Viciu nevinovat : o ceașcă plină cu cafea!

Păi, nu știu dacă să mă gândesc sau să simt. Între a simți și-ați face procese de conștiință pe ce simți, e o uriașă diferență. Bunăoară plăcerea, plăcerea e o expresie a fericirii, îți place să te simți proprietarul a ceva, a cuiva, și într-o mică măsură simți o secundă, ceea ce noi numim generic : fericire. Așa stând lucrurile : îmi place să am ceea ce îmi doresc, sau mi-am dorit asiduu toată viața. Îmi place și-mi dă o senzație asemănătoare fericirii, atunci când am un obiect, și-mi place când lângă mine e omul pe care-l vreau. Îmi place când am un animal, și-mi place când un inel îmi împodobește degetul, îmi place atunci când am cartea pe care o căutam de mult timp, și-mi place la nebunie, când îmi țin în mână propria carte.. Și cu toate acestea, plăcerea se diminuează : mâine obiectul va intra într-o cutie, vitrină, sertar, cățelul trebuie hrănit, plimbat, mers la veterinar, cheltuit cu mâncarea și întreținerea și nu-mi place : timpul meu s-a împuținat, banii mei așijderea și fericirea a devenit un puf de păpădie care a zburat. Plăcerea ivită atunci când am omul pe care l-am visat : zboară repede.. – omul vrea mai multe decât cățelul, vrea atenția mea, vrea într-o oarecare măsură supunerea mea, peste ce voi da eu cățelului, va trebui să dau omului.. Și povestea cu sacul de sare pe care-l mănânci c-un om și tot nu-l cunoști, se dovedește al naibii de adevărată. Omul mă vrea pentru ca să-și satisfacă propriile plăceri : statutul meu, averea mea, eu însămi devenit accesoriu celuilalt. Iată cum a zburat fericirea pe fereastră..

Plăcerea nevinovată se face ruina mea. Îmi place cafeaua! Și bineînțeles că cedez în fața unei cești de unde se înalță aburul parfumat al cafelei. O sorb în tihnă, înghițituri mici ca să-mi prelungesc plăcerea. O beau la orice oră, nu-mi pasă că e dimineață, seară, sau chiar ora zece post meridian. O savurez, fiindcă eu sunt dependentă de gustul și aroma cafelei.. E miezul nopții și nu pot adormi și pun să-mi fac încă o cafea... De acum e patru dimineața, mi-e somn, dar știu că alarma ceasului va suna în gol, fiindcă eu am învățat să aud doar ce vreau, și la serviciu o să întârzii, și nu cedez somnului. Mai fac o cafea : inutil, fiindcă organismul își cere drepturile. Ajung la serviciu, dacă nu sunt șofer, altfel ajung la urgență sau la morga. Ajung la serviciu și nu pot să-mi țin pleoapele deschise, atenția mea e zero, randamentul idem. Colegii vor vedea, șeful se va mira de greșelile mele... O să mă pună pe liber.. Facturile nu le pot plăti, casei nu-i pot da nici minimum de atenție, familia e distrusă, eu ajung boschetar.. Și toate astea fiindcă îmi place cafeaua!....

Fericirea de-o secundă se dovedește dușmanul tău, atunci când confunzi plăcerile și te robești lor cu totul. Nimic, nimeni nu te poate ajuta, poți apela și la mama psihologilor, o să ajungi un gunoi dezgustător, fiindcă ai cedat în fața a ceva ce-ți place. Nu te poți opune? Păi nu e nimic de făcut, poți merge la psihiatru și descriind ceea ce îți face plăcere, omul îți va înmâna o trimitere la Socola. Fiindcă doar într-un spital de psihiatrie poți depăși plăcerea. Dacă știi să lupți împotriva ta însuți, te-ai aranjat. Prima dată : aruncă toată cafeaua din casă, cumpără năut, sau cicoare. Și o să-ți treacă ideea că nu poți trăi fără plăcerea nevinovată care te duce la ruină. 😊