Trei pași, trei stații pe drumul vieții

Anticariatul minții

Hm.. Mă gândesc să mă las de umblat după cai morți să le iau potcoavele. După urma visului pierdut. Cu ochii pe pereți după muște. Mă gândesc adânc, la fel ca articolele lui Rică Venturiano, pentru puțina pătrundere a minții jupânului Titircă…

Mintea mea stă între palmele căuș ale judecății proprii, și nu reușesc să mă opresc din alergare. Dintr-o alergare ca cea a alegătorului de cursă lungă. Jur că nu-mi mai amintesc încotro alerg, însă cum încă mai suflu și mintea e încă vie , alerg fără să-mi amintesc motivul, motorul care m-a pus în mișcare. Mă opresc uneori, nu pot fi maratonistul care bea apă din alergare, mă opresc și-mi vine să arunc ideea de alergare, dar îmi vin în fire : ce-aș putea face altceva? Motivul de dinaintea startului, revine în forță și-mi îneacă mintea în secundele puține în care mă opresc. Odată m-am oprit un ceas întreg : apele memoriei sau ridicat ca un perete de maree, și m-am pus din nou în mișcare. Nu am nevoie să știu unde alerg, atâta timp cât alergarea se face morfina care-mi adoarme motivele startului, voi alerga.

În aceiași zi râsul și plânsul. Ori râsul de contrabandă amestecat cu râsul celui cu mințile rătăcite. Ploaia care descătușează încrâncenarea, vine din ce în ce mai rar. Și nu te poți opri : alergi cu furie. Finalul? Poate ultima zi de viață.

Nu ai cum să te explici : hoarde de jurnaliști stau cocoțați în pomii de pe marginea pistei perpetuum, vor să știe motivul, vor să-ți sfârtece mintea, să-ți smulgă ultimul neuron, să desfacă pe înțelesul lor : ce anume te pune în mișcare? Dac-ar afla ai fi oprit din cursa fără sfârșit, ai fi pe înțelesul lumii, ai fi o moleculă sub microscopul ultra-performant, desfăcută în elementele primordiale. Taci și alergi : infima particulă a lui Dumnezeu, nu se poate vedea, există, o ai în ADN-ul motivului alergării, există dar nu poate fi smulsă, nu există nici o mașinărie și nici o inginerie nu o poate face vizibilă!

Alergi… Câteodată te ispitește de pe marginea pistei care ține cât universul, te ispitește o iluzie. Câteodată e pajiște, altădată e banca din spatele bradului tăiat și apele de dinaintea ochiului care privește fără nici un gând. Acolo în neuron a rămas bradul. Iluzia bradului care purta blestemul alergării fără pași. Și încă alte blesteme, le închisese sub coaja de o sută de ani. Dar și așa nălucă, e tot viu și foșnetul lui se aude, și mirosul lui se împrăștie din memorie. Imaginea unei secunde fericite, e popasul rar.

Umblu năucă. Încurc lumea, ca Rică, numerele porților.

Numele

Putea fi și mai rău : în goana mea după nume care încep cu a treia literă a alfabetului, puteam alege vreo Clara. Doña Clara. Aia din versurile cântecului ăluia, care la urmă de tot, după ce își pierduse nopțile sub balcon, amărâtul care îi cânta serenade, a aflat că Doña Clara era surdă. Doamne ferește, ce poate omul găsi în căutările lui. Ori Clodi, eu gândindu-mă la Clodi Berthola, și lumea având în memorie pe Clotilde Armand.

Zău nu știu de ce nu sunt încântată să semnez Constanța. Unii au zis că mint, că nu am un nume atât de cu prestanță. Am, dar mie mi se pare lung, mai lung decât ziua postului. Și nici nu mă încântă diminutivele. Nu pot : tante Tanța, mătușa mea, mama Măgduței ( asta era și mai rea decât mă-sa : rea de muscă!), tante Tanța era bețivă, bre. Așa de bețivă că zicea tata și mama-mare, că asta își vinde și cămașa din gât, pe un pahar de rachiu la crâșma lui Bunghez. Păi? Păi cum să fiu încântată? C-am băut și eu cândva, ba chiar odată am băut fără 250 ml, 2 litri de votcă, pe când era la piață, acolo unde acuma se vând sobe, tăblărie, lacăte, robineți, roți de rezervă și alte bazaconii, era o bodegă. Da, și-am băut până m-a cărat Matilda, iubita fratelui meu, m-a cărat în spate. N’a: cum să nu știu eu slăbiciunile proprii? Da’ m-am răzgândit și-am dat Dracului pomană, tot alcoolul din lume. Așa că nu-mi convine să semnez Constanța : e nume de bețivă, una care-și vinde cămașa din gât și papucii maicii Domnului, pe un pahar de tărie.

Constanța e derivat de la Constantin. Și cine nu știe ce-a fost și ce-a făcut Constantin cel Mare? Voi credeți basmele popești, alea de spun că a găsit crucea pe care a fost pus Cristosul? Nu bre, Constantin era un tiran, s-a botezat în preziua morții. Dar era și ăsta bețiv, curvar, însetat de mărire, pe scurt : unul dintre dictatorii Bizanțului de la acea vreme, când Istambulul se chema Constantinopole .

Nu știu sigur de ce Tomisul nostru a devenit orașul port Constanța.. Nu știu, numai bănuiesc : Tomiris era semizeița, cea care conducea amazoanele, femeile care de bună voie își amputau unul dintre sâni, ca să poată întinde arcul și săgețile să aibă bătaie lungă. Tomiris nu era nici un cât un grăunte creștină. Zeul ei suprem se chema Gebeleizis. Fiindcă Zamolxis nu a fost niciodată mai mult decât un om. Ca Isus. Ca Buddha, ca Mahomed. Om ca toți oamenii, însă un om care s-a înzeit prin sine, prin purtările frumoase și acțiunile bune. Nu știu când a pătruns cu adevărat creștinismul pe malurile Pontului Euxin, Marea Neagră, dar cum a pătruns, Tomisul s-a transformat în Constanța, nu se putea Constantin, fiindcă portul fusese numit după o femeie semizeiță. Cine a fost Tomiris asta? Deloc o ființă blândă, o altă tirană care nu avea milă, nu-și controla dorința de cucerire. Unii spun că ar fi ajuns să cucerească întinderi care ajungeau până la zonele deșertice din est, și până la Marea cea Mare, cum se numea oceanul vestic. Poate de aici nedumerirea lingviștilor, care au găsit graiuri asemănătoare până pe crestele Alpilor.

Nu știu ce anume mă nemulțumește, știu doar că nu-mi sună bine propriul nume, nu-mi place să fiu bețiva, tiranica, nemiloasa Constanța. Și caut alte nume. Nu știu de ce neapărat începând cu a treia literă a alfabetului. Dar sunt decisă să nu mă las chemată, numită, amintită pe numele care definește imposibilitatea ieșirii din cercul constanțelor. E o teorie, pe care un scriitor a descris-o ca pe un pahar cu gura în jos, sub care ai prins o albină : spațiul nu se schimbă, dar mișcările nu vor fi niciodată identice, deși converg spre aceiași dorință : ieșirea din spațiul limitat. Nu știu încotro mă îndrept, știu că nu voi fi niciodată mai mult decât sunt, nici mai bună, dar continui să caut o ieșire.

Și inventez nume cu care semnez. Bine că nu mi-a trecut prin cap vreo Clodi sau vreo Clara.

Ceainăria

Am de făcut plăți astăzi. Facturi. Dar nu mă grăbesc, nu pot să mă grăbesc : și fără o anumită obligație, sunt momente în care nu poți pleca atunci când vrei. Și mă folosesc de timpul ăsta în care trebuie să rămân acolo unde sunt, și fără nici o treabă măcar, îmi fac eu de treabă : încerc să înțeleg mașinăria care mă poartă de colo-colo, și mă poartă din inerție, fără voință, fără să-mi dau seama de ce Dumnezeu acționez așa, cine mă pune să fac o anumită mișcare, ce folos am dintr-asta? Nu reușesc să mă înțeleg eu însumi, dar nici nu-mi fac probleme : dă-mă-ncolo! – ce o fi se va vedea, ori nu, și atunci de ce să-mi pierd timpul și să-mi zdruncin creierii pe o tâmpenie?

Fac lucruri pe care ori le regret, ori mi se par inutile, ca alergarea din somn : visezi că trebuie să fugi și nu poți, alergi pe loc și din spate te arde suflarea zmeului din poveștile cu iz de coșmar. Acționez : dar unde domnul Dumnezeu, ori domnul Dracu, alerg? – habar n-am. Mă fugărește zmeul care se cheamă și timp și dorința de a uita ceva, înecându-te în altă acțiune.

Așa am refăcut Camilla. Așa ceaiul de la ora 🕔 cinci a fost dărâmat la propriu, așa am ridicat din neant Ceainăria, locul pe care nu am putut dintr-odată să-l numesc, ba era Agora, ba Ceai, cafea și animăluțe, ba Ceaiul din piață, ba altele și mai fistichii. M-am gândit la cei care ( nu știu dacă au fost sinceri) mi-au arătat regrete pentru demolarea clădirii cu pereți de vânt ai Ceaiului. Și deși în cap îmi suna bongo-ul care spunea :

<< Tâmpito. Tu crezi tot ce-ți spun oamenii. Ești fără leac. Tâmpito. >>–am lăsat eul celălalt, Treisprezecele meu veșnic treaz, să vorbească, să persifleze, să rânjească disprețuitor. L-am înjurat, înjurând-mă pentru puțina credință în cinstea vorbelor omenești…

Și-am ridicat Ceainăria. Nu știu de ce.. Și bineînțeles, eul Treisprezece, se răsucește furios și îmi arată degetul mijlociu. Dar eu am mers înainte.

I-aș fi amintit eului propriu de felul în care mi-e rușine să-mi apăr liniștea. I-aș fi arătat cu degetul indianul care mă agasează și nu sunt în stare să-l alung din preajma mea. I-aș fi repetat în urechile lui de orb :

<< Fug pentru că lupt cu mine, pentru că rar de tot îmi strig nemulțumirile. Pentru că întotdeauna am fost om și nu am uzurpat drepturile lui Dumnezeu de-a judeca și pedepsi… Fug pentru că între scârba resimțită, ca o atingere de ceva murdar și impur – și o nouă casă, ridicată din temelii, de la zero… Știi că aleg varianta grea și pe care numai destinul știe dacă voi putea s-o păstrez. Nici eu nu știu dacă incapacitatea de-a fi om rău, nu mă va alunga și de acolo. >>– și Treisprezecele tace, tace și rânjește, că adică știe el de ce sunt în stare, știe el că renunțarea asta seamănă a lașitate, că nu ar fi trebuit decât să fac curățenie în casa veche, să scot gunoiul, să îndepărtez forța negativă… Treisprezecele meu, luciditatea, înțelegerea a toate acțiunile proprii, știe și rânjește. Nu e rău, numai cât știe ce e mai bine.

Dar eu nu sunt Treisprezece, eu sunt pe rând și Unu și Șase și Nouă, \și putere și rău și bun. Și am decis să dărâm o casă, și din alta să fug. Nu știu ce voi face mâine… Poate mâine voi fi Treisprezece : poate o să-mi curăț casa : e un loc plin, o uzină care duduie.. – nu trebuie decât să scot gunoiul.

Nu trebuie decât să scot șobolanul supărător, care mi-a invadat casa. Fiindcă noi știm că șobolanii pot avea într-un an numai : 500 de urmași.. Ceea ce trebuie să fac în Lady & Getlemen, e simplu : trebuie să scot de acolo un șobolan îndărătnic, unul care roade nervii oamenilor. Altfel voi ieși din casa care se cheamă grupul privat Lady & Gentleman.

Se apropie ora când voi putea ieși. Trebuie să fac niște plăti : facturi. Mă strânge în spate : aseară nu am mai putut rezista și am pus caloriferul în priză. La urma urmei, nu zicea tata :

— Ia mai dă-i dracului de bani. Ce : banii te-au făcut pe tine, sau tu faci banii? Ia dă-i Dracului, nu te mai sufoca de tâmpenii : să vezi cum ai să respiri ușurată.