Poveste de la market

Mă gândesc mai rar la ceea ce nu mă privește. Un fel de egoism nou, ceva care îmi spune : << Ei și ce dacă, ce pierd eu ? >>. Eu nu pierd nimic. Mă mir puțintel atunci când în market, la Lidl, se aude vorbă rusească, până ieri nu era nici atâta aglomerație, și toată lumea vorbea românește. S-a dus liniștea, colțul meu de Rai s-a umplut cu o mulțime nouă și pe care nu o cunosc, nu o înțeleg. Doar, stupid, un gând mă bântuie : cu ce plătesc la casă? Că la Lidl nu se poate plăti decât în lei RON, cash ori cu telefonul sau cardul. Aglomerat La Lidl, vorbărie la un număr ridicat de decibeli, altă lume care nu știe să converseze calm, că doar copiilor li se permite să vrea un pachet de biscuiți oarecare și care înveliți în țiplă colorată, fac diferența de preț. Un copil nu știe că banii sunt drămuiți, cere imperativ un produs pe care îl iei la un sfert de preț dintr-o băcănie fără pretenții. Dar ăștia de acum sunt oameni mari. Și conversațiile țipate nu cadrează cu vârsta lor.. Rămâne gălăgia și întrebarea : ce fel de bani au? Pe urmă nu-mi mai pasă decât de aglomerație. Și din nou mă întreb : vis-à-vis de Lidl e Penny, un pic mai încolo e Carrefour, și încă unul sau două, de ce nu au mers în acele locuri? – ce nevoie au ei de prețurile mai scăzute în cazul unor produse? Nu găsesc răspuns, nu știu de ce tocmai la Lidl, nu știu de ce țipă în conversațiile lor, nu știu. Pe urmă ies să mă duc acasă și alte întrebări mă chinuie prin absurditatea lor : unde dorm? – își vor fi luat o cameră la Ceahlău sau la Central? – oricum, la amândouă hotelurile astea, prețul e piperat. Sau și-or fi luat la Chimina, în piața centrală?.. – da, Chimina ăștia sunt lipoveni, se potrivește. Dar ei de unde știu de Chimina? Că din câte îmi amintesc eu, Valia nu ne-a spus nimic despre rude în partea aia de lume ex-sovietică. O fi fost și asta ascunsă, parcă ce poți să știi? – bine a zis ăla de-a zis mănânci un sac de sare c-un om și tot nu-l cunoști. Ei, dar ce-mi pasă mie?.. Ar trebui să-mi pese : prețurile de achiziție fluctuează în funcție de cerere și ofertă, și cerere, slava Domnului –cererea pare că nu mai este o problemă.

Îmi spun apoi : ia mai dă-i Dracului in corpore! De ce să-mi chinui mintea cu prostiile astea?

Undeva dintr-un cotlon al minții, evadează un cuvânt, unul singur : invadatori. Ori : invadatorii? – un cuvânt, numai unul care îmi răstoarnă gândurile, ca imaginea de pe retină, și îmi propun să nu-mi mai pese niciodată.

În mine sunt un copil și un câine. Copilul vrea acasă, câinele nu înțelege de ce nu trebuie să muște străinii. Eu trebuie să-i liniștesc, să spun povești copilului să doarmă ; să dau câinelui un os suculent, cu zgârciuri și carne, să nu se apuce să rupă musafirii, necunoscuții. Copilul se cumințește repede și adoarme. Câinele se zburlește : părul de pe ceafă se ridică, la fel ca la lupi, și mârâie dușmănos..

Mă întorc, ies la suprafață : sunt eu. Eu sunt altruistă.. Însă din minte evadează : invadatori..