Luni

Și eu mă întreb : de ce mă comport așa, de ce mă fac luntre și punte, pentru ca ceva să existe, cineva să biruiască, o idee să fie acceptată..?

Mă uit la mine și în mine : sunt ticăloasă, lupt pentru o idee falsă, pentru un om prefăcut, pentru o construcție inutilă. Poate o fi corect enunțat : avocat al cauzelor pierdute. Niciodată nu-mi iese : mă plictisesc să lupt, ori descopăr că am luptat pentru un enunț fals – o a treia posibilitate nu există.

Să nu creadă nimeni că sunt mereu trează, mereu pe baricade, nu sunt dintr-o cauză omenească , o slăbiciune proprie mie : am nevoie de timpi de respiro, îmi spun că am captat atenția, înțelegerea altora, în stare să vegheze cât timp eu lipsesc. Și nu e așa : când adorm ori numai mă bucur de starea aproape cataleptică a unui moment de evadare din luptele mele , totul se năruie, oamenii pe care i-am văzut capabili, dorm și ei, pleacă pe câmpiile normalului omenesc. Dezastrele nu sunt decât pentru mine dezastre : n-am putut ridica pe o culme ideea, omul, construcția. Eu port vina felului meu omenesc, eu știu că perfecțiunea se clădește cu migală, cu atenție, fără o secundă de somn ori evadare din sau în realitatea proprie.

Știu că așa se va întâmpla, dar nu înceta niciodată să fiu diferită, să nu lupt acerb, ca mai apoi să plec în alte lumi, în alte locuri, pe alte idei.

Cunosc firile omenești, nici una nu e în stare să mă înlocuiască, totuși cred că aș putea să mă odihnesc o vreme. Nu știu cine sunt, știu cine nu aș putea fi : dacă mi s-ar pune Planeta pe umeri, soarta ei ar fi pecetluită : aș încerca să conving pe alții să mă ajute s-o port și Planeta s-ar prăbuși în eter.

Singură m-am construit, ceea ce sunt, sunt fiindcă m-am ridicat, mai bine nu aș fi urmărit oportunitatea, mai bine aș fi rămas limax care se târâie fără scop printr-o lume pe care nu o înțelege. Nu înțeleg ce mi-a trebuit tot, toate treptele pe care le-am urcat : realitatea mă împinge mereu înapoi, mereu mă ridic îndărătnică și cad iar.

Simplul motiv că visez, mă coboară în șuturi, la vremea treziei. – Aceste spuse sunt o introducere inutilă, sunt ceea ce sunt.

Despre zilele de Luni : cred că sunt noi începuturi. Și fără nici o garanție, sper să se întâmple un miracol, ori divinitatea să facă dreptate. Probabil mă înșel și-n privința asta, poate e adevărat că prea multa încredere e o greșeală, că ar trebui să fac eu însumi ceva ..

Nu fac nimic : sunt un singur om, și nu mai vreau să port pe umeri erorile întregii Planete. Nu-i menirea mea.