La ce mă gândesc eu astăzi

La aiureli mă gândesc. Lucruri, acțiuni care nu sunt urgente, ca cea cu mielul sau iedul de Paște : dacă e 30 de lei RON, și ținând cont ca un miel care are gust și e ușor de gătit, ar trebui să aibă măcar 10 kilograme, ne mai punând la socoteală și data din calendar, ar fi o decizie bună să-l cumpăr de pe acum? Dacă da, atunci înseamnă că nu mai pot scoate frigiderul din priză, să-l dezgheț, să-l fac lună, cum fac eu înainte de Paști. Uite de astea îmi umblă prin cap. Se fac o poveste întreagă, urmează alte enunțuri la care nu am soluții realizabile : dacă mama nu o să mănânce, ce mama Dracului fac eu cu zece kilograme de miel ori ied? Pe urmă mă liniștesc, spunându-mi că sunt proastă, că mielul ori iedul, are oase, și oasele cântăresc și ele acolo vreo câteva kile. Reiau ideea și-mi spun că aș vrea cap la ciorba unde o să pun neapărat hasmațuchi, și de aici vine altă întrebare : ce fac eu numai cu un cap? – dacă totuși mama vrea ciorbă? – s-or vinde și capete fără miel? Și povestea se lățește și se lungește : poate sunt capete de oaie, mai mari fiind, sunt și mai bune. Dar ca un făcut, îmi amintesc de cât l-am chinuit eu pe tata cu dinții și măselele capetelor de oaie, chiar și unul uriaș de vacă, luat de tata de la abator, unde avea el o cunoștință. Bietul tata trebuia să pună mâna pe bomfaier, să taie toți dinții și toate măselele, că altfel nu aș fi pus gura pe mâncare. Și mă întorc și mai înapoi în timp, la vremea când se tăia porcul, și aici se rupe filmul : eram prea mică și nu-mi amintesc ce Dracu făcea mama-mare cu capul de porc. Las porcul și mă întorc înapoi la miel : bun e capul, mie îmi place și limba și creierul. Mintea fuge la capul de porc : râtul porcului îmi place grozav, are o textură carnea aia, de-mi lasă gura apă! – și fuga mă întreb : oare nu găsesc eu la piață, un cap de porc? Ce dacă e post : capetele de la porcii tăiați, se dau la câini? Nuuuu, cum să dai la câine bunătate de cap!? Las din nou porcul și-mi amintesc de rasolul de miel cu (,) garnitură de spanac! De ce nu-mi plăcea mie spanacul? Că era făcut bine, cu unt, stins în tigaie de fontă, cu sare și piper! Nu-mi plăcea.. Tata se uita mustrător și-mi spunea :

— Ai să mănânci mere pădurețe, ca (,) cățelul turcului!

— Care turc și care cățel?

— Păi era un turc bogat și avea un câine mofturos ca tine : nu mânca aia, nu mânca cealaltă, când și când, mânca în greață o bucățică de carne friptă pe cărbuni. Și turcul s-a speriat c-o să-i moară câinele și-a chemat la el pe toți doctorii și nici unul nu a găsit leacul. Un servitor îi zise că are el un moș bătrân, la o stână pe munte și că se pricepe la câini. Zis și făcut, dă turcul câinele și servitorul îl duce unchiașului în munți. După o lună îl aduce înapoi chiar moșneagul. Și îi face o demonstrație pe cinste : îi aruncă două mere pădurețe, iar câinele se repede și le hăpăiește fără să le mestece. Când l-a întrebat turcul pe moș, cum a procedat, moșul i-a zis că o săptămână întreagă l-a ținut cu răbdări prăjite și l-a dat la brazdă. Așa și tu, că m-am săturat de atâtea mofturi.

Așa și eu, dar tot nu-mi place spanacul stins în tigaie, poți să-i pui și aur, nu numai unt sare și piper.

Povestea din capul meu, o ia rara-rara, peste dealuri, peste ocean, peste șapte mări și țări, și ajunge în Florida, la fratele James și la sora Elen : ăștia mâncau spanac și lobodă crudă, făcute salată. Ferească Dumnezeu și pe puiul cel de șarpe, cum zicea tata, atunci când ceva era chiar peste poate de crezut. Eu nu sunt Popeye marinarul! – cu ce am greșit eu să mănânc spanac!? Nu. Nu mănânc. Mai bine mazăre verde. La cutie. Luam două - trei cutii, facem garnitura de culoare verde. Să nu aud de spanac.

Și? Și numai miel rasol cu garnitură verde? Da : că de unde grătar? Ă? – că am fost proastă și am lăsat grătarul bun, încăpător, la demisol, pe unde trec țevile alea și când s-au spart, nu mai știu cine Dracu a intrat și grătarul s-a dus pe apa sâmbetei ori pe gâtul lupului.. – nu! – ce? – e nebun lupul să mănânce grătare din fier?

— Grătarul n-are picioare! – ar fi zis tata. Aici e la mijloc mână de om. Că așa îți trebuie : dacă nu l-ai păzit, l-a luat altul.

Cum fac eu friptura, că mie nu-mi place friptură la tigaie? E complicat : trebuie să cumpăr un grătar. Cât o costa un grătar? Că nu mai știu dacă mai trăiește omu' care mi-l făcuse pe cel vechi. Da, dar astea noi parcă îs făcute să umbli cu ele ca (,) cu oul roș : îndată se strică. Și nici nu poți pune pulpa întreagă, ce? – bucățelești bunătate de carne? Nici așa nu-i bun. Trebuie o soluție și nu o soluție de curățat, trebuie să caut un om cu de - asta, cum îi zice? – a! – aparat de sudură. Unde Dracu să-l găsesc? Și îmi face mie unu' așa repede? – și tot eu îmi răspund : face, că nu trebuie să scoată bauxita ori alte minereuri, să le ducă la furnal, să amestece cu nu-mi mai aduc aminte ce, ca să facă oțel, ori fontă.. O să văd.

Și uite-așa : din una bucată miel sau ied, mie îmi fuge mintea până la Adam, Eva și Abel, care Abel era păstor. Și când a venit vremea să aducă o jertfă lui Dumnezeu, a adus un miel. Și Cristos a adus un miel. În filmul lui Zefirelli, îl poartă pe umeri.. Oare nu era greu? Că un copil de doi'șpe ani, e un copil, cum cari câtă-mai mielul? Ori era un miel mic? O fi fost zgârcit ăsta, Iosif? – poate nu a avut bani de un miel mare... Nu se poate! – că mielul trebuia să aibă un an și să fie fără cusur.

....

Cum miel de-un an? Că ăla e cârlan, bre! Ce fac eu cu patruzeci de kile de carne de oaie? Da' ce, am burtă de popă calic?

Ia mă rog! Nu mai cumpăr nimic. Trebuie pe lângă miel, o mulțime de altele. Lasă : mănânc ce găsesc. Un cap de porc e perfect. Ce-mi trebuie belea capului?

Muncă sau filosofie?

Mereu m-am întrebat dacă e posibil să fie omul deștept linear : dimineața când se trezește odihnit, seara înainte de a adormi, în mijlocul verii ori în gerurile unei nopți de iarnă? E posibil ca omul să nu coboare în el, să nu-i pese de simțuri ba chiar să nu aibă preferințe din cauza unui sentiment? Răspuns nu am, toate analizele mele se bazează pe ce am trăit eu însumi, și cum eu nu am fost întotdeauna perfecțiunea în a gândi, cum a fi inteligentă a ținut de felul în care m-am simțit ori chiar m-am plictisit de seriozitate, înclin să cred că toți oamenii sunt oameni. Omul nu este fix, măcar fiindcă trebuie să respire, nu poate sta o veșnicie, ori o viață, ori măcar atât cât a ajuns la maturitatea gândirii, lipit de o idee. Foamea și setea îl fac om, orice altă nevoie îl fac om, ba chiar mintea lui îl înșală și-l transformă în om. 

A fi inteligent nu te încălzește. Și omul care ești îți spune că trebuie să te maimuțărești pentru ca să poți sta într-o noapte de iarnă la căldură. Meseriile oamenilor sunt necesare, nu trebuie să fii pasionat de fabricarea cărămizilor, dar ai nevoie de cărămizi pentru a zidi o casă. Astfel se scurtează timpul în care ești inteligent : munca nu cere o minte ageră, ci puterea de a te detașa și a face repetitiv, într-o oră – o sută de cărămizi. Mâinile au exersat, mintea a supravegheat, după care mâinile și-au intrat în ritm și omul a devenit o mașinărie. Mașinăriile nu gândesc. Doar uneori mașinăria se detașează de munca mâinilor : mâinile fac o sută de cărămizi într-o oră, mintea pornește în călătorie spre un țărm însorit. Omul nu se complace cu soarta lui de mașinărie, și așa apar leneșii ori cei care reușesc să trăiască pe spinarea celor care au perfecționat mașina - om, cea care a anulat total mintea și poate face două sute de cărămizi într-o oră.

Astfel descoperim cum înțeleptul e un farsor, un profitor, el nu trebuie să facă nici măcar o cărămidă : casa lui o construiesc cei cu minte puțină sau deloc.

Dacă poți fi deștept în fiecare zi a vieții tale, vei reuși să mănânci, să ai parte de odihnă, fără să muncești niciodată.

O legendă spune că un om religios și care avea o poziție înaltă în societate, care îi permitea să fie înțelept fără să muncească, a decis să lase lumea lui fericită în urmă. A îmbrăcat haine modeste și a ieșit din palatul lui. S-a angajat zidar cu ziua, dar fiindcă era în grațiile divinității, cărămizile se așezau peste mortar, singure. M-am gândit mereu : era un om înțelept, ori un farsor? Muncea el sau divinitatea a decis ca mecanismul muncii să fie ca ceasul pe care îl întorci dimineața și funcționează fără să muți tu secundarul în fiecare clipă?

Dar aceasta e o legendă. Înțeleptul care nu muncește va trebui să doarmă în mijlocul drumului, dezbrăcat, flămând, nespălat, transformat într-un câine care nu a știut să accepte un stăpân.

Poate de aceea se prostesc oamenii inteligenți : trebuie să mănânce.

Salut 👋

Păi mă gândesc la faptul că ieri a răsărit Soarele un pic după 6:00 și astăzi la 7:06. Și nu mi-a plăcut deloc să știu că Soarele iese, vine de pe partea cealaltă de lume, așa de târziu. Nu știu ce câștigi cu o ora mai mult spre asfințit. Și dacă nu știu, nu îmi place. De ce să se facă noapte mai târziu? De ce : umblu eu prin amurg de colo-colo? Unde ? Dacă am gust de amurguri, mă plimb c-o oră mai devreme! Mie îmi plăcea dimineața să fie la locul ei, ce ne pălește mutatul orelor de parcă ar fi chiriașii lui Topârceanu și al altora din vremea când se mutau la Sf Gheorghe și la Sf Dumitru. Are Caragiale o schiță cu chiriașii, unii nu erau decât proprietari, și geloși pe oamenii care se mutau, au decis să pună sufrageria în dormitor, dormitorul în camera copilului, camera copilului în birou, biroul în bucătărie, bucătăria la mansardă și tot așa, a avut și cucoana plăcerea de a înjura hamalii, că se sparg sticlele de lampă, paharele de la nunta bunicii, oglinda mătușii Smaranda și alte mărunțișuri, cum ar fi farfuriile peste care a căzut călimara și nu s-a mai putut alege nimic din tot maldărul de cioburi pătate într-un hal fără de hal. Dar s-au mutat și ei! Așa și cu ora de vară, care vine aiurea și inutilă, să-mi fure mie o oră întreaga de răsărit.

La ce să mă gândesc? La fleacuri. A dat Dumnezeu să găsesc o aplicație de asta cu filme de arhivă, subtitrate, și am văzut, poate revăzut, nu-mi mai aduceam aminte decât sfârșitul – Magnolii de oțel. Bun. Dar de un lucru nu mă dumiresc : de ce vor toți scriitorii și toți dramaturgii să fie nemuritori cu povești cu final trist? Mdeh, o fi de la tatăl lor Shakespeare, că nici ăstuia nu-i pria lumea fericită, ori de mai de demult, de la un străbun, poate Dante Alighieri, poate și mai de demult, de la Sofocle ori altul de care eu n-am habar. De ce Dumnezeu place un scenariu, o piesă cu morți? Publicul e vinovat : vrea să-și plângă insuccesele, viața lui de rahat. Ce aș vrea să văd? Habar n-am, poate ceva cu eroism, ceva cu ăia care se întorceau doar pe scut sau sub scut. Ceva cu oameni puternici, cu psihic tare, cu tipi fără suflet. Se pare că aceștia sunt învingătorii : nu au scrupule, nu ai milă, o spânzuri pe mă-ta ca ăla, nomadul care a ajuns la putere, a venit mă-sa să îl felicite, dar mă-sa era o baraglandină necioplită, cu părul încâlcit și presărat cu bani și flori, și ăsta de ajunsese domn, a dat poruncă s-o spânzure că îi murdărise covoarele și călcase pe parchetul proaspăt lustruit. Ăștia au succes. Restul lumii moare să îi fie lui bine. Ce să aștepți de la unul care nu are milă de mă-sa? Nu aștepți nimic, ăsta poruncește să fie rași de pe fața pământului toți de-un neam cu el, să nu-l facă de rușine.

Ca ăsta de sus, de cuiul de care ai agățat harta țărișoarei tale. Și gata succesul.

E duminică? Pff ! – stai bre că eu am de făcut o treabă, nu stăm de povești cu curu-n mână.

Salut.

Cu îngerul din noi

Pe undeva îngerii

cad printre pereții care se năruie și mi-e teamă :

nu se râde în lumea mea. 

Trebuie –a rămas în urmă

mult înapoi.

Fericire : păi cuvântul ăsta nu există

nimeni nu l-a inventat iar eu

par să fi căzut în sus. Și dacă nu se oprește

cum naiba mă întorc

de aici înapoi?

Dintr-un colț o acvilă mă atinge :

aripă lângă aripă și numai Dumnezeu

între noi.

Nu văd norii, nici ceața, nici măcar sub picioare

trepte, scara lui Iacov, drumul de sus în jos 

pare

arătare

Îndreptare

Cerul ăsta e verde sau mi se pare?

{La un pas de fruntea mea un înger!

O ooo! .... A - aha! —

Poartă mătase pe aripi..!

—cred că nu e deloc adevărat.

În stânga mea e un... Nu văd bine! -

Un papuc de catifea!

Hei, îngere! Întoarce-te domnule, o să ți-o furi dacă umbli desculț!

Zău așa.}

Plutesc : cerul ăsta e lung și înalt și-i de mers pân' la vară..

{ îngerul se întoarce râzând : Ascultă? —știi să numeri cu noi?

E ușor, te învăț să sari peste trepte din trei în cinci, din doi în șapte

 și pe unu îl sărim amândoi!

Ia privește : unu! Trei! Cinci! Șapte!.. L-am pierdut pe patru, stai să mă întorc înapoi!

—Doi..

Ei, hai! Trei, patru, șapte cinci, nouă, doi! (cred că îngerul ăsta e Dracu!)

Bă, îi zic, eu mă-ntorc înapoi!

—Nu plecaaaaa! - se milogește el, stai să numărăm stele, hai din doi în patru! 

Ptiu, înger nebun!}

Pe urmă m-am trezit!

De ce râzi?......

Am plutit doar —nu m-am îmbătat!

Sau da... Am băut

am băut speranță

Și-am crezut.

(c. ferent/ z 15 februarie 2019,... Pe undeva cu îngerul din noi)

ADEVĂRURI

Adevărul e că-mi dau seama că vorbesc de pomană, că nimic din ceea ce spun eu, nu e important

Și așa decid să-mi scriu gândurile pe blog. Una ar fi că acolo pot bate câmpii cum mă taie capul : nu primesc nici un avertisment dacă nu sunt de acord cu majoritatea.

Probabil ați observat : nu mă mai îngrămădesc să-l înjur pe Putin, ori acțiunile lui. De unde știu eu că nu are dreptate? Ce știu eu e prea puțin și nu am reușit să-mi fac o părere, nu am reușit să-mi dau seama dacă nu cumva chiar s-au petrecut în perioada de pace, atrocități în Dombas. Nu mi-a spus nimeni, eu nu mai urmăresc de mult Radio Europa Liberă, ori Vocea Americii, ori nu știu care alte posturi care emit pe unde ultra-scurte. Nu știu de ce, poate nu m-a interesat, nu era nimic în țara mea, nu veneau soldați de altă naționalitate, care să-mi pună pistolul la tâmplă. Sigur, am văzut fulgurativ : fără să dau importanță știrii ori imaginilor, ba nici în spațiul virtual nu am fost atentă la înjurăturile nimănui, cum că ar fi câțiva oameni, câteva regiuni, câțiva de altă părere cum că ar trebui constituită o regiune autonomă. Nu știu dacă soldații mei au mers cu pușca să dea jos steaguri. Sau nu am vrut să știu, în afară de nume și de un oarecare strămoș pe care nu-l cunosc nici din povestiri, n-am nimic știut despre ideea cu autonomia. Cel mai simplu e să recunosc că nu m-a interesat, și apoi cred că eu însumi aș fi făcut scandal.. E rău, e de rău fiindcă eu nu mai cred despre mine că aș fi parte, număr, punct în mulțimea de puncte de altă culoare.. Verdele îmi place în natură, nu pe steaguri, nu însemnând că de mâine aș spune că nu dom'le, eu sunt pentru autonomie. Sau că nu sunt. Mdeh, așa sunt eu nepăsătoare. Și-mi văd de treabă. Adevărul adevărat e că țara asta de la nord, e artificială, că da : la început, înainte de Stalin, a fost cât un județ de-al nostru, pe urmă li s-a dat de la ei și ce furaseră de la noi. Așa încât e clar că e o bătălie care seamănă cu un proces civil între două părți, unul reclamă o bucată de pământ al lui de la strămoși, are și acte, celălalt nu vrea să-l dea, fiindcă i l-au dat de la CAP, să-l muncească. Nu zice că neam de neamul lui au fost niște calici și niște puturoși. Chestia e că ăsta fără acte , are bani și martori care în schimbul unui dar oarecare, vine să depună mărturie mincinoasă. Chestia cu tribunalul de la Haga? Nu are legitimitate în aplicarea unor decizii. Și bine că n-are. Nici noi nu suntem tâmpiți : cum crede cineva că arată războiul? Se înfruntă numai armatele pe un câmp gol, prestabilit? Nu, nu se poate, când ți-ai asumat evoluția, ți-ai asumat să arunci pe foc arcul, lancea, paloșul, catapulta cu bolovani, ai pus caii să pască și să participe la curse ori la circ pentru ca să se distreze lumea. Războiul a evoluat și asta înseamnă să moară și civili. Păi de ce nu te duci pe acolo pe unde s-au deschis coridoare umanitare? Ce vrei? – crezi tu că rusul e tâmpit? Că nu-și dă seama că tu dacă te duci în moaș-ta la dușmanul lui, nu te întorci încărcat cu bombe și să-i faci vraiște în propria ogradă?

Mi-a trecut ( cum se zice?).., mi s-a luat pânza de pe ochi. Oricum, eu de la început nu am fost atât de radicală, nu am ieșit cu pâine și sare pe graniță.

O cocoană moldoveancă de adevăratele, îmi spunea că românii sunt răi, că se poartă cu superioritate. I-am răspuns că da, că suntem nu numai răi, suntem și proști că îi primim în casele noastre, pe pământurile noastre, că ne-am împărțit sărăcia și cu ei și cu cei din Bucovina de Nord, când s-au trasat granițele în '45. I-am primit ca pe frați. Suntem proști, ce mai! Că mâine poimâine, ne trezim cu teritoriul invadat de mii, sute de mii de moldoveni.

De asta nu-mi mai vine să vă spun ce gândesc eu. Să vă spun că îmi doresc să-i bată la fund Putin? N-am făcut nici o afacere, oricum lumea se simte datoare să ajute. Eu nu mă simt datoare cu nimic. Românii mei, neamul meu care a locuit într-o vreme la Cernăuți, a venit în refugiu din '45. N-am pe nimeni care să fi rămas acolo. N-au decât să-l ia rușii că oricum nu-mi dă mie Ucraina proprietățile străbunicului meu, cele trei case din Cernăuți. Cred că nici nu mai există de mult, ce m-ar interesa pe mine? Străbunicul meu a studiat la București, a locuit mai mult de jumătate din viață în orașul unde stau și eu. Când a fost refugiul, toate rudele lui au venit aici și și-au făcut un rost, fiindcă se simțeau români, nu ucraineni, nu ruși, nu nu știu cum. Așa stând lucrurile, n-are decât să se spele pe cap ăia de au luat ceea ce îmi aparținea mie și neamului meu. Că li-l ia rușii? Și eu ce să fac? Eu am renunțat de mult. Din vremea protopărinților mei.

Să-mi pese mie? Să-l înjur, să-l acuz pe Putin? De ce? Ce câștig? Deocamdată pierd. Învazia asta face să crească prețurile, să îmi pierd ( Doamne ferește!) locul de muncă. Înseamnă că eu o să îngheț de frig, să se încălzească refugiații. Eu trebuie să fac economie de electricitate, să aibă parte și sutele de mii care au decis să-mi intre în țară. Eu... Eu nu mă mai zbat. Am decis să spun ce gândesc. Că mă vor părăsi lăudătorii? Când am avut eu așa ceva?

Sunt miloasă până la un punct, dar punctul ăla s-a urieșit într-atât încât mă scoate pe mine din casă.

Vreți să ajutați ucrainenii? Bă creștinii lui pește, dar pe amărâții tăi, românii tăi, de ce mă-ta voastră nu-i vedeți? Că ai nostri crapă neștiuți de boli, de foame.. Aveți milă pentru cei care trebuie să se trateze fără să contribuie la sănătate? Băi deștepților și sufletiștilor, când o babă ori un moș nu au pensie, nu au copii să-i ajute, crapă fără să se uite doctorii la el sau la ea.

Realitatea e diferită de căcatul care vi-l arată știrile de la ProTv. Ba în ultimul timp și publicațiile, ziare și reviste, au decis să se facă avocații altora, lăsând în umbră necăjiții lor compatrioți.

 A se slăbi cu dragostea pentru străini. Nu-mi pasă. N-am nici un interes. Mama mea neavând pensie, nu ar putea sta într-un spital dacă ar fi bolnavă. Așa stând lucrurile mă doare la trei metri distanță de cot, de ăștia care ne-au invadat.

Zât.

Nu sunt eu deșteapta lumii, poate de aceea îmi pun întrebări.

Mă întreb pe ce rațiuni au ales congresmenii americani pe Joe Biden? Eu să fi locuit în America, un vot nu i-aș fi dat. Că au sucit-o ca la Ploiești, când a fost vorba de comportamentul domnului, taman când venea în forță mișcarea me too. Și ale o mie de mărunțișuri. Una a fost treaba cu impredictibilitatea declarațiilor lui Trump : tipul nu putea fi manevrat, își rupsese sforile, Pinocchio devenise un băiețel adevărat și noi știm că și un copil ar putea gândi. Așa că au adus pe cineva care putea sta frumușel în sforile care îl manevrau. Că mai pică din când în când? Iaca : o păpușă de lemn, nu are încheieturi flexibile și păpușarul probabil nu l-a susținut la timp. Păpușa e veche, de la o vreme păpușile vechi se umplu de cari ( carii sunt viermi care trăiesc în lemnul mobilelor vechi), și odată te trezești cu păpușa descleiată din toate încheieturile. Numai bine : nu e vina noastră! – asta, păpușa fiind senilă, a acționat greșit, a semnat ce nu trebuia, a bălmăjit o prostie. Nu e vina noastră! Așa că cine nu știe : omul potrivit la locul potrivit, să învețe. Fiindcă așa trebuia să aibă controlul și să aibă cui pune în cârcă o acțiune care iese prost. Trump a fost înlăturat cu surle și trâmbițe de peste tot. Era un August - prostu', însă vorbea prea mult, dădea din casă, nu se putea merge cu un astfel de om. Erau rațiuni înalte la mijloc : trebuia făcut totul, trebuia regruparea efectivelor militare, Afganistanul se dovedise o nucă prea tare, atenția trebuia îndreptată în altă parte, și s-a făcut. Lumea și-a zis ca întotdeauna de când e lume și gândește altcineva pentru domnia sa : vin americanii! – ura!

Eu, ca unchiul Georges, când asculta discursurile lui Ceaușescu : ura la cei cu cururile goale! Și au venit americanii. Nu se știe de ce : trebuia făcut ceva, românii ăștia nu au de gând să schimbe o iotă din legea off-shore.. – la Dracu! — cum înhățăm noi o felie din gazul din Marea Neagră? Ia să-i tragem în piept : cât au cerut ăia să lase tot ce făcuseră până acum? – un miliard de dolari? Dăm noi, lasă dom'le că investind, luăm gras, triplu decât ar fi luat dacă ar fi înțeles că investiția o putea face statul. Cum s-o facă dacă statul e condus de corupți, care fiecare vrea o feliuță din bănuții luați de la prostul care trudește ca un rob pe plantație? Noi dăm. De fapt nu dăm nimic, ne prefacem : scoatem banii dintr-un buzunar și îi punem în alt buzunar. Că de aia se cheamă investitor străin.

Vin americanii! – oamenii se bucură : bărbații nu mai sunt obligați să devină bărbați în armată : aduce America bărbați. Cu ce preț? O să vadă atunci când o să aibă nevoie de bărbați și americanii o să-și ia jucăriile și vor pleca. La fel ca din Coreea, Vietnam, Afganistan ori alte locuri din Africa și despre care eu nu am aflat fiindcă nu am avut acces la informații.

Vin americanii! – Doamne, ce-o să mai câștigăm noi! O să înceapă forajul în Marea m

Neagră...

Și europenii ne-au ajutat : de ce nu suntem recunoscători : la o bătaie de săgeată, Insula Șerpilor își face treaba. Nu pentru români, pentru cei care au știut importanța

acestor stânci....

Altele, altădată. Nu că aș fi deșteaptă, ferească Dumnezeu, eu sunt prostul care nu știe că nu-i voie să pui întrebări.

Luni

Și eu mă întreb : de ce mă comport așa, de ce mă fac luntre și punte, pentru ca ceva să existe, cineva să biruiască, o idee să fie acceptată..?

Mă uit la mine și în mine : sunt ticăloasă, lupt pentru o idee falsă, pentru un om prefăcut, pentru o construcție inutilă. Poate o fi corect enunțat : avocat al cauzelor pierdute. Niciodată nu-mi iese : mă plictisesc să lupt, ori descopăr că am luptat pentru un enunț fals – o a treia posibilitate nu există.

Să nu creadă nimeni că sunt mereu trează, mereu pe baricade, nu sunt dintr-o cauză omenească , o slăbiciune proprie mie : am nevoie de timpi de respiro, îmi spun că am captat atenția, înțelegerea altora, în stare să vegheze cât timp eu lipsesc. Și nu e așa : când adorm ori numai mă bucur de starea aproape cataleptică a unui moment de evadare din luptele mele , totul se năruie, oamenii pe care i-am văzut capabili, dorm și ei, pleacă pe câmpiile normalului omenesc. Dezastrele nu sunt decât pentru mine dezastre : n-am putut ridica pe o culme ideea, omul, construcția. Eu port vina felului meu omenesc, eu știu că perfecțiunea se clădește cu migală, cu atenție, fără o secundă de somn ori evadare din sau în realitatea proprie.

Știu că așa se va întâmpla, dar nu înceta niciodată să fiu diferită, să nu lupt acerb, ca mai apoi să plec în alte lumi, în alte locuri, pe alte idei.

Cunosc firile omenești, nici una nu e în stare să mă înlocuiască, totuși cred că aș putea să mă odihnesc o vreme. Nu știu cine sunt, știu cine nu aș putea fi : dacă mi s-ar pune Planeta pe umeri, soarta ei ar fi pecetluită : aș încerca să conving pe alții să mă ajute s-o port și Planeta s-ar prăbuși în eter.

Singură m-am construit, ceea ce sunt, sunt fiindcă m-am ridicat, mai bine nu aș fi urmărit oportunitatea, mai bine aș fi rămas limax care se târâie fără scop printr-o lume pe care nu o înțelege. Nu înțeleg ce mi-a trebuit tot, toate treptele pe care le-am urcat : realitatea mă împinge mereu înapoi, mereu mă ridic îndărătnică și cad iar.

Simplul motiv că visez, mă coboară în șuturi, la vremea treziei. – Aceste spuse sunt o introducere inutilă, sunt ceea ce sunt.

Despre zilele de Luni : cred că sunt noi începuturi. Și fără nici o garanție, sper să se întâmple un miracol, ori divinitatea să facă dreptate. Probabil mă înșel și-n privința asta, poate e adevărat că prea multa încredere e o greșeală, că ar trebui să fac eu însumi ceva ..

Nu fac nimic : sunt un singur om, și nu mai vreau să port pe umeri erorile întregii Planete. Nu-i menirea mea. 

O zi din șapte

Duminica înseamnă că ne odihnim?

—Felul de a gândi al omului diferă de la individ la individ și de la epocă la epocă. Pe de altă parte, omul își face singur necazuri închipuindu-și că o idee ar trebui să se transforme, că ideile unui înțelept din antichitate ori de la răscrucea dintre ere, e ceva vechi și care ar trebui neapărat închis într-o ladă a uitării și aruncat pe apa sâmbetei. Omului i se face rușine să urmeze sfaturi ale cuiva care a trăit în altă epocă și decide să anuleze toate enunțurile, dacă ar putea l-ar îngropa și pe Pitagora, ba chiar ar pune amintirea lui Herodot într-o cutie de plumb și ar trimite-o în spațiu. Nu se știe de ce, se bănuiește că omul are o trufie înnăscută și privește înainte, uitând că dacă nu are o hartă a unor munți, se rătăcește, moare de frig, de foame, de multe alte mărunțișuri cu care a fost învățat de civilizația dusă la momentul actualității lui. Poate așa e construit omul, poate i se pare inutil, ba chiar rușinos să admită că tat-su-mare, a avut dreptate și tot ce i-a povestit, era o realitate. Copilul a devenit om și decide să plece pe picioarele lui și pe puterea lui de judecată, tot înainte. Nu se știe unde vrea să ajungă, dar rezultatul o să-l sperie sau o să-l îndărătnicească. Dacă se sperie e tot un câștig, dacă e îndărătnic și decide că se poate ajuta singur, e deja pe drumul fără întoarcere : va pieri.

Cine n-are bătrâni, să-i cumpere – se traduce : tinerii să asculte și să învețe. Fiindcă nimeni nu s-a născut învățat. Toți oamenii s-au lovit de pragul de sus al unui necaz, al unei neputințe, apoi au văzut pragul de jos care putea fi trecut ridicând puțin pasul și aplecându-se doar atât încât trufia lor să nu-i pocnească în fruntea lipsită de minte. Societatea se poate asemăna cu ordinea în Galaxie : dacă Soarele s-ar răci, războaiele ar fi ca săpunul pentru funia spânzuratului. Nu știu de ce oamenii continuă să uite că suntem la mâna Mecanicului universului . O secundă dacă ar adormi, tot universul știut s-ar întoarce în haos. E omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Poate fizic, dar din punctul de vedere al gândirii, a dorinței de stabilitate, ori a perfecțiunii, omul seamănă cu haosul din care a fost scoasă Galaxia. Înțelepciunea nu vrea binele ei înșiși, înțelepciunea vrea bunăstarea tuturor, iubește pacea, iubește omul, iubește viețuitoarele, și iarba pe care calcă și aerul pe care îl respiră. Înțelepciunea și ordinea sunt surori. Din nefericire, omul a păstrat în mintea lui haosul, și-l instaurează ori de câte ori i se pare lui că prea mult ar trebui să se ghideze după regulile jocului. Doar cât regulile sunt garanția perpetuării vieții pe această unică Planetă pe care deocamdată nu o putem părăsi, fiindcă nicăieri în Galaxie nu există alta identică. Asta ar trebui să ne dea de gândit : suntem parte din ordine sau din haos?

Oamenii se miră de ce nu poți fi președinte al unui stat la o vârstă fragedă!? Oamenii întreabă de ce nu se poate, dacă în vremurile din trecut, un rege putea fi așezat pe tron, înainte de a avea vârsta maturității de gândire? Fiindcă regii aveau o mulțime de sfătuitori înțelepți și generali căliți în războaie, ba chiar erau educați să se supună deciziilor înțelepte. De fiecare dată când un stat a avut un conducător lipsit de minte și care s-a crezut în drept să facă după capul lui, statul acela a căzut în mâinile celor care îi urmăreau slăbiciunile. Ești slab atunci când nu te supui, ești nepregătit atunci când nu asculți sfaturi, când îți închipui că te poți lăfăi în averi, în distracții, în odihnă, ba chiar sfătuiești și pe alții s-o facă.

Ce s-ar întâmpla dacă Planeta pe care stai, ar obosi să asculte regulile și ar decide să plece de capul ei prin Univers?

E greu și neplăcut să mănânci puțin, e de neconceput să nu dormi pe săturate, e teribil să nu ai mai mult de o singură zi de odihnă? – gândește-te la ce s-ar întâmpla dacă mecanismul universului s-ar trezi liber o singură secundă? Libertatea înseamnă haos. Fiindcă libertatea mea o îngrădește pe a ta. Privește : dacă soldații unei armate ar cere liber trei zile pe săptămână, cine ar apăra? – sau cine ar cuceri?

Sunt duminicile sărbători? De ce? Haideți să comunicăm această libertate, această zi de odihnă, Mecanicului care supraveghează mișcarea din Univers. Nu vă este milă de acest muncitor fără odihnă?

Mă pregătesc : mi-e că am treabă și astăzi. Și eu ca Mecanicul universului, nu am zile de odihnă.

Adevărul? – greu de digerat astfel de bucate

Soarta îți pune dinainte lecții, le înveți sau nu, în viață nu poți rămâne repetent : mori dacă nu te îndrepți rapid după fiecare lovitură pe care n-ai putut-o evita la timp, în cel mai fericit caz rămâi un olog sufletește. Poate și fizic : destinul nu așteaptă să te redresezi după două lovituri identice. Al cui este pământul? Al celor care muncesc trudnic, fără să gândească? Nu, pământul este al celui care luptă, al celui demn, al celui care își deschide mintea. Fiindcă așa e făcută Lumea, de la Facerea Lumii, cei slabi pier, nu există cale de a evolua fără tenacitate și rațiune.

Sunt în dubii, însă nu e o noutate : eu mereu mă tem că am spus ce nu trebuia, că am acționat cum nu trebuia ori că m-am lăsat purtată de val. Nu sunt înțeleaptă, vreau să fiu, dar graba mea de a acționa, mă face să pierd. Ce e cel mai ușor de pierdut? Orice. Pornind de la lucruri materiale și terminând cu scrimbarea în rău a propriului destin, o neatenție te doboară fără putința de-a te mai ridica. Poate de aceea omul trebuie să fie treaz. Treaz înseamnă atent, înseamnă că nu-și lasă pauze în luciditate. Dar fiind om, imperfect prin definiție, omul gafează. Câteodată destinul se îndură și nu omoară omul de tot, doar îl schilodește, fizic sau psihic, ori amândouă deodată, vin să-ți atragă atenția că mergi pe un drum greșit și nu numai atât : mergi cu capul în nouri și cazi în prima groapă, ori în capcana pregătită celor buimaci. Așa stând lucrurile, nimeni dar, să nu creadă în nimeni, nimeni să nu se lase adormit de-o poveste frumoasă. Poveștile îți spun ce ar trebui să auzi și ascund tot ce te-ar împiedica să adormi.

Cât de legitimă este o acțiune? Dacă nu ai ascultat amândouă părțile, se cheamă că nu meriți să judeci și cu atât mai puțin să dai verdicte.

Pe ce rațiuni s-a ajuns la ideea că trebuie convinsă populația de sex masculin din România că armata este nocivă? Nu știu. Sau știu însă nu e cazul să o lălăiesc într-o poveste. Pe ce considerente am rămas cu flota aeropurtată la nivelul celui de al optulea deceniu al secolului trecut? Nu știu. Care a fost motivul pentru care, deși șantiere navale au construit tot felul de nave, România nu are o flotă, are nave din vremea începutului de secol XX, corabie cu pânze pentru școală? Nu știu. De ce armata are încă în uz, tancuri din cel de-al doilea război mondial și arme care probabil nici la Plevna nu ar fi făcut față? Nu știu. Ceea ce știu eu, e că cineva ne vrea incapabili să ne apărăm. Și asta mă face să cred că dacă nu ne revenim, dacă nu ne ridicăm, o să pierim. Nu cred că suntem idioți, cred că anumite interese ne țin în starea de trepanați - cu creierul ciuntit de luciditate.

Nu știu multe. De exemplu : nu știu de unde ar putea veni amenințarea. Ceea ce știu eu, e că există cineva căruia îi priește somnul rațiunii noastre.

Poate de aceea mi-aș fi dorit să mă nasc bărbat, mi-aș fi dorit să pot face ceva pentru ca să vă trezesc din somn. Fiindcă dormim și dormiți. Și oamenii mor fără să fie luat în calcul o îmbunătățire a situației actuale în armata României.

Spre deosebire de mulți alții, eu nu cred că războiul este definiția iadului. Este doar atunci când nu ai înțeles că trebuie să te aperi, să te înarmezi, fiindcă nu ai altă soluție decât să ieși cu flori înaintea invadatorilor. Oricare ar fi aceștia.

Poveste de la market

Mă gândesc mai rar la ceea ce nu mă privește. Un fel de egoism nou, ceva care îmi spune : << Ei și ce dacă, ce pierd eu ? >>. Eu nu pierd nimic. Mă mir puțintel atunci când în market, la Lidl, se aude vorbă rusească, până ieri nu era nici atâta aglomerație, și toată lumea vorbea românește. S-a dus liniștea, colțul meu de Rai s-a umplut cu o mulțime nouă și pe care nu o cunosc, nu o înțeleg. Doar, stupid, un gând mă bântuie : cu ce plătesc la casă? Că la Lidl nu se poate plăti decât în lei RON, cash ori cu telefonul sau cardul. Aglomerat La Lidl, vorbărie la un număr ridicat de decibeli, altă lume care nu știe să converseze calm, că doar copiilor li se permite să vrea un pachet de biscuiți oarecare și care înveliți în țiplă colorată, fac diferența de preț. Un copil nu știe că banii sunt drămuiți, cere imperativ un produs pe care îl iei la un sfert de preț dintr-o băcănie fără pretenții. Dar ăștia de acum sunt oameni mari. Și conversațiile țipate nu cadrează cu vârsta lor.. Rămâne gălăgia și întrebarea : ce fel de bani au? Pe urmă nu-mi mai pasă decât de aglomerație. Și din nou mă întreb : vis-à-vis de Lidl e Penny, un pic mai încolo e Carrefour, și încă unul sau două, de ce nu au mers în acele locuri? – ce nevoie au ei de prețurile mai scăzute în cazul unor produse? Nu găsesc răspuns, nu știu de ce tocmai la Lidl, nu știu de ce țipă în conversațiile lor, nu știu. Pe urmă ies să mă duc acasă și alte întrebări mă chinuie prin absurditatea lor : unde dorm? – își vor fi luat o cameră la Ceahlău sau la Central? – oricum, la amândouă hotelurile astea, prețul e piperat. Sau și-or fi luat la Chimina, în piața centrală?.. – da, Chimina ăștia sunt lipoveni, se potrivește. Dar ei de unde știu de Chimina? Că din câte îmi amintesc eu, Valia nu ne-a spus nimic despre rude în partea aia de lume ex-sovietică. O fi fost și asta ascunsă, parcă ce poți să știi? – bine a zis ăla de-a zis mănânci un sac de sare c-un om și tot nu-l cunoști. Ei, dar ce-mi pasă mie?.. Ar trebui să-mi pese : prețurile de achiziție fluctuează în funcție de cerere și ofertă, și cerere, slava Domnului –cererea pare că nu mai este o problemă.

Îmi spun apoi : ia mai dă-i Dracului in corpore! De ce să-mi chinui mintea cu prostiile astea?

Undeva dintr-un cotlon al minții, evadează un cuvânt, unul singur : invadatori. Ori : invadatorii? – un cuvânt, numai unul care îmi răstoarnă gândurile, ca imaginea de pe retină, și îmi propun să nu-mi mai pese niciodată.

În mine sunt un copil și un câine. Copilul vrea acasă, câinele nu înțelege de ce nu trebuie să muște străinii. Eu trebuie să-i liniștesc, să spun povești copilului să doarmă ; să dau câinelui un os suculent, cu zgârciuri și carne, să nu se apuce să rupă musafirii, necunoscuții. Copilul se cumințește repede și adoarme. Câinele se zburlește : părul de pe ceafă se ridică, la fel ca la lupi, și mârâie dușmănos..

Mă întorc, ies la suprafață : sunt eu. Eu sunt altruistă.. Însă din minte evadează : invadatori..

Astăzi m-am gândit la:

Mie îmi repeta foarte des tata :

— Nu-i cere omului ce n-are.

Cred că avea dreptatea lui, eu am urmat mereu zisa din Biblie : celui care i se dă mult, i se va cere mult.

N-am putut decât să mă mir de oamenii care nu puteau înțelege ceva, uneori era ceva pueril, sau mie mi se părea la mintea cocoșului. Și atunci mă supăram, mă ridicam cu ceartă asupra omului greu de cap. Așa încât nu am avut niciodată prieteni. Unui prieten îi poți spune adevărul, cunoscând bine puterea lui de înțelegere, puteai fi convins că nu vorbești singur. Am continuat să cred că toți oamenii au minte, că o folosesc așa cum ar trebui.

Ceea ce trăim ne contrazice credințele, ne sfărâmă speranțele și ne seacă de orice urmă de sentiment : oamenii vor să trăiască și dacă trebuie să trăiască vor lua viața oricui nu-i lasă să umble de capul lor, în voia lor, să nu ridice nici o greutate și mai ales să nu-și chinuie puțina putere de a raționa. După cum spune zicala : când te arde tăciunele, îl arunci și în barba tatălui tău. E ceea ce omul face ori de câte ori îi este interzis ceva, în special momentele facerii nimicului. Omul, de bună voie nu face nimic. Și probabil cei puțini care acceptă să-și sacrifice lenea, o fac din alte motive, dintr-un egoism mascat de bunele intenții. Se vorbea de existența unei secțiuni de cercetare comportamentală în cadrul unei instituții menită să prevadă acțiunile unor indivizi, în anumite situații. Comportamentele umane nu diferă mult în situații limită, pe linia – eu pentru mine sunt mai valoros decât e toată populația Planetei, un om nu reacționează diferit de alt om aflat în aceiași situație limită. Așa stând lucrurile, un cercetător al comportamentului indivizilor umani cu derapaje de la justiție ori megalomani, ori altă afecțiune mascată de o idee, care de multe ori este nocivă lumii întregi ori fiecărui alt individ în parte, trebuie să facă paralele vis-à-vis de purtarea altui individ care s-ar fi aflat într-o situație asemănătoare. Astfel, un pronostic nu e deloc ceva hazardat, este luat în urma unor ample cercetări, nu vine baba Vanga, Rasputin ori Nostradamus să susțină că mâine populația va reacționa într-un anumit fel, față de un individ. E ca și cum ai rezolva o ecuație și ai scrie rezultatul corect și l-ai arăta unuia sau mai multora. Un om care cedează, care decide să schimbe ceva ce a susținut cu tărie până mai ieri, este un învins. Însă situațiile stau diferit în funcție de cât de îndârjite sunt mulțimile care au pierdut ceva, ori sunt nemulțumite de o interdicție care îi vizează pe toți. Ca o clădire cu temelia slabă sau slăbită de anumiți factori și care se ruinează la un vânt mai puternic. Soarta dictatorilor stă în mâinile mulțimilor. Un semn de slăbiciune și acesta va dispărea.

Lumea își închipuie tot felul de gogomănii, oameni care conduc lumea din umbră. Nu știu dacă există astfel de capete în stare să manipuleze situațiile la momentul potrivit, dar pentru binele tuturor, ar trebui să existe.

Se pare că Pământul a devenit dintr-o dată prea mic pentru ca să ne țină pe toți. După părerea multora, Terra are voință proprie și se poate apăra. Nu știu dacă să mă bucur sau dimpotrivă : să îmi fac griji pentru ce va fi mâine.

Cineva acuza pe altcineva care se declara pasionat de o anumită meserie, că pasiunea omului ar fi doar banii. Banii sunt o condiție a vieții fără grija că mâine nu vei mai avea mâncare, haine, un acoperiș deasupra capului. Banii nu sunt o pasiune, sunt o necesitate. Mai cu seamă că ai putea oricând să-ți schimbi locul de muncă. Nu în toate cazurile locul de muncă lăsat în urmă, e motiv să te bucuri că vei avea timp, vei munci mai puțin, va fi mai ușoară munca. Poate de aceea nu s-a demodat îndemnul lui Lenin :,, Învățați! ". Tot de aceea, părinții din toate timpurile, vor dori să-și știe copilul,, mai domn", să câștige bucata de pâine mai ușor. Nu iese mereu : copiii vor să se joace și acțiunea de a învăța, le răpește distracția. Și adolescenții vor să fie liberi, să danseze, să se îndrăgostească, să-și petreacă mai mult timp cu aleasa ori alesul inimii. Așa încât prea puțini copii vor învăța. Unii sunt privilegiați : părinții le pot oferi un viitor fără griji. Alții se descurcă de la mama natură : au o inteligență nativă și vor parcurge viața fără griji multe și pe spezele cuiva. Iar alții, destul de mulți, nedăruiți de natură și fără părinți bogați, vor munci. Cei câțiva ani petrecuți în studiu și refuzați, se vor transforma într-o viață de chin, de muncă acerbă, de lipsuri – între care și lipsa timpului de odihnă. Refuzul copilului și al adolescentului de a învăța, este cauza pentru care vor face munci înjositoare sau foarte grele, chiar peste puterile lor. Nu toți vor răzbi, unii dintre cei care nu au învățat, și cărora munca li se pare un chin, se vor pierde, vor îngroșa rândurile celor susținuți de o formă de asistență socială, iar alții, nepricepuți cu totul, vor muri, făcând loc altor leneși și nepricepuți. Fiindcă asta e lumea, asta e piramida societății, și ca orice piramidă trebuie să stea așezată pe ceva, acel ceva sunt cei neștiuți care muncesc mai mult decât pot, doar pentru a rezista și mâine să țină piramida pe umeri. Sunt și mai jos de ei alții : cei care îi poți găsi în canale, cei care într-un mod fericit își găsesc adăpost între pereții unor ruine, și care uneori ard de vii sau îngheață. Așa e viața, totul se datorează în principiu lenei. Puțini dintre cei de mai de jos, sunt așa din cauza destinului potrivnic.

Sunt multe zise, multe dictoane vis-à-vis de acțiunea de a munci. Eu mă opresc întotdeauna la cel din cartea Genezei :,, Cu trudă îți vei mânca pâinea.. ". Se cheamă că omul care nu muncește, nu mănâncă. Sau așa ar trebui să fie, însă unii leneși sunt privilegiații destinului. Se vor juca toată viața, nu vor trudi o secundă, totuși vor mânca. Fiindcă în alt loc ni se comunică :,, E dreptul meu să plătesc aceeași sumă de bani și celui care a muncit un singur ceas și celui care a muncit pe toate cele douăsprezece ceasuri de muncă. ". E dreptul lui Dumnezeu, sau al destinului tău să mănânci și atunci când nu faci nimic. Poate destinul are în vedere pasiunea ta pentru facerea nimicului.

Munca este ceea ce poți vedea urmărind un agricultor ori un crescător de animale, sau un constructor, ori pe unul care se străduie să-ți fie ție cald în casă, să ai mâncare pusă pe masă, să ai haine. Și mulți alți oameni care fac ceva. Rostul muncii este ca într-un stup : unele albine muncesc, altele contribuie la bunăstarea stupului, la perpetuarea indivizilor din stup. Cine nu muncește este scos din stup : moare fiindcă nu a învățat să facă nimic.

Unora li se pare că omul este o mașinărie, poate fi, însă dacă este o mașinărie bună, munca lui va fi ușoară.

Pasiunea pentru o meserie? Să mă ierte Dumnezeu : nimeni nu poate fi pasionat de vidanjare, nu văd pe nimeni pasionat să curățe murdăria altora. Tot așa și ceea ce numim noi astăzi nursing : nu poți fi pasionat să schimbi scutece. Dar atunci când ai nevoie de bani, o faci și fără pasiune. Rău este că în unele meserii, nu poți evolua. Asta e : de ce nu ai învățat? Lipsa pasiunii într-un domeniu te face vidanjor pentru tot restul vieții.

Însă pasiune pentru bani, nu există decât în cazul numismaților : colecționează monede și bilete de bancă pe care nu le vor folosi niciodată. Există spusa : banii sunt făcuți să circule. Întorcându-ne la Biblie – Un om a plecat într-o călătorie, a decis să cheme la sine pe trei dintre lucrătorii lui și le-a dăruit : unuia zece taleri, altuia cinci și celui de-al treilea, un taler / talant. Cel cu zece talanți i-a băgat într-o afacere și a câștigat încă zece talanți, până în ziua întoarcerii stăpânului. Cel cu cinci talanți, la fel, și în ziua întoarcerii stăpânului, avea încă cinci talanți. Cel cu un singur talant, a decis să îl îngroape, de frică să nu-l piardă Stăpânul l-a întrebat de ce nu a pus banii la bancă / zaraf? – ar fi câștigat încă un talant. I-a luat talantul și l-a dăruit celui care câștigase zece talanți în afaceri.

Banii nu sunt pasiune, sunt cel mult afacere. Economiile ținute în sertar / îngropate, te fac să pierzi și ceea ce ți se pare că ai. Pe scurt : pasiunile sunt definiția plăcerii, eu nu am văzut pe nimeni extaziat în fața unui scutec murdar, și pe nimeni fericit atunci când inflația face ca economiile lui să fie egale cu zero.

Iepurii care se înspăimântă de umbra lor

La ce să mă gândesc? Uite : m-am prostit. Știți voi câte arme poate avea un luptător? Foarte multe. Între cele mai de temut, arma cea mai ucigătoare este discreditarea celui cu care se luptă. Perfidia acestui tip de atac, nu mereu este luată în calcul, unii își spun că e de-ajuns să avertizezi lumea cum că ar trebui să fie atentă la știrile false și să nu le împrăștie mai departe, se știe că un zvon mic, face o spărtură uriașă în zidul încrederii. Dar ce te faci când proprii tăi frați – e un fel de a numi pe toți cei care vorbesc aceiași limbă cu tine, pe cei născuți în aceeași arie geografică a statului tău, ce te faci atunci când tocmai aceștia se apucă să împrăștie un zvon în stare să ruineze încrederea tuturor, și în orice om de pe Planetă, în special în cei care îți sunt aliați?

Eu nu știu ce să fac. De raportat nu o să raportez și apoi, ca să raportezi un text scris în așa manieră încât puțini chiar dintre cei care vorbesc aceiași limbă cu tine, îl înțeleg, un străin care se folosește de translatorul aplicației, nu va înțelege mare lucru din textul care face ceva denumit de cei care au scris Bíblia :,, Înmoaie inima poporului ". A înmuia inima cuiva, se traduce : a-l îngrozi, a-l determina să-și piardă orice urmă de curaj și a fugi din calea celui căruia, doar acest semn îi trebuie : să vadă cum cei care i se opun, sunt îngroziți.

Nu sunt bărbat, nu am pus în viața mea mâna pe o armă, asta dacă nu pui la socoteală doi ani de premilitară pe care i-am făcut în liceu. Dar, trebuie să-ți spun lașule, bărbat de nimic, om lipsit de rațiune, trebuie să-ți spun ceva : o să merg eu să mor în locul tău. Acum nu e cazul, țara mea nu se află în război, dar dacă prin cine știe ce absurdă întâmplare a cărei sămânță ar putea fi articolele pe care le redistribui, dacă țara mea ar fi atacată, aș muri apărând-o.

M-am gândit mult atunci când am citit aberațiile pe care le-ai redistribuit, am înțeles că există oameni care merită să trăiască sub dictatură, fiindcă nu știu să trăiască altfel. Au învățat să aducă osanale călăilor care lumea îi numește pe drept cuvânt dictatori.

Descopăr cu stupoare că unii oameni sunt inconștienți, au decis să preamărească ucigași care vor fi judecați pentru crime împotriva umanității.

Nu fac nimic. Nu voi raporta, fiindcă pariez că nici 2% din cei care nu vorbesc nativ limba română, nu ar înțelege. Am înțeles și m-am îngrozit : unii oameni vor cu tot dinadinsul să ne fie frică, să implorăm protecția celor care ne-au jefuit țara de teritorii și de bogățiile noastre.

Cu astfel de oameni, utilizatori, nu e de glumit. Nu pot fi frecventați, lașitatea este molipsitoare. Astfel de texte sunt în cazul în care țara noastră ar fi în război, acte de înaltă trădare.

Poate de aceea mi-aș dori să înțeleagă lumea de ce ar trebui să fie foarte atentă la ce citește pe Facebook și mai ales la ei înșiși : perfidia unor așa-ziși binevoitori, este periculoasă de-a dreptul.

(2)

N-am băut târziu cafea, dar n-am somn. Nu se știe de ce, câteodată mi-e somn devreme, și cum eu nu sunt omul care să cedez în fața unei extravagante dorințe de a adormi de la ora șapte post meridian, somnul se duce pe pustii, ca Dracu despre care se știe bine că pleacă pe pustii cu oala-n cap. Sau ca țapul Azazel. Dar povestea cu țapul e altceva, și nu are rost să v-o spun, găsiți și voi explicația într-una dintre cele cinci cărți ale lui Moise. Hai totuși să nu vă las în neștiință : țapul pentru Azazel, era un țap ca orice alt țap, dar care era trimis în pustie ca jertfă pentru păcatele făcute din neștiință. Așa și somnul meu : nici prin cap nu-mi trece să-l las să mă prindă în mreje, atunci când i se năzare lui. Și uite-așa nu mai mi-e somn.

Am văzut mai înainte puțin o imagine, o fotografie vintage, unde scria că războiul e Iadul. O fi, am zis eu, o fi însă depinde de partea cui lupți, dacă războiul tău este îndreptățit, dacă dușmanul tău ți-a răpit pe lângă liniște și fiii și fiicele, ți-a luat pâinea de la gură și te-a făcut să trăiești rob, atunci războiul e o obligație sfântă. Fiindcă dacă românii nu ar fi murit în Iadul de la Plevna în 1877, și astăzi am plăti tribut, și astăzi am fi pașalâc otoman. Ceea ce înseamnă că uneori trebuie să trecem prin Iadul războiului măcar pentru a ne elibera urmașii. Sunt cazuri în care războiul este necesar : atunci când ești atacat, trebuie să te aperi. Nu întotdeauna există posibilitatea ca diferendele lumii să poată fi judecate și aplanate de un tribunal, și dacă nu se poate, atunci ai obligația să te aperi. Cum? Simplu : luptând, acceptând Iadul războiului.

Dacă nu ar fi așa, atunci nici un popor nu ar fi îndreptățit să fie liber, și nici unei populații să scape din sclavie.

Sigur este Iad războiul din punctul de vedere al faptului că nu există reguli. Altfel este, dacă vreți, o plimbare prin purgatoriu, o incursiune prin Infern pentru a scoate de acolo bucuria libertății.

Eu planeta

Zilele se încurcă între ele

și nu mai recunosc nimic

câteodată și orele curg anapoda

și aici și acum nu mai este ca atunci și acolo

eu n-am ce face și trăiesc așa

fiecare zi e altfel

fiecare oră e alta

și nu știu dacă să plâng atunci când descopăr

că nici anii nu sunt aceiași

alte planete plutesc pe cerul anului ăluia

alta l-a luat în primire pe ăsta

și nu știu ce să fac

accept

nimeni nu poate mișca planetele...

Numai Pământul

planeta Terra e maleabilă într-atât încât ieri

axa lui era îndreptată măcar cu un grad într-o direcție

azi e altfel îndreptată

și eu nu găsesc busola de arătat nordul Universului

și e frig

și planeta mea se zvârcolește și-mi scapă din mâini

și axul ăsta nu stă să-l pun înapoi

ceasornicarul a pierit în războaie

și axul Pământului a sărit din lăcaș

și e frig.. și mi-e frică!

Eu nu mai am sentimente

m-am făcut planetă

axul meu e fix și anii curg peste frumos și limpede

anii curg și peste senin și peste orice

și mie Planeta – îmi îngheață ecuatorul

polii sunt arși de secetă

pașii care îmi calcă pe frunte – mă rănesc

nu știu dacă nu cumva / un impuls – m-a aruncat din galaxie

e frig și nici aerul

nu-l mai simt inundându-mi alveolele de frunze

e foarte frig

și m-aș opri

și m-aș întoarce

Unde?

M-aș întoarce.. –

nu știu unde

de o vreme zilele curg pe dos

dimineața se face întuneric și primăvara troienele cresc

m-aș întoarce pe axul meu vechi

drumul pe care l-am străbătut de miliarde de miliarde de miliarde..

dar furnicile astea m-au atacat și timpul

și timpul curge bezmetic..

Eu Planeta te rog

te rog timp te rog galaxie te rog univers te rog

te rog să-mi înapoiezi axul și direcția

te rog să-mi înapoiezi astrul

te rog să crească nevăzutele zboruri care se cheamă a iubi

Și dacă nimeni nu mă va înțelege

dacă nici măcar Arhitectului n-o să-i pese

o să mă apăr. 

Cobor în vid.

(14 martie, 2022, c. ferent – Eu Planeta)

Anecdotică

A omorât trei șoareci, patru vrăbii. A spart o farfurie de porțelan, pe care erau puse patru fileuri de anșoa, lângă un broccoli frumos, fiert în aburi – nici măcar nu s-a atins de broccoli. Cu o săptămână în urmă a răsturnat un pahar cu șampanie Mott, de aia de 6000 euro sticla, nu a vrut să spele cu limba șampania de pe fața de masă de damasc. Lista continuă : violator în serie : șapte pisici au depus reclamație, cerând ordin de protecție. Sunt 29 de pui fără tată, căruia refuză să le plătească pensie alimentară. Alaltăieri a zgâriat un mops și a pălmuit doi porcușori de Guineea, aflați în timpul misiunii. Dosarul a fost înaintat FBI, din cauză că inculpatul s-a sustras arestării, fugind în pădurile amazoniene, împreună cu o pisică de rasă comună, care se prostitua pe șoseaua 66. Conform cererii publicului, procesul va avea loc într-un tribunal care se va întruni pe stadionul olimpic, intrarea e liberă, ieșirea : fiecare pe contul lui. Rugăm publicul să nu aducă mâncare la proces, inculpatul poate leșina dacă veți mesteca vreun hamburger ori o friptură în timp ce este judecat.

Adevărul și înțelepciunea

Oamenilor le face plăcere să fie mințiți. Adevărurile sunt niște feline mari, crude din firea lor, și fiindcă așa sunt toate adevărurile, nu prea mulți oameni le vor iubi. Când vei spune adevărul, vei fi privit cu scârbă, catalogat ca insensibil, ticălos pe de-a dreptul. Concluzia la care ajung oamenii, plictisiți să fie priviți urât, să li se vorbească de parcă ar fi infractori, să fie alungați, concluzia e că dacă nu știu să mintă, nici să tacă, e că ar trebui să se retragă din societatea care în fond e o adunarea boilor. Boii nu pot fi apostrofați că nu sunt tauri, nu gândesc aidoma celor care sunt întregi, boii vor pune coarnele în pământ și te vor călca mărunt până te vor scoate de pe pășunea lor.

Adevărul nu place nimănui, nu te face să te simți important atunci când ești o nulitate, nici frumos atunci când ești urât ca noaptea, de deștept? – ce să mai vorbim : nimic. Adevărul umblă prin lume, ca o sabie ascuțită. Poți tăcea sau poți vorbi, sabia adevărului nu va rugini niciodată : în fiecare zi sunt multe capete de tăiat.

Sunt primejdioase adevărurile : toată lumea se va întoarce împotriva ta și nicăieri nu vei găsi o ușă deschisă, niște brațe care să te îmbrățișeze.

Toată lumea este de acord cu enunțul : adevărul este o noțiune abstractă. Abstracțiunile nu au loc în viață, a fi viu ține de cât de mult poți minți ori măcar tăcea. Și oamenii care spun adevărul, sfârșesc în cele mai groaznice chinuri.

Însă până la adevărul pur, e o cale lungă și rareori un om din carne, oase și fluide, ajunge să dețină cheia adevărului și mai greu de atât, să știe cum să-l folosească. Fiindcă adevărul nu merge decât la braț cu înțelepciunea. Iar când înțelepciunea e atât de greu de dobândit, e clar că prea puțini sunt cei care dețin adevărul. Sinceritatea nu e nici pe departe înțelepciune, e doar adevăr care se întoarce împotriva ta și te nimicește. Poate de aceea se spune că înțelepții nu vorbesc decât rareori, și nici măcar nu se mânie, mânia este manifestarea idioțeniei crase : ai vorbit și vei fi plesnit. Nici inocența nu e înțeleaptă : uneori adevărul e ceva care nu trebuie rostit. E ca atunci când un copil este martor la sărutul părinților și îl va trâmbița în fața unui străin venit din greșeală la ușă. A vedea e câteodată periculos, a spune ce ai văzut, e criminal.

Așa stând lucrurile, dacă ai ajuns la cunoașterea adevărului, nu-l trâmbița pe ulițe, îți vei pierde liniștea. Lumea vrea pace cu orice preț, și adevărurile nu sunt decât un ultimatum : lumea va porni cu toate armele împotriva ta. Dacă nu are arme, lumea are cuvinte, și de aceea scrie în Septuaginta : limba e o sabie cu două tăișuri. De aceea înțelepciunea îndeamnă la folosirea prudentă a adevărului.

Tu, despre tine, spunând adevărul, te expui unui risc. Mic sau mare, în raport cu adevărul spus, riscul e să fii catalogat nebun sau idiot.

Cunoști adevărul? – păstrează-l pentru tine, oamenii așteaptă să fie măguliți, nu să li se pună în față o oglindă, reflexia hâdă, înfurie oamenii.

Poluarea : a cincea roată de la căruță

Nu cred că oamenii sunt orbi, nici lipsiți de inteligență, doar că sunt un pic egoiști, păstrându-și limita în ceea ce vor să înțeleagă, e dacă vreți un fel de economie, un fel în care în creierul tău nu e aglomerație, ceva care îți lasă o senzație de liniște interioară. Omul își spune că nu-l interesează și-și vede strict de treburile care sunt importante doar pentru el. Bunăoară sectorul care se ocupă de autoturisme, motociclete, transport în comun, toate cele care până nu demult erau puse în mișcare cu produse petroliere. Ceea ce lumea era lăsată să înțeleagă, era că sunt baza poluării în marile orașe ale lumii. Trecând la autoturismul, autobuzul, motocicleta electrică, îți spuneai că ești și tu un apărător al mediului. Prin mintea ta nu trecea decât fulgurativ, erupțiile vulcanilor, zilele, lunile în care, atmosfera era definitiv sufocată de aburii și fumul arderii elementelor care se află sub scoarța terestră. Astea și altele, ți se păreau neglijabile, ca erupțiile de gheizerelor, care aruncă apă fierbinte, și care contribuie la încălzirea globală, despre care tu ești educat să crezi că atmosfera se încălzește fiindcă tu faci foc să-ți încălzești locuința, ori arzi cărbuni pe un grătar, să-ți pregătești o friptură.

Acestea și alte o mie de situații care îți erau explicate pe îndelete, de parcă ai fi avut nu mai mult de unsprezece ani, le luai ca atare, nevrând să-ți umpli creierul cu judecăți inutile. Fiindcă noi oamenii avem o latură care chiar dacă nu e lene, contribuie la liniștea noastră și care se rezumă simplu : altul are grijă de noi, noi nu trebuie să mișcăm un deget, doar să ascultăm cu sfințenie și să respectăm impunerile.

Banalitatea vine din faptul că probabil o mână de oameni au știut că situația de conflict din Balcani și din extremitățile estice ale Europei, va escalada, că produsele petroliere se vor găsi cu greutate și nu mereu, așa a apărut ideea că autoturismele și toate mașinile care merg pe bază de produse petroliere ori gaze de sondă, sunt poluatoare și tu trebuie să ai, dacă ai neapărat nevoie, un autoturism, motocicletă, trotinetă electrică.

Poluarea este, după cum spuneau țăranii români : a cincea roată la căruță. Căruțele nu au roți de rezervă.

Cred că avem nevoie de surse alternative, ce nu înțeleg eu? De ce am închis noi românii, minele de extracție a cărbunelui? Și dacă în primul război mondial, România de atunci era atât de bogată, încât și-a permis să dea foc rafinăriilor, ca nemții să nu găsească benzină pentru tancurile, avioanele, zeppelinurile lor , de ce astăzi România nu mai are sonde? Surse alternative... Păi ar fi : un cal putere. Lumea a funcționat mii de ani cu mașinăria căreia îi spunem cal. Apoi lumea s-a grăbit și în vreo trei sute de ani, au consumat tot țițeiul.. Sau nu tot, probabil avem rezerve pentru o navă intergalactică. Din păcate, un asemenea vehicul interstelar, nu funcționează cu benzină, aici îți trebuie ceea ce încă nimeni nu are curajul să spună : atomul care trebuie pus în slujba omenirii.

Nu e prematur să ne gândim la un exod în masă de pe Planeta care ne-a fost casă de mii de ani, atâta timp cât cât lumea nu înțelege de ce ar trebui să se mulțumească să aibă pătrățica ei, nu e prematur.

Poluare din cauza autoturismului tău? Nu dragul meu, dar benzina e pentru mașinăriile de război. Tu poți merge cu 25 km/h, e destul de repede. Vrei mai mult? Cumpără-ți un cal. Dacă e un pur-sânge arab, prinzi și patruzeci de kilometri pe oră.

Astăzi m-am gândit la..

Am cumpărat ieri niște țigări.. – catran, nu alta! Dar parcă ce poți să faci? Nici să arunci pachetul la gunoi nu-ți vine la prețul de 22,50 lei. Taci și înghiți gudroane și alte otrăvuri că tutunul de azi e tratat cu toate prostiile, ANPC nu verifică tutunul, poate fiindcă nu sunt fumători. Nu contează : murim pe banii noștri, tăcem că așa e în țara românească :

— Cine are, oase roade ; cine nu, nici carne moale! – zicea tata, când ceva nu era bine, și trebuia să accepte ceea ce i se impunea, poate fiindcă nimeni nu lua act de nedreptate.

Nu putem face scandal :

— Da' ce, te obligă cineva să fumezi? E? Zi mersi și popii "Mă popă!", că nu duhănești mahorcă rusească.

Ce era rău mai demult, când tutunul era românesc, țigaretele erau fabricate în țară ( acuma pe loc, nu-mi aduc aminte decât de țigările Carpați, de la Râmnicu Vâlcea)? – aveau resturi, cotoare în țigară, nu mereu, dar fiind făcută țigara de niște mașini, nu puteai avea pretenții : pe lângă frunza de tutun, se mai toca și tulpina plantei, arde și tulpina, dar mai greu, și fumul e de proastă calitate.

Hai, gata cu țigările și nemulțumirile mele, că sunt și eu baba care se piaptănă, în timp ce țara arde.

— Gata bre : ajunge un ciomag, la un car de oale!

Tăceam, e drept – dar în mintea mea se făcea un car, unul ca de expoziție, cu loitrele frumos pictate cu flori, cu coviltir nou, din pânză kaki, groasă..

[– Ce ai înnebunit? Numai pantaloni din piele de drac, nu ai? –ești bărbat și nu știam noi?

Mama-mare ar fi fost în stare să mute raionul cu rochițe, fuste, bluze, costume taior, acasă, pentru mine, dar pantaloni nu mi-ar fi cumpărat, nici măcar să mă rog în genunchi :

— Poți să te întinzi ca râma. Nu cumva ești neam cu moașa Carp, care-i o lună femeie și o lună bărbat?

Nu înțelegeam, habar n-aveam că există ființe umane hermafrodite, eu voiam doar o pereche de pantaloni de blugi, cum aveau toți cei de unsprezece ani care mergeau în tabere. Cu greu, și fiindcă au cerut de la școală, am primit un soi de pantaloni pescărești, de culoare verde pastel și o pereche de pantaloni scurți din stofă bleumarin.. Blugi? – nu. Mi-am cumpărat eu, când mama-mare se făcuse țărână..]

Parcă-l aud pe tata :

– Iar? –mă privea cu reproș : iar ai plecat cu foc și te-ai întors cu busuioc? Zi dom'le clar : ce vrei? Ce poftești așa de dimineață pe inima goală?

Nu vreau nimic..

Ba, la drept vorbind, vreau. Vreau să știu unde e oculta mondială și alte bazaconii despre care se vorbea pe aici, făcându-se teoria conspirației..? Să mi se spună unde sunt ăia care conduc lumea? Că așa au zis prietenii mei virtuali : că niște oameni conduc lumea și că nu e pandemie, dar ăia au fabrici de medicamente și vor să vândă ca să se îmbogățească. Acuma cum se îmbogățesc? Că în Ucraina pleacă ajutoare din toată lumea. Refugiații trebuie adăpostiți, trebuie ajutați, cum se îmbogățește Bill Gates în afacerea Donetsk, Lugansk, ori Cernoble? Fiți buni să explicați firoscoșilor : unde e elita mondială care se îmbogățește? Hai că îs bine dispusă, într-atât de dispusă, că vreau să aud o nouă teorie a conspirației.

Vă ascult!

Cum? – nu zice nimeni nimic?.. – ei, dacă e așa, mă duc să caut niște țigări bune, astea luate ieri de la market Damaris, sunt bune de aprins focul. De fumat nu, că te ustură în gât, simți cum se acoperă plămânii cu funingine.

Hai, pa 👋!

( imagini noi, n-am descărcat, o am pe asta de acum doi - trei ani, folosită deja de câteva ori)

.... 

Voi recunoașteți când sunteți proști? Eu trebuie să recunosc : habar n-aveam până aseară de copiii aceia care au vorbit cu mama lui Isus, nu știu pe unde, nefiind catolică, nu am de unde ști. Dar cineva din noii mei prieteni virtuali, a postat nu știu cum se numesc de adevăratele : profeții? – predicții?.. A postat pe una din fetițele care au vorbit cu Maria, mama lui Isus. Cică ar fi murit prin 2005, la o vârstă înaintată și ar fi făcut niște ultime predicții. Nu le-am citit foarte atent, dar am înțeles că imaginea pe care o postase și o doamnă din Italia, era poza bătrânei călugărițe, care vorbise cu mama domnului Isus. Eu, proastă fiind, neavând cunoștințe în domeniul catolicismului, am întrebat-o pe italiancă : << Sei una suora? >>. Cucoana a râs de prostia mea, a zis că << No! >>, eu nu mi-am cerut scuze, neștiind de ce.

Fraților și cumnaților, am zis că nu sunt avansate teorii ale conspirației? Uite că din nou trebuie să retractez declarația : sunt. Sunt și vin în valuri : creștinii arată cu degetul, unii, printre care și știrile ProTv, au scris ceva despre gloanțe ținute în untură, ca să omoare mercenarii ceceni.. Eu sunt proasta : mie una mi-e frică să înaintez o presupunere, fiindcă știu că Facebook îmi va bloca acest cont, vorba lui León Zaric : << Para siempre amiga! >>. Da, și proverbul românesc, merge bine : frica păzește bostănăria. Eu tac, sunt sau doar o fac pe proasta, îmi închipui că lumea se vindecă psihic și nu mai are curajul să lanseze teorii ale conspirației. Se lansează, fie acestea de factură religioasă, fie de idei aiurea : gloanțele de argint ucid strigoii și gloanțele cu untură ucid pe cei care cred că Isus este Isa ibd Miriam.

Eu? Eu nu cred nimic. Aștept ceva, o declarație serioasă, de exemplu mă întreb ce final va avea procedura de integrare în UE, în regim de urgență, pentru Ucraina? Nu cred că va avea finalul pe care și-l dorește Zelensky, fiindcă Europa nu-i sat fără câini să te plimbi fără băț. Și dacă ați ascultat conferința de presă de la Praga sau Viena – nu am fost atentă bine , cred că ați înțeles din declarația premierului Marii Britanii, cum nimeni nu va porni din partea NATO sau UE, un al treilea război mondial.

Ce-ar trebui să facem noi? Nu știu neapărat, însă politicile de utilizare a aplicațiilor Facebook, Twitter, Instagram, îți pot da o idee : nu inventa, nu presupune, nu îndemna pe alții la manifestările care fac rău ție și patriei tale. Cu alte cuvinte : taci naibii din gură dacă nu știi nimic.

Ca mine acuma câteva zile :

— Sei una suora?

— 🤣😂 No!

... 

Uf.. Mi-am dus textele pe blog : de-o vreme mă aștept în orice zi la o blocare, mi-am pierdut încrederea că pe Facebook poți scrie ce gândești tu, aplicația înțelege prost câteodată și te avertizează și atunci când textul sau comentariul tău e limpede ca bună ziua, că e bine intenționat. Așa că în fiecare zi verific dacă ce am scris pe aici, merită păstrat, și duc tot ce merită într-una dintre Agorele mele din Blogger pe Google și WordPress.

Am verificat doar ce am postat anul acesta și doar acele postări cu confidențialitate public sau prieteni. Ar fi enorm de mult de muncă, să verific ce am postat din august 2017, de când există acest cont. E ultima mea convingere : ar trebui să asigur ceea ce nu vreau să pierd. Fiindcă am pierdut din conturile pe care mi le-a blocat facebook, din paginile pierdute odată cu conturile, din grupuri, de unde mi s-a părut prea greu să scot ce era al meu din mulțimea de postări ale altora. E o muncă pe undeva inutilă, logica sănătoasă ar fi să trec totul în format clasic : pe hârtie, cu stiloul. Am unul care încă e funcțional, adică merge cu cerneală din călimară, nu se termină rezerva când ți-e lumea mai dragă. Am găsit acum două zile, făcând ordine prin sertarele unui dulap suspendat, un set de pixuri, luate de măcar un deceniu, nu știu de ce, fiindcă am uitat de ele. Încă sunt bune, pasta nu s-a uscat, dacă decid să-mi car totul de pe bloguri, am cu ce. Zic și eu, probabil mi-ar trebui mai mult de un set de pixuri și o călimară cu cerneală. Hârtie n-am cumpărat, am două caiete noi, în rest e liniște și pace în casa mea, nu s-au adunat hârțogăraiele încă.

Ce poți face atunci când aplicația te avertizează și tu știi că nu ai greșit, că îți vezi de treabă? Nu știu altă soluție decât să-mi asigur tot ce am adus la un moment dat doar pe Facebook. Pe undeva mă îndoiesc de utilitatea strângerii atâtor texte, însă de felul meu egoistă, nu prea sunt încântată să pierd.

Trăsnăi inerente unui om care stă acasă într-o zi de miercuri, adică taman când nu are alte soluții de distracție : ninge. Nu cine știe ce, ninge puțin, nefiind ger – sunt 0° C., se topește aproape imediat ce atinge pământul. Și eu nu știu ce să fac astăzi.. La televizor nu vreau să dau drumul, pe Google, la secțiunea știri, nici atât. Mi se par știri repetitive, despre unele recunosc înșiși jurnaliștii că sunt în buclă : vreo treizeci de secunde filmate, se repetă iar și iar, până se fac măcar trei minute. Și nu mai vreau să aflu nimic, dacă e să reiau ceva, păi o iau de la volumul întâi, Casa domnului Alcibiade, din cele șapte volume ale operei Sfârșit de mileniu. Primul volul are mai mult de 400 de pagini, recunosc : la prima lectură am cam dat peste cap, mai ales finalul, așa încât e bine să reiau în tihnă. Uite : sunt termeni pe care nici eu nu-i înțeleg, deși am studii în domeniul arhaisme, regionalisme.,, A bușuma caii "– din păcate nu-l înțeleg și mi-e groază să descopăr că un dex privind arhaisme specifice limbii vorbite în Muntenia nordică, ar putea să nu existe. Mi-e groază că deși mă laud cu cunoștințele mele în domeniu, va trebui să mă recunosc neștiutoare. Cât privește regionalisme și arhaisme din Moldova, eu îmi spun că le știu, dat fiind zona geografică unde trăiesc, în schimb despre celelalte regiuni ale țării, sunt un pic neștiutoare. Acest "a bușuma", nu înseamnă a țesăla caii, atunci ce Dumnezeu ar putea să însemne? Nu e altă soluție decât să caut arhaisme folosite în anumite regiuni. Așa se întâmplă când citești atent, mie mi se întâmplă, dat fiind faptul că eu văd cu ochii minții tot ce citesc. Poate am imaginație, poate ăsta este scopul celui care descrie o anumită situație : Odor Alcibiade, înlocuind sluga acelui căpitan, care a pus la cale ( zice R. Tudoran) o cavalcadă din Paris spre România, și care a fost o călătorie de 60 de zile. Mai zice că Odor, cu haina de vânătoare dăruită de dl Pretoreanu, era la vreo zece metri de locul unde s-a petrecut atentatul de la Sarajevo. Autorul se îndoiește de veridicitatea povestirilor lui Odor ( diminutiv de la Teodor), dat fiind faptul că într-o zi erau argiducii așezați pe canapelele unui automobil, și altădată pe pernele unei trăsuri.. Eu nici măcar să mă îndoiesc nu pot, fiindcă subiectul atentatului de la Sarajevo îmi scapă : a fost atentatul, punctul de la care a pornit primul război mondial? De ce? Era Wilhelm al Germaniei, atât de trist de pierderea rubedeniei? Cum să fii trist, atâta timp cât oamenii știu că se practica uciderea rudelor de parte bărbătească, fiind dăunătoare, fiind o grijă în plus, în privința unor atentate îndreptate împotriva celui de pe tron?.. Prostii : e posibil ca toate războaiele să fi pornit dintr-o prostie pe care diplomații nu au știut s-o înăbușe din fașă.

Mă car... 😁 Mă întorc să citesc atent. Și bineînțeles să caut un dicționar de arhaisme.