Supărări

În revistele Cinema din secolul XX, era o pagină cu titlul :,, În film ca în viață ". De ce nu și în viață ca pe facebook? Fiindcă dacă e să mă gândesc puțin la cum sunt sâcâită de unele acțiuni pe facebook, la fel mi se întâmplă și în viață. Și eu mă felicit pentru că am cumpărat Sedatif PC : altfel aș înnebuni, și în viață nu prea ai șanse reale să te calmezi după acțiunile oamenilor reali. Totul mi se trage de la aceeași obligație, de la mama : musafiri care nu înțeleg ce i-ar trebui neapărat, care nu pot concepe că unui bolnav de Alzheimer nu-i trebuiesc ajutoare de felul celor cu care ajuți un om care nu are mâncare, lemne, haine, ori nu mai știu ce dau oamenii de pomană. Nu poți explica, sau nu pot eu, și uite cum îmi trebuie neapărat două tablete de Sedatif... Plimbările ei diurne și nocturne, plimbările fără scop, modul cum nici măcar nu e conștientă de propria existență, mi-au adus musafiri. Cărora a fost nevoie să le arăt demisolul plin cu lemne tăiate pentru foc. A fost nevoie să deschid dulapuri : să le arăt că are haine și încălțăminte, că are lenjerii de pat și pilote de rezervă. A fost nevoie să deschid frigiderul, să las ușa congelatorului deschisă, să trag rafturi, să arăt că are ce mânca...

M-am înroșit de rușine.. Am înțeles că cineva făcuse un clip cu ea și câțiva binevoitori dar care nu cunoșteau realitatea, s-au îngrămădit la ușa mea..

Pentru început am încuiat ușa camerei mele și am plecat la cumpărături, deși nu îmi trebuia mare lucru. Am umblat așa fără rost, până am decis că pot refuza binefaceri pe care nu le-am cerut..

Mă simt umilită complet : din cauza mamei am ajuns să fiu considerată cerșetoare.

Să-mi mai spună cineva că își regretă un părinte mort : să vină la mine să le-o dau pe mama. Să vină să se facă și ei de râsul lumii, cum m-am făcut eu astăzi.