile scorojite ale cheului

Du-te.. 

Nu poți opri vântul în palme

nici apele nu le poți împleti în cununi de nuntă

nimeni n-a făcut din foc un turn

și chiar metalele sunt niște pietre urâte

aurul seamănă cu un burete.. –

nimeni nu poate ține pe nimeni

du-te..

O să fie bine

și barca nu ne mai aparținea de mult

o să fie casa tritonilor și a sirenelor

o să fie bine

nimeni nu poate ține pe nimeni

mâine va răsări soarele

o să ai treabă în grădină

Du-te.

(20. 02.2020 – c. ferent – Thelxinoe pe malurile Styxului)

David și Batsheba

Crește și descrește visul
și plânsul
și praful deasupra tuturor speranțelor
crește
mâna care ar fi putut învia surâsul a înțepenit cu un deget ridicat
câteodată la frunte
dar cel mai des în dreptul buzelor
și-mi văd de treabă
praful nu-i de competența mea
eu sunt vântul printre salcâmii de pe malul râului
eu sunt râul în dreptul pietrelor
ce să fac eu prafului
eu am luptele mele : algele
algele care îmi schimbă culoarea
praful a fost cândva rostul tău

Oh dumnezeule – de ce m-ai părăsit?

El trece în tăcere
pașii lui înoată în praful gros
și eu am propriile lupte
eu nu pot sterge praful
eu nu te pot trezi
eu nici măcar nu pot ieși din matca mea de râu
Eu îl văd trecând cu mâna înțepenită într-un stop cadru
– dar nimic nu pot să fac
Eu îl văd cu degetul în dreptul buzelor
– dar e inutil : eu de obicei mă zvârcolesc deasupra pietrelor
sunt atâtea alge
Cum să tac?

... de ce te depărtezi fără să m-asculți?

Toate cresc și descresc
eu cu râul și cu salcâmii
tu cu pasul împleticit prin praf
creștem și descreștem
iubim și chemăm praful și algele să ascundă sentimentul
să-l înece

Oh Dumnezeul meu – de ce m-ai părăsit
și de ce treci fără să-mi răspunzi?

(19 februarie, 2020 – c. ferent – David plângându-se,când i-a fost ucis fiul născut din Batsheba....sau Eu plângându-mă de uitarea ta)

Șoarecele din sticla cu untdelemn

Hei!

Când te concentrezi pe un gând anume,îți este greu să ieși din cercul contingențelor, gândurile tale converg pe același subiect, aceiași dorință : ești în întârziere căutând o explicație și o ieșire din nedumeririle proprii. Când se întâmplă ceva, îți spui ca Bergson: în urmă cu o perioadă de timp,mai mare sau mai mică,s-a întâmplat la fel. Dar te învârți căutând o soluție care nu există și nu a existat niciodată, nu poți ieși decât dacă cineva sau ceva te ajută. E ca atunci când un șoarece prost a intrat într-o sticlă unde era un pic de untdelemn: nu mai poate ieși și deși țopăie în toate părțile, nu are decât două posibilități: moare sau cineva răstoarnă sticla. Ieși din cercul contingențelor doar ajutat. La fel și omul : se frământă căutând o ieșire din situațiile în care a intrat singur : căuta o viață mai bună. Eu sau tu, căutând un bine pe care ni-l închipuim posibil, intrăm în belele. Mergem într-un loc de pe Planetă să găsim binele, să trăim bine, și nu ne dăm seama că suntem șoarecele care intră în sticla unde pe fundul ei a rămas un rest de untdelemn. Nu vom mai ieși niciodată : vom muri printre străini, sau se va îndura cineva de noi, cineva cu minte multă și putere așijderea,și ne va scoate la lumină.

Iată de ce cred că noi românii ( poate și alte națiuni) , am intrat în sticla cu untdelemn a Europei, de unde nu mai putem ieși. Din păcate noi șoareci proști am intrat cu tot cârdul și cercul contingențelor s-a strâns și mai mult, ne va fi imposibil să ieșim din sticla Europei. Copiii noștri vor fi învățat deja că nu pot trăi în afara sticlei, că vor trebui să respecte regulile din sticlă,dacă vor să ajungă la picăturile de untdelemn. Mințile copiilor vor evolua în legătură cu spațiul din interiorul sticlei și nici măcar nu vor mai visa viața în libertate.
Nu știu cine ne poate ajuta, nu știu dacă mai avem minte să facem diferența între ciclurile de mers analog, nu știu dacă nu vom uita cum e viața liberă . Mă uit la noi, la felul în care acceptăm starea de robie, și-mi amintesc : am plecat capul, am plătit tribut în bani, ne-am jertfit fiii și fiicele și în trecut – imperiile au luat tot ce-au vrut și ne-au pervertit mințile. Ne-am ucis conducătorii,începând cu Decebal și terminând cu idiotul cizmar. Fiindcă rațiunea te trage înapoi și vrei să intri în sticlă. E o filozofie inexplicabilă din punctul de vedere al omului liber, dar nu se poate face nimic,cercul contingențelor ne-a cotropit total. . . Degeaba încerc eu să vă explic de ce pasul facut de Marea Britanie a fost înțelept, voi priviți cu jind la resturile de untdelemn din sticla Europei. ..– nu vreți să fiți liberi și nimeni nu vă poate ajuta. Să nu vină Dumnezeu ( destinul) cu o piatră și să sfărâme sticla.... Aș fi curioasă cum veți reacționa atunci când Uniunea Europeană se va destrăma.. Fiindcă deși nu vreți să înțelegeți și sticla e supusă contingențelor ...

c. ferent – Nu știu dacă să aprofundez filozofia bergsoniană..

Masca de piatră

Ar fi trebuit să plâng –
am bravat
chipul durerii s-a lăsat acoperit de masca unui surâs
Ar fi trebuit să caut
m-am oprit
am intrat în mine și mi-am schimbat firea
am fost superioară și m-am frânt –
nu se cădea să le stric bucuria

Femeia n-a mai fost niciodată altfel decât regină
poți s-o disprețuiești
poți s-o plângi
poți să-i întorci spatele
poți să-i arunci invective
Femeia a dispărut sub o mască de piatră
sufletul nu a mai avut loc

Jonglând cu sine
cu simțirile
prestidigitator de fiecare zi
și-a asumat suferința și s-a făcut piatră
Un rol : Anna și Ana –
o mie de zile și ploaia spălând pietrele
nimic n-a mai fost la fel
și .........–
chiar nimic

Anotimpurile au curs nefiresc de repede
pe un scaun și cu spatele lipit de zid
Anele încă așteaptă

E frig
sufletul îngheață
ochii se fac de piatră
surâsul e o linie tăiată de daltă
reginele sunt niște statui umblând
niște Anne cu gâtul pe butuc
niște sâni și un pântec strivit în zidul de piatră
și astea toate fiindcă au iubit

( 17 februarie, c. ferent – Masca de piatră)

Comete în labirint

Nu voiam nimic
era întuneric și mi-era atât de bine !–
pluteam ca un gând ori ca o văpaie
știi
focurile care aleargă peste miriști în apus ?
ca ielele
ca o ectoplasmă
– era bine
întunericul nu voia nimic
și ți-am spus – Lasă-mă să dorm
lasă-mă cu alergarea prin livezile cu meri
ți-am spus – Treci pe lângă mine ..

o madragonă mă ține

E la fel
uneori alerg până-n zori
cu madragona de mână
din labirint căutăm o ieșire
torța s-a stins doar întunericul nu mai vine
din ziduri răsar comete!

Deasupra trosnesc miriștile-n flăcări
în labirint pașii sună metalic
nu mai știu să plutesc
mi-am schimbat veșnicia pe un nimic fără valoare –
pe o madragonă flămândă
o simt devorând ce-a rămas
– ce-ai lăsat după tine ..

O flacără curgând printre ziduri
prelingându-se în apele Styxului
de nouă ori răsucindu-se
coborând ca o pasăre rănită de moarte
se va stinge în curând
va sfârâi pe oglinda ochiului de apă
și se termina cu totul în fine

Mi-era noapte și întuneric mi-era –
era bine ..

(18.02.2020. - c. ferent– Comete în labirint)

Aripile îngerului în ziua mâniei..

Aripa îngerului

zilele mâniei..

secunde când silueta ta se destramă în ceață.

Sunt zilele mâniei..

Și-atunci judecata mi se-ntunecă și te uit

și mă uit cu ochii mâniei..

un înger cu aripi de două culori

Aripa de pe umărul drept îmi crește la loc

în secunda mâniei am rupt-o! —

e vina ta..

nu râde!

e vina ta..

Aripa crește la loc, se desfășoară ca aripa unui înger

și eu mă fac înger.

Tu taci. Sau râzi. Sau vorbești.

Și de fiecare dată spui altceva

De fiecare dată crezi altfel

De fiecare dată alungi îngerul

Și vine mânia.

Și mă afund din vina ta în labirint.

Aripa o simt crescând la loc

aripa dreaptă..

Peste umărul stâng e întuneric :

aripa aceea e demult smulsă

arsă..

Pe umărul stâng e doar întuneric

( aripa nopții, aripa neagră de liliac, aripa care se întinde orbește..)

și mi-e somn.. mi se face întuneric și cobor

haotic

pe drumul

pe care doar pașii mei îl cunosc.. —

eu nu l-am văzut niciodată..

Un înger cu aripi de două culori..

o să cred

altădată,

astăzi nu.

(c. ferent /z –13 februarie 2019 – Aripa îngerului)

Verde, pe masa din labirint

Am ridicat ziduri : am crezut că trebuie.

Ziduri

pietre colțuroase care mi-au sfârtecat palmele

sângele meu e liantul dintre pietre.

Ziduri

fiecare piatră un om, un cuvânt care trebuia uitat

am ridicat ziduri între mine și orice

Ziduri între mine și oricine.

Am ridicat ziduri

cu palmele mele am zidit tot acest labirint

trebuia

și am construit

trebuia

oamenii au sentimente, firi,

au cuvinte

și nu toate cuvintele sunt frumoase

nu toate cuvintele sunt drepte

nu toate cuvintele au loc în casa mea

și-am ridicat ziduri.

Am clădit.

Trebuia.

Eu nu fac niciodată ce-mi place

doar ce trebuie făcut

și am clădit cu îndârjire.

Am crezut că zăresc lumina și într-o dimineață

(diminețile mele încep după miezul nopții)

am scos o piatră..

Am crezut că zăresc niște cuvinte

am crezut că strălucește, străluminează, că am voie să ies

că pot să fac ce-mi place..

Am crezut.

Mă duc să pun piatra aia la loc,

o să caut niște pietre mai mari, mai colțuroase, mai adânc să sfârtece

nu am voie, lumina mea s-a stins și strălucirea era

pe un ban de aramă rază din ciobul meu de stea,

reflexia și nimic altceva..

Prea mult roșu.

Să vină verdele din fundul mlaștinii..

Ridic zidul la loc.

(c. ferent/z.. 12 februarie 2019 — Verde pe masa din labirint.)

Thanatos

cu somnul lupt

cu amorțeala care te cuprinde

care te-ar sufoca / te-ar înghiți

în miezul zilei mă lupt cu somnul cel mare

de parcă ar fi ultima bătălie

lupt

ar trebui să câștig

măcar de dragul livezilor care vor trebui să înflorească

lupt

e ultima bătălie pe care trebuie s-o câștig

măcar pentru ploile fugind pe acoperișurile lunii Mai

lupt cu somnul

iarna și somnul sunt dușmanii surâsului tău

tu nu poți respira fără pajiștile acoperite de verdele ierbii

și eu trebuie să lupt

ca un samurai care ascultă porunca

trebuie să lupt ca Prâslea în livada cu mere de aur

cu somnul lupt

cu iarna

trebuie să înving

eu nu pot să-mi pierd stăpânul

eu nu pot fi tâlharul apatrid

eu nu voi respira o secundă

după ce voi rămâne singur

................................– ronin

sunt trează

în mijlocul zilei

somnul e mai puternic

pleoapele mi se-nchid

mintea mi se-ntunecă

vise pe care nu le-am cerut niciodată

mă tulbură

și eu plutesc o secundă

anamnesis mă rostogolește printre vieți

(................ o mie să fi fost?

– nu știu de câte ori te-am apărat

nu știu de câte ori am murit

dar............................

      eu niciodată n-am fost ronin)

și țepușe de fier îmi vor împunge fruntea

îmi vor sfredeli ceafa

mă voi trezi

cu somnul

cu amorțeala

cu visele

cu mine......... lupt

împotriva mea

n-am voie să adorm

dincolo de curcubeu e o fantomă cu o sabie

– reflexia mea de-o mie de vieți

la urma urmei și moartea poate muri

lupt

cu somnul și perdelele de curcubee înșelătoare

de data asta n-ai să mori

n-am să visez niciodată

(9 februarie, 2020. – c. ferent – Thanatos)

Sonet

În miezul zilei și la fel în asfințit
ca Abel le-am tot spus : – Eu nu sunt eu
eu sunt și Cain chiar și Eva – dar mereu
sunt omul plin de gânduri .. obosit

La ce să fii cum ești când poți fi zeu
prestidigitator când ești – tu ai venit
c-un scop : să-i uluiești pân' la sfârșit
n-ai cum să fii comun : trei la un leu..

Ce-i limpede se dovedește mit –
poveste e – și din povești mai greu
să scoți eroul la cafea ..– Un zmeu –
e-n visul preafrumoasei adormit ?

Eu nu sunt eu ..– pot fi când ești al meu..
S-a spart clepsidra – timpul s-a oprit ..

(05.02.2020 c. ferent – Sonet)

Ploi amare

Noi, în războaiele lor am intrat. 

Cu lupii în haită, și-n sânge ; 

Decembrie n-a mai ajuns la final, 

Nu plânge. 

Noi ne-am pierdut în revoluții, copii 

Cu ochii deschiși, cu speranțe!  

Și veacul nu s-a mai terminat

Ajunge. 

Vișinii s-au uscat în livezi 

Și merii n-au mai putut înflori. 

Ploaia s-a făcut purpurie:  

De sânge. 

Călătorim. Sau am călătorit, 

Am deschis rana unei noi iubiri.. 

Bandajul legat , 

Mă strânge. 

Peste noi, tineri și inocenți 

Un val a trecut și-am sperat. 

Dar veacul nu s-a vrut traversat 

Nu plânge 

( 5 februarie 2019..c.ferent/z)

Mecanicul ( sau), fleacurile zilei de marți

Mi-e greu uneori să recunosc și față de mine însumi : nu am procedat corect.. În noaptea care a trecut, nu puteam adormi, mă judecam pe mine însumi : am vrut să-mi exprim o părere și am fost scuturată strașnic. Nu știu de ce, în contul unde am stat în fiecare zi, măcar o oră, prin fața ochilor se desfășoară multă publicitate. Astfel acum o săptămână, un domn care are o pagină și care se ocupă cu sfaturi, cred eu că este proprietarul unei firme de consultanță, reia o problema care a fost intens dezbătută pe toate canalele de știri : cum circulăm dincolo de spațiul Schengen, cum anume putem intra pe teritoriul Marii Britanii.. Mi s-au părut incomplete și puerile sfaturile domnului. Fiindcă mi-e imposibil să cred că un cetățean român care își dorește să intre cu scop sau fără, pe teritoriul unui stat care nu se mai află sub tutela Bruxelles-ului, nu știe că are nevoie de pașaport, de cerere aprobată de rezidență – în cazul în care muncește în Anglia. Mi s-a părut copilăresc fiindcă noi știm că și un animal de companie, nu poate fi introdus pe teritoriul unui stat, fără un act doveditor că e sănătos, are vaccinurile la zi, și alte mărunțișuri absolut necesare.. În fine, am scris asta și m-am trezit scuturată bine de câteva doamne, decise să apere cabinetul și pagina domnului cu sfaturi pentru cei care nu au televizor și nu știu cum să-și găsească pe internet răspunsuri la : ce vom face, cum vom munci / călători în Anglia, după ce aceasta a renunțat la binefacerile Uniunii Europene. Sunt două puncte care trebuiesc aprofundate : Facebook, aplicația care decide în locul nostru ca o pagină să aibă strict confidențialitate la public, și pe de altă parte : felul în care trebuie să ne ferim să deschidem gura, chiar și atunci când un idiot declară o tâmpenie, cu riscul de-a părea tâmpiți și lași, noi ar trebui să ne ținem gura închisă.

Mă tem că din punctul meu de vedere, Bruxelles-ul se vede la fel cum l-a văzut Boris Johnson : un acaparator, o instituție care decide soarta unui stat, care decide forme de guvernământ, care se bagă în tradiții și-n educație. De la Bruxelles vin directive pe care trebuie să le adopți, în caz contrar te așteaptă pedepse, vei plăti amenzi, Bruxelles se comportă ca o bancă : te îmbie să împrumuți, doar fiindcă astfel vei fi dator vândut toată viața. Mi s-a părut aiurea statul ales pentru ultimile discuții, de la care au absentat unii dintre cei mai de seamă susținători ai Uniunii.. – Portugalia, stat care ajunsese alături de Grecia, acum câțiva ani, cu economia în colaps.. Ceea ce înseamnă că Portugalia e datoare vândută Bruxelles-ului. Sunt multe aspecte care-mi spun mie că Marea Britanie a făcut alegerea cea ma potrivită : să susții cu propria ta economie, state falimentare, nu e o soluție. Ce ne așteaptă pe noi ca stat!?.. Falimentul. Toate acțiunile și faptele converg spre o singură finalitate : un stat îndatorat până peste poate Uniunii Europene. Nu știu cine este mai vinovat în toată afacerea asta, poate tu și eu, noi toți care vrem neapărat să lucrăm dincolo de granițele statului nostru, noi care susținem cu munca noastră economia altor state. Noi care idioți ne scandalizăm atunci când din state sărace ale lumii, vin muncitori care contribuie la economia noastră. Nu am deschis gura nicăieri despre cazul Ditrău, am tăcut fiindcă nu găsesc nimic de spus decât : Europa ne educă să fim idioți, pentru ca economia statului să intre în faliment, și bogații Bruxelles-ului să ne cumpere țara la licitație, pe bucăți. Sunt și alte situații nou ivite la care tac în continuare, fiindcă scopul acestora este să submineze statul român. Așa tac și în cazul magistraților : eu mi-aș da demisia, aș merge să mătur strada, sau să culeg fructe din livezi și legume din grădini.. De ce să fie justiție în România? De ce să fiu imparțial și integru, de ce să nu iau mită? – dacă la capătul muncii primesc aceiași pensie ca unul care în viața lui nu a luat decizii? Tac și voi tăcea în continuare, înțeleg în ceasul al treisprezecelea : cineva a decis ca România să dispară de pe hărțile lumii.

Ar mai fi un gând : cel prin care eu depind de dogme religioase. Un #eu e generalizat. Un eu care stă sub imperiul unor impuneri, depersonalizarea eului nu aduce nimic bun. Ne pierdem pe noi înșine, adoptăm o dogmă care ne orbește, ne transformă într-o armată de roboți. Ne privim unii pe alții cu suspiciune, ne urâm istoria, ne dezicem de strămoși, urâm tot ce e românesc, ne scârbim de muzica noastră.. Și altele și mai neplăcute. 

La asta mă gândesc astăzi.

Ducă-se

Ne trezim singuri : viața a trecut pe lângă noi.

Ne trezim singuri : ultimul tren a plecat cu cinci minute înainte să ajungem la gară.

Ducă-se

ne trezim 

urând speranța

disprețuind ultimul dar.

Ducă-se.

Ne trezim nevrând

neputând înțelege

neștiind că ăsta era ultimul dar

că îngerul pleacă

că inima se impietrește astăzi pentru totdeauna

Ne trezim idioți în mijlocul drumului

la patru pași de fericire am renunțat

Ducă-se.

Ne trezim vorbind anapoda :mintea se impietrește și ea.

Ne trezim idioți lângă un pahar de vin și nu știm la ce folosește

Ne trezim ultima dată cu mintea ca o piatră

mâine nu va mai fi nimic

Ducă-se.

Fie! – zice îngerul furios

Fie

facă-se după mintea ta

Fie

îți voi dărui o inimă de piatră

o meriți

Fie

îți voi tulbura mințile

o să te las să uiți

Fie

Ducă-se.

La patru pași de fericire ai renunțat

La patru pași de infinit ai obosit

La patru pași de ultimul tren te-ai împiedicat de remușcări

La patru pași de viață ai ales eșafodul

Fie

Ducă-se

Îngerul se uită scârbit :

om.. Ha!?

om — lut netrebnic

om —..... De ce ești om?

Fie. Ducă-se.

(26 februarie, într-o luni .. c. ferent/z. — Fie voia ta.)

Agora ( postări vechi)

Să fiu sinceră : nici astăzi nu știu cum devine un om dictator. Nu știu dacă se naște dictator sau ceva în copilăria lui îi determină firea să devină dictatorială. Ce Dracu ar putea fi dictatorul, cum gândește și cum reacționează, cum e pe dinăuntru, are putere fizică sau mintea lui e în stare să subjuge, se teme de consecințele acțiunilor lui, are vreun plan să scape dacă lucrurile merg prost?.. Eah, eu de obicei mă gândesc la toate astea, deși nu găsesc răspuns la toate, mă gândesc. Cred că dictatorul începe prin a fi o ființă complet nemulțumită de toate darurile, pe care ori nu le vede, ori le exagerează în bine sau în rău. Că dacă are un piculeț de judecată ( valoarea IQ-ului depășește suta), se vede pe sine nedreptățit, i se pare că trebuia să se nască într-un pat cu baldachin… Când este atacat tace, dar nu uită și neuitând nimic (,) coace planuri de răzbunare. Cred că nu are prieteni, are doar slugi idioate, fiindcă nu-și permite să țină oameni deștepți lângă el. Capacitățile sale nu ies în evidență decât atunci când e înconjurat de slugi idioate, incapabile să se scuture de tiran, cărora, în mintea lor e înșurubată ideea că dacă dispare stăpânul, dispare și bucățica pe care o primesc.. Așa că dictatorul știe de cine are nevoie, știe de cine trebuie să scape, știe pe cine se poate baza să-l apere, pe el și ideologia care o promovează. Mai întâi de orice, dictatorul este inflexibil : pornește de la ideea că în ziua de luni nu are voie să dea un leu nimănui, și nu-și dă nici sie, dacă nu are ce mânca, rabdă, dar nu scoate un leu din buzunar, fiindcă lunea nu se poate cheltui nimic. Apoi e posibil să i se pare că a umbla în haine de culoare roșie e cel mai oribil lucru cu putință și nu vei găsi nimic roșu în casa lui, va nici la cei dimprejurul lui, nu vei găsi nici măcar o batistă roșie. Roșu începe să fie tabu, ba și fructele roșii ori legumele, dispar de pe masa lui. Dictatorul nu mănâncă roșii, cireșe și nici ridichi sau carne roșie.. Poate fi și verde, sau albastru, dictatorul are o idee și ideea se face lege pentru toată lumea. Dacă vei fi prins mușcând dintr-un măr roșu, vei fi condamnat să ți se scoată „” trei dinți din față „”, și altele. Dictator.. Chestia e că dictatorul face prozeliți, și vrei – nu vrei, ca să te sufere în apropierea lui, vei face ca el, vei gândi ca el, vei condamna pe oricare om căruia de-abia așteaptă să se coacă cireșele și are o bucată de grădină unde a plantat roșii. Dacă nu e voie, păi nu e voie : la foc ( virgulă) cu tot ce e roșu! Dictatorul e mulțumit, trage un discurs constructiv, lumea aplaudă și roșiile sunt scoase în afara legii. ( V-am spus : poate fi orice. Nu contează că e legumă, fruct, culoare, ingredient principal, poate fi sarea sau zahărul, dictatorul are o fobie și ți-o inculcă și ție.) Are dictatorul prieteni? Nu prea, depinde de cât de mult reușești să fii pe placul lui, și dictatorul decide că te vrea și te acaparează. Nu îi ești prieten, ești animalul lui de companie, și dacă nu faci sluj frumos, te poți trezi în cușcă și cu un lanț frumos de gât, ori părăsit pe locuri pustii. De ce ai îndrăznit să faci ‘ ‘ ham’ ‘, în ziua când trebuia să faci’ ‘ i-ha – i-ha!’ ‘? Dictatorul are toane și nu ai voie să clipești dacă nu-ți dă voie. Așa că dictatorul nu are prieteni nici de leac. Are mulți idioți, mulți puși pe căpătuială, mulți care speră ceva oricât de mic. Să nu te gândești că e prost și nu-și dă seama când o faci tu pe prostu’. Nu, te poți trezi alungat și atunci când nu cârtești, fiindcă ți-am spus : dictatorul are măcar suta aia de unități la IQ. Așa că pe lângă dictator nimeni nu e sigur de nimic. Dictatorul poate decide astăzi că laptele e albastru și zapada portocalie, poate decide că nisipul e verde – oliv și iarba gri-oțel, și e vai de pielea ta să deschizi gura să susții altceva. În fond dictatorul vrea un singur lucru : să nu îi contești deciziile. Dictatorul se îndrăgostește!? Nu, niciodată. Consideră că e o boală dragostea și fuge de iubire cum fugi tu de infecțiile naso-comiale.. Posibil să se îndrăgostească, dar asta nu ține nici măcar cât un guturai, dictatorului îi trece în cinci zile. Sigur se va face luntre și punte să crezi că ai greșit, că din vina ta s-a produs ruptura, dar nu e nimic altceva : doar s-a vindecat de tine. Dictatorul femeie nu are copii, asta i-ar răpi prețiosul timp și i-ar putea aduce vătămări, fiindcă dictatorul nu e prost și știe că unde-i lege nu-i tocmeală și știe foarte bine că nu se poate abține și copiii ar putea să-i moștenească talentul și ar putea sfârși strânși de gât. Așa că nu are copii. Nu are nici măcar soț, fiindcă ” două săbii într-o teacă, niciodată n-o să-nceapă. „.

Ce Dracu mi-a venit să-mi fac autoportretul? 😂

eu, dictatoarea – c. feret
Di tatoarea ( parodie)

Mărul de la fereastră

un fruct galben

( ba e parmen-auriu

mi se pare!)

un fruct numai

decembrie a lăsat pe creanga pomului de la fereastră

un fruct pentru înghețurile lui decembrie

și vântul a fost milos dintr-o dată!..

amiezile scurtate de iarnă

se îngrămădesc pentru o oră lângă fereastră

și-n mărul plin de galbene sfere

se plimbă iele de frig și de ceață

se plimbă tăcerile iernii din inima noastră

amiaza se grăbește să fie

din urmă se-ngrămădesc orele toate

nu e nimic nou

nimic doar un vis

( visele tale sunt o prostie!)

și amurgul golește de lumine amiaza

un fruct galben e paznic la fereastră

degetele care au mângâiat floarea de măr

se strâng în pumnul tristeții de iarnă

parfumul amiezelor dintr-o vară fierbinte

îngheață în fructul uitat pe o creangă

vânt și păsări cu aripi întunecate

vin să gonească amiaza

mărul galben visează aromele din livada de astă-vară..

oh – frigul

timpul uitărilor toate

oh– decembrie

un fruct galben veghează amiaza

se strânge sub înghețurile amurgului

se teme de ciocul păsărilor negre

și pășește ( lumină de galben)

în luna cu tristețe

cu frig și

cu vânturi venind de departe

( 6. dec. 2019 – c. ferent – Mărul de la fereastră)

Analfabetismul funcțional

Analfabetismul funcțional ar putea fi definit prin incapacitatea de a înțelege un text și la fel, pe imposibilitatea de a te concentra asupra unui text, pur și simplu creierul nu poate mai mult, omul nu a evoluat, nu a acceptat asimilarea de noi cunoștințe, în ideea că nu-l interesează, nu-i sunt de folos anumite studii, goana după timpul petrecut doar în felul în care îți place. Așa stând lucrurile, trebuie să ne amintim de ce se spune că e ” vai de țara unde copilul e împărat”. Copilul împărat face ce vrea el și deloc ceea ce trebuie. Copilul împărat refuză să studieze, și pentru o ora de distracție va tăia capul perceptorului. Țara unde copilul e împărat se duce de râpă. Fiindcă pe împărat nu-l poți obliga și o palmă pe obrazul împăratului se cheamă crimă de lezmajestate. Împăratul dispune și restul lumii acceptă ceia ce i s-a impus. Nu contează că împăratul nu e în stare să ducă un război, nu contează că nu va ști întotdeauna despre ce e vorba, fiindcă pe împărat nu-l poți contrazice, și mintea oamenilor mari se va da după mintea împăratului. Dacă împăratul poruncește să nu mai existe munți fiindcă sunt greu de trecut, munții vor dispărea.. – dacă un copil poruncește să dispară anumite discipline de studiu, vor dispărea.. Copilul a poruncit, și noi toți am ascultat – o oră de lectură? – o oră de citit mecanic, în timp ce eu mă gândesc la momentul în care voi face ce vreau, eu pot disocia : ochii și gura sunt aici, mintea mea se joacă pe o pajiște frumoasă, ori se joacă spărgând bomboane care nu aduc nici o bucurie papilelor gustative fiindcă nu se pot înghiți. Eu sunt aici fizic, mental sunt afară, fiindcă am învățat că pot pretinde că sunt de acord. Ora de lectură este un fleac inutil, nu ajută la nimic… Cu cât ne facem viața mai ușoară, cu atât nu mai avem nevoie să muncim cu mintea : de ce ar trebui să știu eu cât fac 7✖️8, atâta timp cât am un calculator în telefon, și pot afla câți lei va trebui să plătesc la o factură de 56€? Nu-mi trebuie. Nu voi memora nimic, nu vreau să știu de ce un corp cufundat în apă va înlocui volumul de lichid cu greutatea corpului respectiv? — o va afla calculatorul meu. De ce ar trebui să știu eu cât e radical din 1 și de ce trebuie să știe împăratul aria cercului? Cui îi folosește să știe formula unei hidrocarburi, dacă oamenii au decis că nu ne mai interesează plasticul? Ce interes am eu să știu cine era Carol Quintul, și la ce aș putea eu folosi cunoștințele despre războaiele punice? Cui îi pasă de gamele minore, și ce importanță are si ♭ ( bemol)? Cui îi pasă de desenul tehnic? De ce e util să știi legea lui Newton, când un idiot susține în secolul XXI că Pământul e plat ca farfuria de supă!?.. Nu vreau să știu, fiindcă am calculator, am internet, mașinile știu și pentru mine.

( –A învățat tat-su și pentru el.

– Cum adică, bă tată?

– Simplu ca bună ziua : tat-su are parale destule, ce-i trebuie lui să fie învățat? Ăștia uită că tat-su are să moară și banii nu sunt de gumă să-i întinzi. Când se termină trebuie să pui alții la loc. De unde, dacă nu știi să faci nimic? Iaca, dacă se strică broasca de la ușă? – ai bani? — plătești pe unul să ți-o repare, n-ai bani și nu știi s-o repari singur, rămâi cu ușa crăcită și intră frigul în februarie în casă. Tu nu vezi cum merge lumea? Copiii trebuie să învețe fiindcă vor crește, tații îmbătrânesc și se duc pe lumea cealaltă. Și ce faci dacă ești și prost și sărac? Ă? Îți mănâncă (,) cânii din traistă și mori într-un șanț. Învață că n-o faci pentru mine, eu am învățat în dreptul meu.)

Analfabetismul funcțional ține de logică și de capacitatea ta de a convinge copilul că învățatul este util. Un educator idiot, crește o generație de idioți. Psihologia părintelui, a pedagogului e foarte importantă. Atenția copilului nu poate fi captată dacă ție îți stă în cap ideea că părinte fiind vei primi răsplată, ori educator fiind vei fi plătit. Atâta timp cât în creierul tău nu e înfiptă ideea că ești util noii generații, vei culege roadele incapacității tale funcționale.

Vrei să știi care e plata pentru cum ai educat un copil, cum l-ai convins că studiul e util? Cât timp ești viu, nu vei afla niciodată, abia după ce nu vei mai fi, nu vei mai putea munci, nu-ți vei mai putea susține material și moral învățăcelul, atunci se vor vedea roadele muncii tale. Scopul tău ca părinte trebuie să fie acela de a convinge odrasla să studieze mai mult decât tine, să fie în stare să perceapă mersul lumii, să raționeze corect, să nu se facă de râs într-o discuție, să fie în stare să recunoască : nu știu, dar voi studia și voi ști. Mașinile? Ce vor face generațiile următoare, când cei care au studiat și știau cum funcționează, vor dispărea?.. Cine cruță nuiaua nu-și iubește copilul. Cine nu reușește să fie ferm în fața copilului, să-l convingă de ce e util să fie cu mintea preocupată de învățătură, a pierdut : copilul este un analfabet funcțional. O oră de lectură, necombinată cu exemple nimerite, e un fel de fleacuri– vax cu apă de ploaie.

c. f.

Sonet

Când se sfârșește amintirea

când e amurg amiaza-n plină zi

și pare că nimic nu vrei să știi

e vremea să te pierzi cu firea?

Pierdute par iubirile a fi

și cine poate-opri albirea

în câmp? – la tâmple năpădirea

se-așterne iarna.. – cine-o va opri?

Departe ești îți văd orbirea

uitarea-ți stăvilește vise mii

și totul trece… ‘ți simt uimirea..

Hotarul nou al iernii.. – alți copii

și alte jocuri – zâmbete – iubirea..

– din alte timpuri vin zglobii!

( XXII, a-XI-a, MMIXX – c. ferent /z –  Sonet)

Orbule orb..

cu brațele întinse-nainte mergi

cu palmele pipăind aerul

cu degete apucând stropii de ploaie

și eu mă întreb ( orbule orb)

ce vânt te-a adus ori ce noapte

prințesa care și-a dorit coroniță din boabele de rouă

prințesa care a plâns amarnic după perlele de rouă

prințesa și-a șters lacrimile

și a ieșit din grădină

poate va veni din nou la primăvară

sau poate se va hotărî pentru o coroană cu perle și smaralde

copilăria trece și prințesele devin regine

degeaba întinzi mâinile

degeaba brațele tale vor să cuprindă umbra prințesei

a fost aici acum o clipă

n-ai putut-o vedea ( orbule orb)

întoarce-te în vânt și în noapte

( 21 nov. 2019 c. ferent – Orbire )

Unicul, sau Fericire

nu pe tine

nu pe tine în altul

nu pe tine

unicitatea ta e motivul

nu– pe tine nu te pot substitui altuia

tu rămâi și în amurgul poveștii

tu rămâi și dacă vocea ta s-ar acoperi de uitare

tu rămâi și după ce m-ai alungat după perdeaua uitării

eu nu te voi iubi niciodată în altul

și nu există universuri unde să te poți ascunde de sentimentul acesta al meu

motivul este unicitatea ta

nu

pe tine nu te pot pune într-un înveliș nou

nu pot să îți colorez irișii în verde

nu pot să-ți așez pe obraz masca celor douăzeci de ani perpetui

nu pot să te îmbrățișez în brațele de marmură a unui efeb

unicitatea ta e motivul

motivul e unicitatea sentimentului

și nu

nu pe tine

nu pe tine în altul

nu pe tine

nu vreau să vreau să pot

nu pot să pot să vreau

nebunia asta se cheamă că a fost unic și irepetabil sentimentul

că ai fost unic

o mișcare a mâinii tale nu poate fi înlocuită de niște brațe străine

de aceea nu concep să te substituesc

nu aș putea înlocui surâsul și tăcerile tale

prefer să le pun pe toate într-o casetă

și să scriu cu cerneală pe eticheta casetei

Fericire

(20.11.2019 c. ferent /z – Unicul, sau Fericire)

Ziua mâniei

La Ziua Mâniei mă gândesc. La felul imperfect ( după cum chiar Dumnezeu recunoaște :,, Omul e rău din copilăria lui. „) în care a fost costruit omul.

Ziua Mâniei, este ziua în care vom plăti pentru fiecare acțiune făcută greșit. Nimeni din cei neascultători, nesupuși, nu va scăpa. Și asta se va întâmpla fiindcă ne credem mai buni decât cel care ne-a creat, și mai capabili să facem legi care se bat cap în cap cu cele existente și care există pentru bunul curs al lumii. Conform cu aceasta, un vegan se crede superior lui Dumnezeu, și acțiunile unui vegetarian sunt acțiunile ucigașului Cain. Voit ne supunem trupul unor reguli alimentare care nu ne sunt impuse nici de Dumnezeu. Voit supunem și pe altul acelorași reguli, și consecințele sunt devastatoare : acel altul se supune de nevoie și moare. În țări unde dreptatea este regula de viață a cetățenilor, veganul și vegetarianul din cauza căruia a murit de inaniție, alt om, merge la închisoare. În locurile acestea s-au pripășit tot felul de oameni, care de care mai nebun, care încearcă să cutremure din temelii credințele noastre, felul în care ne ducem viața, regimul nostru alimentar de la Facerea Lumii.. Geneza ne-a pus dinainte turme de oi, Geneza a umplut pădurile noastre cu animale bune de mâncat, Geneza a umplut apele cu pești și pe Cer au zburat păsări care se mănâncă.. Cu trei mii de ani în urmă, geto-dacul nu se ocupa cu agricultura, era o meserie de ocară, și geto-dacii erau vânători iscusiți. Mesele lor erau pline de carne friptă sau coaptă în gropi care aveau pereți de piatră și unde se făcea focul, și în gropile acelea intra un bour sau un zimbru întreg… Dar vine veganul și-mi impune că trebuie să mănânc mâncare netrecută prin foc.. Îmi pune dinainte un pumn de semințe aduse de pe alt continent și-mi poruncește să nu le fierb, să nu le macin, ci să le mănânc așa cum sunt.. Vine veganul și-mi spune că a da copilului o supă de pui, sau un piure de cereale cu carne fiartă, e un păcat grozav.. Și copilul meu nu are dinți, copilul meu nu are rânză ( pipotă) cum au păsările, copilul meu moare de foame. Și veganul și eu care ascult, ne facem vinovați de crimă..

Comportamentul, stilul adoptat de unul sau mai mulți dintre prietenii mei, mă umple de nedumerire : nu ai nici o religie, de acord, dar măcar teoría darwinistă o accepți?.. Ascultă: maimuțele mănâncă și ele carne, urmărește te rog, măcar o emisiune pe programul național de televiziune, e o serie despre un anumit tip de maimuțe la TeleEnciclopedia, și o să vezi că și maimuțele mănâncă uneori carne.. Organismul omului este așa construit : are nevoie de proteină de proveniență animală, omul e un mamifer și trebuie să mănânce carne, trebuie să mănânce preparate trecute prin procesul de fierbere, coacere, frigere.. Eschimoșii au găsit soluții pentru foc, deși locurile unde stau sunt tare aspre.. Tu omule, de ce te supui unui astfel de regim? De ce aduni prozeliți..

Prieteni! – creștinii, musulmanii, evreii, au perioade în care postesc, dar nici unul dintre acestia nu adoptă stilul budiștilor. Știți voi că unui musulman îi este interzis să mănânce mâncare preparată de un budist?..

O să închei spunându-vă vorbele Profetului Ilie : ** PÂNĂ CÂND VEȚI ȘCHIOAPĂTA DE AMÂNDOUĂ PICIOARELE? CU CINE VREȚI SĂ MERGEȚI : CU BAAL SAU CU DUMNEZEU ? **

Despre ziua de 15 august

Ne simțim micșorați, oarecum idioți : deși avem dreptate. Aș menționa bancul de demult :,, Unde ești dreptate? la care o voce firavă, răspunde : – Aici sunt, dar nu pot vorbi.. „.. Cred că în timpurile în care comunismul apăsa pe cetățeanul obișnuit din România, cred cu tărie că îl făcea mai inteligent, mai în stare să se exprime în așa manieră încât securitatea să nu înțeleagă și cenzorii să nu aibă nimic de obiectat. Ba chiar și pe cel care asculta bancul îl făcea mai inteligent, mai în stare să pătrundă sensul expresiei, să citească printre rânduri.. Libertatea de exprimare a pus un fel de stavilă capacității de a raționa a individului. Așa stând lucrurile uneori adevărul nu poate să iasă la lumină atâta timp cât omul se imbecilizează, nu mai este în stare să cumuleze în rațiunea sa puterea de înțelegere.. Rezumând : ne-am tâmpit, eu cel mai tare dintre toți, poate pentru felul în care încerc să resuscitez niște adevăruri..

Iată cel mai edificator exemplu : nici măcar televiziunile nu fac deosebire între a comemora și a aniversa.. Deși prezentatorii de știri spun despre sine că aparțin bisericilor ortodoxe sau catolice, nu au înțeles de ce în ziua de 15 august se pot sărbători doar persoanele care se numesc Marin sau Marina, 15 august fiind totodată și Ziua Marinei. În rest, atunci când te numești Maria sau Marian, îți vei sărbători ziua onomastică pe 8 septembrie.. Ziua de 15 august este ziua în care Maria, mama lui Isus Hristos, a murit, și se numește Adormirea Maicii Domnului. Ziua de 8 septembrie este ziua în care s-a născut Maria, fiica lui Ioachim și a Anei, descendentă a casei lui David. Ziua de naștere dă patronimicul celor botezați în religiile catolică și ortodoxă.. Mă întreb în ce constau lecțiile de religie predate copiilor în școli de către preoți, sau absolvenți ai facultăților de Teologie, dacă nici măcar acum după ce comunismul a căzut și a fi creștin nu mai constituie o pată pe dosarul tău de la securitate :,, Retrograd, mistic. „.. Astăzi ești liber să te declari ca aparținând unei religii. La fel cum ești liber să te declar ateu, sau nepărtinând niciunei religii. Eu despre mine am declarat : Nu am religie și am detaliat : nu aparțin nici unei religii sau cult.. Atunci, de ce eu ateul trebuie să-ți dau ție lecții de religie? Vrei să-ți spun de ce? – fiindcă eu ateul am studiat Biblia și am citit mai mult decât crezi tu despre mai toate religiile și cultele.

Rolul preotului în societatea creștină este să educe, să corijeze stilul de viață a creștinului. Un preot sau un călugăr trebuie să facă deosebirea între moarte și naștere. Astfel încât e o absurditate să împarți mâncare în care ai pus carne de vreme ce în ziua Adormirii Maicii Domnului se poate consuma doar pește, untdelemn și vin, în plus față de alimentele obișnuite unei zile de post, în cazul în care ești ortodox. În cazul în care ești catolic și ziua cade în altă zi decât vinerea, poți consuma și carne, altfel poți mânca doar lapte, ouă și produse vegetale.. La o mănăstire catolică se puteau împărți mâncăruri cu carne, dat fiind faptul că ieri nu a fost vineri, într-una ortodoxă carnea nu putea face parte din meniul bucatelor date de pomană. Este o lege, e dacă vrei doxologia respectivei religii. M-am mirat nespus atunci când într-un reportaj o doamnă susținea că e ziua ei onomastică și a nepoatei sale, m-am mirat fiindcă reportajul fusese înregistrat la o mănăstire. Am înțeles că preoții au decis să tacă, mai importante fiind câștigurile obținute..

Deocamdată atât, promit să revin cu alte amănunte, atunci când va fi necesar

16 august 2019 ( cârtitoarea)

Vanitate

sărbătorim incertitudinea

și mulțumiți de noi

dăm foc

nu contează cui sau la ce

– o casă / un vis / un om

dăm foc

ziua cea mare a incertitudinii se ridică măreață și scuipă jăratec

nu contează cine se arde

nu ne pasă cine arde

nici coșul cu sentimentele nu ne mai trebuie :

la foc

trebuie

ziua incertitudinii se rotunjește

grasă / trufașă / nepăsătoare

urând pe toată lumea

ziua se face mare și plină

vanitatea zilei incertitudinii

nu mai salvezi nimic

orice poate trăda

oricine

trebuie ars totul

ziua se termină cu certitudinea că ești undeva într-un iluzoriu Egipt

pe o piramidă

vârf

tu ești scăpat

nu contează cum te vei coborî

deocamdată ești sus

e convingerea că ai ars totul

nici cel mai umil suspin nu a scăpat

( trădătorul! – dă-l naibii!)

ziua incertitudinii

ziua când trebuie să scapi de povară

de sentimente

de milă ( mai ales mila te poate distruge

mila se ridică și crește incertitudinea

mila trebuie să piară mai întâi)

la foc

mila trebuie să se facă cenușă

și

pe urmă

eliberați de incertitudini

vom atârna pe umeri mantia certă a trufiei

ne vom așeza pe frunți – coroana nepăsării

și așa plini de noi înșine

ne vom pune punct piramidei

pot face asta

(3 noiembrie, 2019 c. ferent – Vanitate)

Thelxinoe

Oasele se frâng

nu la propriu

nu cum știi tu : fractură închisă/ fractură deschisă

nu așa

oasele se frâng așa ca frunzele când sunt în mijlocul brumelor

se fac sticloase și n-au putere să tremure sub vântul dimineții

oasele

ca și cum ar fi dispărut masa de mușchi /nervi ( poate nervuri)

( speranțe/ amintiri)

ca și cum apa și măduva s-ar fi uscat

( credința / iubirea)

eu sunt o vale de oase

și uite că nu trece nici un profet

mă strâng sub armura veche și mă usuc

nu știu câte mii de vieți am așteptat

dar uite : n-a venit nici un profet

eu osul mă frâng și nu-i nici un profet prin preajmă

e dincolo de puterile mele

genunchii se lovesc

se înmoaie

se frâng

fără să se fi arătat îngerul

Zeul nu are cui porunci

și oasele nu au cum învia

în jur curg ape mari

melcii își fac liniștiți culcușul în oase

vor trăi și vor muri în oase

și ultimul gând al oaselor ar fi – să-i alunge !

demult au mâncat totul

și oasele se frâng în tăcere

profetul nu va veni niciodată

(30 octombrie – c. ferent – Thelxinoe )

Cervantes nu poate fi expropiat niciodată

Împrăștiat. Ca de obicei : am mii de gânduri – de fapt : puține se fac demne de a fi expuse,și chiar dacă au fost spuse în scris, la o verificare conștientă, le șterg, le anulez. Poate fiindcă știu că după ce am ieșit din sfera conveniențelor, sunt eu,și așa fiind: eu – eu spun răutăți. Oamenii nu prea rezistă, adevărurile par răutăți, eu îmi dau seama și dacă nu-s ambigue – se cer a fi făcute praf și aruncate în cele patru vânturi. Ambiguitatea nu înseamnă altceva decât felul meu de-a ocoli pe cât pot, să-ți spun : ești idiot, nu mă interesează, nu pot avea încredere, nu sunt de acord, mă subestimezi sau cel mai grav lucru pe care-l poți face : crezi despre mine că sunt lăutar. Nu sunt. De aceea tot ce scriu eu , are confidențialitate #prieteni ....– fiindcă nu vreau să înregistreze cineva cântecul meu și să-l ducă la un post de radio, la vreo televiziune, la o nuntă, la momentul în care se va auzi din megafoane cântecul meu. Încerc să nu fiu ambiguă în această postare, fiindcă aș vrea să mă explic : nu vreau publicitate. E un fapt dezgustător pentru mine : ceea ce scriu eu se cade citit, nu împărțit tuturor necunoscuților care te vor aplauda pe tine pentru ceea ce-a născocit mintea mea.. Par rea, doar cât la o atentă incursiune în firea umană cea nevăzută, o să vezi că nimănui nu-i place să muncească de pomană... 
Nu toate metodele de acțiune ale aplicației G+ , aplicația Google pentru public, nu toate erau bune, totuși exista posibilitatea să-ți aperi tu însuți creațiile. Existau ,,Colecții " . Colecțiile erau așa cum aici ai posibilitatea să-ți faci o pagină. Doar cât în colecție,puteai opri redistribuirea și comentariile, cum Google a recunoscut că nu te poate apăra, trebuia s-o faci tu singur. Facebook nu o poate face, orice apare în pagini este al tuturor, mai mult : Facebook își arogă dreptul de-a-ți face publicitate, indiferent de dorința ta. Așa am șters pagini, așa am interzis în pagini, așa îmi duc toate fleacurile pe unul din cele două bloguri, dacă nu pe amândouă : mă apăr. Nu cred că există mulți oameni vii care să merite lauri, recunoașterea. Omul viu trebuie să muncească – mă refer la creator, omul merită recunoașterea după ce a trecut din lumea asta. E un lucru bun : nu-l mai poți supăra, nu e aici ca să fiarbă de furie, nu mai face infarct ori AVC, nu se cere internat la Socola, e calm, e o suflare care se mișcă peste această planetă plină de oameni care vorbesc din burtă ( fără să judece) .
Cred că în toamna asta care a trecut , am fost invitată în grupul unuia care din câte știu eu, a publicat câte ceva ( nu dau nume, poate fiindcă un minim respect pentru om, mă face să țin gura închisă, ce pot spune e doar prenumele omului și inițiala numelui de familie : George A. ) . În grupul respectiv ,confidențialitatea era Public. O vreme a fost bine, deși rareori administratorul grupului își făcea datoria : o singură apreciere,când eu am trimis măcar zece postări, bineînțeles nu în aceiași zi, spune multe. Și totuși era bine, erau membri activi, vreo trei, patru aprecieri, și cam două comentarii la o postare. Era bine, dar în grupul respectiv erau și alți membri, oamenii ăia nu scriau nimic, veneau să ia postările celor care scriau.... Din păcate Facebook nu face diferența și sub postările redistribuite de cineva, apare ca fiind autor.. Eu eram autorul, nu d-l despre care nu știam nimic. Atunci m-am întors, am șters postările din grupul d-lui George A. , și am ieșit fără să spun nimic.. Ieri am fost invitată în grupul altui domn, numele său de familie îmi aduce aminte vag de un scriitor consacrat, un scriitor din a cărui operă nu-mi amintesc prea multe, dar se vede treaba că am reținut numele ăla, cine știe de ce l-am legat... Am acceptat invitația, dar n-am postat.. E un pic de trufie în postarea de bun venit : ,, Mai întâi în acest grup să trimiteți postările voastre..." . Păi,d-le avem și noi grupuri.... Dumneata a-i trimite postările dumitale în Clepsidra ⏳ mea? ... Nu, probabil ți-ar părea o acțiune înjositoare... Nu știu nici eu..
Eu nu sunt prea tare la făcut titluri, singurul titlu personal din G+ a fost cel al comunității,, Fleacuri. Vax cu apă de ploaie " , nu știu pur și simplu să mă concentrez în maximum de cinci cuvinte.... Poate e vina firii mele : o lălăiesc, mă întind la povești, plec după foc și mă-ntorc ( virgulă) cu busuioc, am scuipat la furcă, .......zodiile de aer pățesc asta, și eu sunt un geamăn 100%... Dar rareori mă îndur să iau un nume gata făcut de altul, rareori îmi pun creațiile sub patronajul unui scriitor de acum 5-600 de ani.... Sigur : am opera lui în bibliotecă, dar între a mă tăvăli de râs când Don Quijote își pune pe cap castronelul bărbierului, în ideea că e din aur și e cea mai grozavă piesă din costumul lui de cavaler.........– și a scrie lăfăit un titlul care există deja la un institut de învățământ superior ( sau nu) ... E-o oarecare diferență... Nu? Că una e să am eu un grup și-o pagină Agora, și alta e să îl expropiez pe tatăl lui Don și-al lui Sancho... Așa că : nu, cu mare și nespus de mult regret, răspunsul meu e : – .......
– Mulțumim pentru invitații, totuși unii dintre noi au grupuri proprii.
c( Constanța) ferent – pentru conformitate.

( P. S. – să pun asta public? ... La urma urmei : de ce nu? )

Planeta și Zeul

te-mă răscolind temeliile lumii..–
uite-mă ridicând o Planetă în mijlocul altei Planete
uite-mă vrând să ies fizic
uite-mă..– eu nu mai pot pleca
din cauza podurilor rupte
din cauza munților pe care i-am ridicat
din cauza Annei închisă o mie de zile
din cauza demnității
uite-mă rămânând

nu pot distruge încă odată
nu mă pot târî
nu mă pot convinge să sparg înc-o dată și încă...
iată-mă la capăt de drum

Planeta nici măcar nu-i rotundă
e biata de ea făcută după chipul și asemănarea mea
Planeta cu două laturi
drumul spre infinit
speranța
sentimentul imposibil de ucis
Planeta care se rupe în două
odată tu / odată eu
totul și nimicul
ura și pasiunea
drumul electronului bezmetic
Planeta din Planetă
posibilul născut din imposibil
Planeta cu două laturi..

privește miracolul : un electron anulându-și firea
ieșind din rotundul imposibilității
adoptând linia dreaptă
am decis să merg pe drumul eșafodului..–
refuz să-mi dărâm Planeta speranța..
refuz să merg în cerc
slavă Domnului Infinit!

( Întâi februarie, anul MMXX, c. ferent – Zeul nou - Speranța)

La miezul nopții

în mijlocul întunericului – un opaiț pâlpâind
în mijlocul labirintului – casa rotundă
dar nimeni nu a reușit să-i deschidă ușa

nimeni nu a găsit drumul
și Yorick stă singur
stă singur și nu-i pasă
stă singur de o jumătate de mileniu
nimeni nu a găsit ușa

pe masa rotundă
un opaiț pâlpâind abia
îi ține de urât
și Yorick – la masă
stă singur și-a obosit
nimeni nu a venit să-l elibereze
nimeni nu a deschis ușa
și e ultima sticlă cu vin
și Yorick mai toarnă-n pahar
așteptând
să vină schimbul/ sau Hamlet / sau groparul s-o ia pe Ofelia
să vină naibii măcar moartea
să se termine

stă Yorick sorbindu-și vinul
stă Yorick – bietul nebun
stă și declamă : – duceți-vă naibii
nu-mi pasă!
nimic nu va fi ......–
în labirint e mereu întuneric
și opaițul sfârâie pâlpâind
se termină uleiul și Yorick l-a îndoit cu apă
vinul din sticlă se prelinge pe masă

stă Yorick și așteaptă

poate Hamlet n-a fost niciodată
și Ofelia era un portret pe peretele din stânga al labirintului
ce noapte dușmănoasă!

( 01.02.2020 c. ferent – La miezul nopții)