După care mi-am adus aminte de Monique : pisica a împlinit deja 12 ani, Mona e cea care mi-a făcut acum un an puii: Pufin, Motănaș și Doina. Mai avusese și un al patrulea, băiat, alb, dar nu a supraviețuit. Ei bine, Mona își trăiește ultimele zile. Ieri am adus-o în casă, ploaia a udat-o, a murdărit-o cu noroi – Mona e complet albă, cum trebuie să fie rasa ei. Am spălat-o cu apă caldă și câteva picături de săpun lichid, am uscat-o cu două prosoape, am pus-o într-o cutie de polistiren : era rece, am spus că dacă stă cuminte, o să se încălzească. Însă după ce s-a uscat oarecum, după ce am convins-o să mănânce un pic de carne de pui fiartă, mi-a zbunghit-o printre picioare, pe ușa pe care tocmai ieșeam să iau ceva din bucătărie, pe hol, pe fereastră.. Și dusă a fost. Unde e? Nu știu. E ușor s-o omoare cineva : nu mai este în stare să alerge, să lupte, să se apere.. Aș fi vrut să știu unde e..
Și de la Mona, mi-a zburat gândul la altele : chiar vreau să știu? Știind ceva dinainte să se întâmple, soarta nu se mai schimbă : dacă un prezicător îți spune ceva, destinul ți-e pecetluit. Și...
Și mi-am adus aminte de momentele când am vrut să știu. Sigur nu citisem biblia, și nu aflasem că Dumnezeu condamnă în egală măsură, și pe cel care prezice – ghicitor, vrăjitor, cei care întreabă spiritele morților – și pe omul curios de ce anume va fi. Nu știam ce a pățit Saul, împăratul de dinaintea lui David. Aveam vreo paisprezece ani și vreo câteva luni. Și un prieten. Nu știu dacă l-aș putea numi iubit, fiindcă pe vremea aceea de demult, eu nu eram interesată să-mi încep viața sexuală. Mintea mea era într-un fel oarecare atrasă de acel băiat, mai mare decât mine cu doi ani. Oarecum serios : făcea liceul la seral și era și angajat la o uzină. Trebuia să vină în vizită, duminică. Și nu a mai venit. Iar mie, mintea mi-era neliniștită. Mama-mare se pricepea să dea în cărți. Le dădea unora, care veneau în vizită pe la noi, pe una Tatiana, am auzit-o spunând că tot ce a citit în cărți, s-a întâmplat întocmai. Și mama-mare a decis să pună capăt incertitudinilor mele, stării de neliniște și a deschis cărțile : s-a uitat la mine nedumerită, fiindcă nu a văzut nimic. Dar ca să mă facă să trec peste episodul acela ciudat, mi-a spus că Vali e cu o nouă prietenă și că ar fi bine să-mi iau gândul de la așa om neserios. S-a întâmplat ce s-a întâmplat, și eu am început procesul de călire a ființei interioare, cea responsabilă cu sentimentele. M-am urât pentru ce am simțit și mie însumi mi-am jurat să iau totul ca pe un joc. Însă fiindcă am vrut să aflu atunci ceva, ceea ce auzit s-a și întâmplat, conform cu : Destinul este implacabil.
Au trecut anii. Nu mulți, dar tot au trecut : mama-mare a murit, eu m-am jucat de-a măritișul întrerupându-mi studiile. După un an de rătăciri, m-am separat de soț și am pornit să fac banii de care aveam nevoie, fiindcă o luam de la zero : în ziua în care m-am separat de soț, aveam hainele de pe mine ( cumpărate de tata) și actele într-un buzunar al unei geci roșie, și aia tot de tata cumpărată. Am lăsat tot : apartament care îmi aparținea, mobilier, aparatură, hainele mele. Am înțeles că nimic nu este mai prețios decât libertatea. Țin mult să nu depind de nimeni. Și adevărul este că nu sunt încântată să am grijă de cineva, să depindă de mine. M-a ferit Dumnezeu de progenituri, nu m-a ferit de rude care depind de mine. În fine : am plecat. Trebuia să plec pe cât posibil departe și chiar am avut norocul să-mi găsesc un loc de muncă la capătul celalalt al țării. Am muncit, am făcut bani, am pornit motorul unei alte vieți. Stăteam la un cămin cu alte trei persoane în cameră. Nici măcar nu era nevoie de mai mult : lucram zi lumină. Și-o bucată din noapte, cam așa e în comerț, ori cum se spune acum, în Horeca. Bani să iasă, aveam nevoie de bani. În camera de cămin unde eram cazată, una dintre colocatare, o brunetă grăsuță, care până la urmă s-a măritat cu un turc, unul cu de două ori vârsta ei și care a acoperit-o cu aur. Nu aveam mult timp, libere nu-mi luam decât unul singur pe lună : aveam nevoie de bani nu de zile libere. Ei bine, fata care s-a măritat cu turcul, știa să ghicească : în cărți de tarot, în zațul de cafea, în bobi, în pietrele acelea în care ghicesc nordicii. Permanent erau măcar cinci musafire, doritoare să-și afle norocul. Am zâmbit și mi-am zis : de ce nu? Și i-am oferit plată pentru ca să-mi spună ce mă aștepta în viitor. Și nu mi-a spus nimic. Mi-a mărturisit că nu vede nimic în ceea ce mă privește. Nu am mai încercat să aflu nimic. După un timp m-am întors, am divorțat, mi-am reluat studiile și viața mi-am reconstruit-o. Pe urmă am aflat la un studiu biblic : lui Dumnezeu nu-i plac vrăjitorii, ghicitorii, cei care cheamă spiritele morților. Și nici cei care insistă să afle o taină, nu le va fi ușor.
Nu vreau să aflu nimic. Mi-ar plăcea să se întoarcă Mona.. M-aș simți împăcată să moară în casă...