Înzeire

Vreau să evoluez. Să fiu o ființă mai bună decât ieri. Vreau să nu văd oameni nemulțumiți. Vreau să mă fac înțeleasă. Mă lupt împotriva mea și îmi spun :

— Hai.. Hai să încerc încă odată. Hai, poate omul înțelege de ce nu mă pot ridica până la a mă înzei. Hai, poate astăzi reușesc să-l fac să înțeleagă de ce pe pământ trăiesc mii de specii. Hai, poate astăzi îl pot convinge că lanțul trofic, înseamnă și mâncare. Hai că poate astăzi îl conving : Planeta e un pântece. Carnea și osul meu, sunt planetă dintr-un început.. Hai încă odată!

Nu mă pot ridica. Pumnul meu nu poate să se ridice împotriva mamei Pământ. Eu știu că o bucățică mică, sunt și Tatăl. Eu știu că vreo câteva grame, sunt văzduh, putere, credință.. Dar covârșește în mine Pământul. Eu știu că mama mea Pământul, e atavică. Eu știu și nu pot fi nici Tatăl - creatorul. Eu știu și nu pot fi nici Duhul – veșnicia. Și nu pot să spun altfel. Aș fi sperjur.

Eu sunt mâncare, sunt cea care într-un final va fi mestecată pe îndelete de mama mea atavică : Terra.

Acuma lasă-mă să mănânc. Nu fac nimic rău, nu fac decât să-mi copii mama Pământ.

Rar de tot sunt Tatăl. Dar și așa rar, Tatăl mi-a imprimat în neuron : nu judeca pe nimeni, ca să nu fii judecat ; nu osândi pe nimeni, ca să nu fii osândit : căci cu ce măsură vei da, cu aceia ți se va înapoia.. Eu rar sunt Tatăl.. Mă port ca El : mă căiesc de răul făcut, îmi trag mâna care voia să pedepsească. Și nu pot acuza până nu ascult amândouă părțile.

Odată era o foamete mare, și regele se plimba pe acoperișul cetății. Avea pe sub hainele de mătase, o pânză aspră de sac, încinsă pe șolduri. La vremea aceea, un prooroc adusese Cuvântul lui Dumnezeu și le vestise foametea. Atunci au venit două femei la el :

— Fă-ne dreptate! – a zis una dintre femei. Iată noi am născut fiecare un copil. Am hotărât să fierbem aseară pe fiul meu. Astăzi când a venit vremea să îl mâncăm pe al ei, ea l-a ascuns.

Regele Samariei și-a rupt hainele , și toți oamenii au văzut că era încins cu sac. A poruncit să fie adus proorocul care vestise foametea.

— Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă va mai rămâne viu Elisei, după asemenea grozăvie.

Dar Elisei nu a fost omorât, fiindcă Dumnezeu se răzgândise, își trăsese mâna înapoi, și a doua zi, se vindea o măsură floarea făinii cu un șekel și două măsuri de orz cu un șekel .

Tatăl meu se răzgândește mereu. Nu știu de ce iartă, dar și așa eu înțeleg : nu pot osândi pe nimeni, orice ar fi făcut. Fiindcă nimeni nu știe dacă nu cumva faptele rele ale cuiva, nu sunt decât o încercare și o pildă, de cum ar trebui să fii încărcat de răbdare.

Rar de tot simt că pot fi eternul! Nu știu să mă mișc deasupra adâncului de ape... Am primit puterea, dar nu o pot folosi : lipsește lista de instrucțiuni, nu am cum utiliza ceea ce am, fiindcă neștiind cum, aș putea strica mașinăria vieții. Și cu toate acestea, cele câteva grame ce mi-au fost dăruite și pe care va trebui să le înapoiez , ar putea să mă aducă din nou aici. Aș putea fi un perpetuum al vieții, cu numai 21 de grame.. Poate neștiind decât că nu am voie să vorbesc fără noimă, de aceea stau cu gura închisă. Ce-aș putea să-ți spun? Dacă dai la o parte pământul și înțelegerea, rămâne prea puțin ca să dureze o veșnicie într-o singură lucrare șubredă. Sunt ca un vas, o cană de lut : rareori mă uită cineva, plină de invizibila putere a Duhului, și numai a acestuia. Eu sunt mereu plină de ceva.. Chiar dacă arunci vinul îmbătător al mâniei, va veni cineva să toarne lapte și miere... Ori apă și sânge.. Ori veninul neputințelor mele omenești.

Vreau să evoluez. Vreau să fiu mai bună decât ieri. Dacă mă silești să mă umplu de vinul mâniei, nu voi fi niciodată în stare să zbor alăturea cu îngerii luminii și ai veșniciei.

Lasă-mă. Nu mă trage și mai adânc în sânul mamei Pământ, fiindcă nu mai rămâne decât o gură garnisită cu dinți și un pântece nesățios.

Una din trei. Sau o singură ființă : pământ, suflare și puterea de a înțelege.

(22 septembrie, 2021–, c. ferent –

Înzeire : un om îmi cere să condamn.. Pentru ce?)