Salut 👋

Păi mă gândesc la faptul că ieri a răsărit Soarele un pic după 6:00 și astăzi la 7:06. Și nu mi-a plăcut deloc să știu că Soarele iese, vine de pe partea cealaltă de lume, așa de târziu. Nu știu ce câștigi cu o ora mai mult spre asfințit. Și dacă nu știu, nu îmi place. De ce să se facă noapte mai târziu? De ce : umblu eu prin amurg de colo-colo? Unde ? Dacă am gust de amurguri, mă plimb c-o oră mai devreme! Mie îmi plăcea dimineața să fie la locul ei, ce ne pălește mutatul orelor de parcă ar fi chiriașii lui Topârceanu și al altora din vremea când se mutau la Sf Gheorghe și la Sf Dumitru. Are Caragiale o schiță cu chiriașii, unii nu erau decât proprietari, și geloși pe oamenii care se mutau, au decis să pună sufrageria în dormitor, dormitorul în camera copilului, camera copilului în birou, biroul în bucătărie, bucătăria la mansardă și tot așa, a avut și cucoana plăcerea de a înjura hamalii, că se sparg sticlele de lampă, paharele de la nunta bunicii, oglinda mătușii Smaranda și alte mărunțișuri, cum ar fi farfuriile peste care a căzut călimara și nu s-a mai putut alege nimic din tot maldărul de cioburi pătate într-un hal fără de hal. Dar s-au mutat și ei! Așa și cu ora de vară, care vine aiurea și inutilă, să-mi fure mie o oră întreaga de răsărit.

La ce să mă gândesc? La fleacuri. A dat Dumnezeu să găsesc o aplicație de asta cu filme de arhivă, subtitrate, și am văzut, poate revăzut, nu-mi mai aduceam aminte decât sfârșitul – Magnolii de oțel. Bun. Dar de un lucru nu mă dumiresc : de ce vor toți scriitorii și toți dramaturgii să fie nemuritori cu povești cu final trist? Mdeh, o fi de la tatăl lor Shakespeare, că nici ăstuia nu-i pria lumea fericită, ori de mai de demult, de la un străbun, poate Dante Alighieri, poate și mai de demult, de la Sofocle ori altul de care eu n-am habar. De ce Dumnezeu place un scenariu, o piesă cu morți? Publicul e vinovat : vrea să-și plângă insuccesele, viața lui de rahat. Ce aș vrea să văd? Habar n-am, poate ceva cu eroism, ceva cu ăia care se întorceau doar pe scut sau sub scut. Ceva cu oameni puternici, cu psihic tare, cu tipi fără suflet. Se pare că aceștia sunt învingătorii : nu au scrupule, nu ai milă, o spânzuri pe mă-ta ca ăla, nomadul care a ajuns la putere, a venit mă-sa să îl felicite, dar mă-sa era o baraglandină necioplită, cu părul încâlcit și presărat cu bani și flori, și ăsta de ajunsese domn, a dat poruncă s-o spânzure că îi murdărise covoarele și călcase pe parchetul proaspăt lustruit. Ăștia au succes. Restul lumii moare să îi fie lui bine. Ce să aștepți de la unul care nu are milă de mă-sa? Nu aștepți nimic, ăsta poruncește să fie rași de pe fața pământului toți de-un neam cu el, să nu-l facă de rușine.

Ca ăsta de sus, de cuiul de care ai agățat harta țărișoarei tale. Și gata succesul.

E duminică? Pff ! – stai bre că eu am de făcut o treabă, nu stăm de povești cu curu-n mână.

Salut.