Muncă sau filosofie?

Mereu m-am întrebat dacă e posibil să fie omul deștept linear : dimineața când se trezește odihnit, seara înainte de a adormi, în mijlocul verii ori în gerurile unei nopți de iarnă? E posibil ca omul să nu coboare în el, să nu-i pese de simțuri ba chiar să nu aibă preferințe din cauza unui sentiment? Răspuns nu am, toate analizele mele se bazează pe ce am trăit eu însumi, și cum eu nu am fost întotdeauna perfecțiunea în a gândi, cum a fi inteligentă a ținut de felul în care m-am simțit ori chiar m-am plictisit de seriozitate, înclin să cred că toți oamenii sunt oameni. Omul nu este fix, măcar fiindcă trebuie să respire, nu poate sta o veșnicie, ori o viață, ori măcar atât cât a ajuns la maturitatea gândirii, lipit de o idee. Foamea și setea îl fac om, orice altă nevoie îl fac om, ba chiar mintea lui îl înșală și-l transformă în om. 

A fi inteligent nu te încălzește. Și omul care ești îți spune că trebuie să te maimuțărești pentru ca să poți sta într-o noapte de iarnă la căldură. Meseriile oamenilor sunt necesare, nu trebuie să fii pasionat de fabricarea cărămizilor, dar ai nevoie de cărămizi pentru a zidi o casă. Astfel se scurtează timpul în care ești inteligent : munca nu cere o minte ageră, ci puterea de a te detașa și a face repetitiv, într-o oră – o sută de cărămizi. Mâinile au exersat, mintea a supravegheat, după care mâinile și-au intrat în ritm și omul a devenit o mașinărie. Mașinăriile nu gândesc. Doar uneori mașinăria se detașează de munca mâinilor : mâinile fac o sută de cărămizi într-o oră, mintea pornește în călătorie spre un țărm însorit. Omul nu se complace cu soarta lui de mașinărie, și așa apar leneșii ori cei care reușesc să trăiască pe spinarea celor care au perfecționat mașina - om, cea care a anulat total mintea și poate face două sute de cărămizi într-o oră.

Astfel descoperim cum înțeleptul e un farsor, un profitor, el nu trebuie să facă nici măcar o cărămidă : casa lui o construiesc cei cu minte puțină sau deloc.

Dacă poți fi deștept în fiecare zi a vieții tale, vei reuși să mănânci, să ai parte de odihnă, fără să muncești niciodată.

O legendă spune că un om religios și care avea o poziție înaltă în societate, care îi permitea să fie înțelept fără să muncească, a decis să lase lumea lui fericită în urmă. A îmbrăcat haine modeste și a ieșit din palatul lui. S-a angajat zidar cu ziua, dar fiindcă era în grațiile divinității, cărămizile se așezau peste mortar, singure. M-am gândit mereu : era un om înțelept, ori un farsor? Muncea el sau divinitatea a decis ca mecanismul muncii să fie ca ceasul pe care îl întorci dimineața și funcționează fără să muți tu secundarul în fiecare clipă?

Dar aceasta e o legendă. Înțeleptul care nu muncește va trebui să doarmă în mijlocul drumului, dezbrăcat, flămând, nespălat, transformat într-un câine care nu a știut să accepte un stăpân.

Poate de aceea se prostesc oamenii inteligenți : trebuie să mănânce.