Mecanicul ( sau), fleacurile zilei de marți

Mi-e greu uneori să recunosc și față de mine însumi : nu am procedat corect.. În noaptea care a trecut, nu puteam adormi, mă judecam pe mine însumi : am vrut să-mi exprim o părere și am fost scuturată strașnic. Nu știu de ce, în contul unde am stat în fiecare zi, măcar o oră, prin fața ochilor se desfășoară multă publicitate. Astfel acum o săptămână, un domn care are o pagină și care se ocupă cu sfaturi, cred eu că este proprietarul unei firme de consultanță, reia o problema care a fost intens dezbătută pe toate canalele de știri : cum circulăm dincolo de spațiul Schengen, cum anume putem intra pe teritoriul Marii Britanii.. Mi s-au părut incomplete și puerile sfaturile domnului. Fiindcă mi-e imposibil să cred că un cetățean român care își dorește să intre cu scop sau fără, pe teritoriul unui stat care nu se mai află sub tutela Bruxelles-ului, nu știe că are nevoie de pașaport, de cerere aprobată de rezidență – în cazul în care muncește în Anglia. Mi s-a părut copilăresc fiindcă noi știm că și un animal de companie, nu poate fi introdus pe teritoriul unui stat, fără un act doveditor că e sănătos, are vaccinurile la zi, și alte mărunțișuri absolut necesare.. În fine, am scris asta și m-am trezit scuturată bine de câteva doamne, decise să apere cabinetul și pagina domnului cu sfaturi pentru cei care nu au televizor și nu știu cum să-și găsească pe internet răspunsuri la : ce vom face, cum vom munci / călători în Anglia, după ce aceasta a renunțat la binefacerile Uniunii Europene. Sunt două puncte care trebuiesc aprofundate : Facebook, aplicația care decide în locul nostru ca o pagină să aibă strict confidențialitate la public, și pe de altă parte : felul în care trebuie să ne ferim să deschidem gura, chiar și atunci când un idiot declară o tâmpenie, cu riscul de-a părea tâmpiți și lași, noi ar trebui să ne ținem gura închisă.

Mă tem că din punctul meu de vedere, Bruxelles-ul se vede la fel cum l-a văzut Boris Johnson : un acaparator, o instituție care decide soarta unui stat, care decide forme de guvernământ, care se bagă în tradiții și-n educație. De la Bruxelles vin directive pe care trebuie să le adopți, în caz contrar te așteaptă pedepse, vei plăti amenzi, Bruxelles se comportă ca o bancă : te îmbie să împrumuți, doar fiindcă astfel vei fi dator vândut toată viața. Mi s-a părut aiurea statul ales pentru ultimile discuții, de la care au absentat unii dintre cei mai de seamă susținători ai Uniunii.. – Portugalia, stat care ajunsese alături de Grecia, acum câțiva ani, cu economia în colaps.. Ceea ce înseamnă că Portugalia e datoare vândută Bruxelles-ului. Sunt multe aspecte care-mi spun mie că Marea Britanie a făcut alegerea cea ma potrivită : să susții cu propria ta economie, state falimentare, nu e o soluție. Ce ne așteaptă pe noi ca stat!?.. Falimentul. Toate acțiunile și faptele converg spre o singură finalitate : un stat îndatorat până peste poate Uniunii Europene. Nu știu cine este mai vinovat în toată afacerea asta, poate tu și eu, noi toți care vrem neapărat să lucrăm dincolo de granițele statului nostru, noi care susținem cu munca noastră economia altor state. Noi care idioți ne scandalizăm atunci când din state sărace ale lumii, vin muncitori care contribuie la economia noastră. Nu am deschis gura nicăieri despre cazul Ditrău, am tăcut fiindcă nu găsesc nimic de spus decât : Europa ne educă să fim idioți, pentru ca economia statului să intre în faliment, și bogații Bruxelles-ului să ne cumpere țara la licitație, pe bucăți. Sunt și alte situații nou ivite la care tac în continuare, fiindcă scopul acestora este să submineze statul român. Așa tac și în cazul magistraților : eu mi-aș da demisia, aș merge să mătur strada, sau să culeg fructe din livezi și legume din grădini.. De ce să fie justiție în România? De ce să fiu imparțial și integru, de ce să nu iau mită? – dacă la capătul muncii primesc aceiași pensie ca unul care în viața lui nu a luat decizii? Tac și voi tăcea în continuare, înțeleg în ceasul al treisprezecelea : cineva a decis ca România să dispară de pe hărțile lumii.

Ar mai fi un gând : cel prin care eu depind de dogme religioase. Un #eu e generalizat. Un eu care stă sub imperiul unor impuneri, depersonalizarea eului nu aduce nimic bun. Ne pierdem pe noi înșine, adoptăm o dogmă care ne orbește, ne transformă într-o armată de roboți. Ne privim unii pe alții cu suspiciune, ne urâm istoria, ne dezicem de strămoși, urâm tot ce e românesc, ne scârbim de muzica noastră.. Și altele și mai neplăcute. 

La asta mă gândesc astăzi.