vineri, 19 iunie 2026

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi cumpăr alt portofel. Bine, mai am unul cu o mulțime de despărțituri, dar nu-l vreau, pare o porcărie snoabă, ba chiar și formatul ar sugera că e un portofel pentru bărbați. De ce l-oi fi cumpărat? – nu știu. Stă aruncat de colo-colo, cu vreo opt lei în bancnote și ceva mărunțiș : să nu fac a sărăcie ( ne mănâncă superstițiile mintea..). Da, și ăsta care-l port eu zi de zi, i-a cam obosit fermoarul, și mi-ar trebui unul nou. Văzusem eu ceva la Kaufland, dar n-am cumpărat : nu sunt fetiță și culorile pastelate, nu le vreau cu nici un preț.
După care mi-am adus aminte de Monique : pisica a împlinit deja 12 ani, Mona e cea care mi-a făcut acum un an puii: Pufin, Motănaș și Doina. Mai avusese și un al patrulea, băiat, alb, dar nu a supraviețuit. Ei bine, Mona își trăiește ultimele zile. Ieri am adus-o în casă, ploaia a udat-o, a murdărit-o cu noroi – Mona e complet albă, cum trebuie să fie rasa ei. Am spălat-o cu apă caldă și câteva picături de săpun lichid, am uscat-o cu două prosoape, am pus-o într-o cutie de polistiren : era rece, am spus că dacă stă cuminte, o să se încălzească. Însă după ce s-a uscat oarecum, după ce am convins-o să mănânce un pic de carne de pui fiartă, mi-a zbunghit-o printre picioare, pe ușa pe care tocmai ieșeam să iau ceva din bucătărie, pe hol, pe fereastră.. Și dusă a fost. Unde e? Nu știu. E ușor s-o omoare cineva : nu mai este în stare să alerge, să lupte, să se apere.. Aș fi vrut să știu unde e..
Și de la Mona, mi-a zburat gândul la altele : chiar vreau să știu? Știind ceva dinainte să se întâmple, soarta nu se mai schimbă : dacă un prezicător îți spune ceva, destinul ți-e pecetluit. Și...

Și mi-am adus aminte de momentele când am vrut să știu. Sigur nu citisem biblia, și nu aflasem că Dumnezeu condamnă în egală măsură, și pe cel care prezice – ghicitor, vrăjitor, cei care întreabă spiritele morților – și pe omul curios de ce anume va fi. Nu știam ce a pățit Saul, împăratul de dinaintea lui David. Aveam vreo paisprezece ani și vreo câteva luni. Și un prieten. Nu știu dacă l-aș putea numi iubit, fiindcă pe vremea aceea de demult, eu nu eram interesată să-mi încep viața sexuală. Mintea mea era într-un fel oarecare atrasă de acel băiat, mai mare decât mine cu doi ani. Oarecum serios : făcea liceul la seral și era și angajat la o uzină. Trebuia să vină în vizită, duminică. Și nu a mai venit. Iar mie, mintea mi-era neliniștită. Mama-mare se pricepea să dea în cărți. Le dădea unora, care veneau în vizită pe la noi, pe una Tatiana, am auzit-o spunând că tot ce a citit în cărți, s-a întâmplat întocmai. Și mama-mare a decis să pună capăt incertitudinilor mele, stării de neliniște și a deschis cărțile : s-a uitat la mine nedumerită, fiindcă nu a văzut nimic. Dar ca să mă facă să trec peste episodul acela ciudat, mi-a spus că Vali e cu o nouă prietenă și că ar fi bine să-mi iau gândul de la așa om neserios. S-a întâmplat ce s-a întâmplat, și eu am început procesul de călire a ființei interioare, cea responsabilă cu sentimentele. M-am urât pentru ce am simțit și mie însumi mi-am jurat să iau totul ca pe un joc. Însă fiindcă am vrut să aflu atunci ceva, ceea ce auzit s-a și întâmplat, conform cu : Destinul este implacabil.
Au trecut anii. Nu mulți, dar tot au trecut : mama-mare a murit, eu m-am jucat de-a măritișul întrerupându-mi studiile. După un an de rătăciri, m-am separat de soț și am pornit să fac banii de care aveam nevoie, fiindcă o luam de la zero : în ziua în care m-am separat de soț, aveam hainele de pe mine ( cumpărate de tata) și actele într-un buzunar al unei geci roșie, și aia tot de tata cumpărată. Am lăsat tot : apartament care îmi aparținea, mobilier, aparatură, hainele mele. Am înțeles că nimic nu este mai prețios decât libertatea. Țin mult să nu depind de nimeni. Și adevărul este că nu sunt încântată să am grijă de cineva, să depindă de mine. M-a ferit Dumnezeu de progenituri, nu m-a ferit de rude care depind de mine. În fine : am plecat. Trebuia să plec pe cât posibil departe și chiar am avut norocul să-mi găsesc un loc de muncă la capătul celalalt al țării. Am muncit, am făcut bani, am pornit motorul unei alte vieți. Stăteam la un cămin cu alte trei persoane în cameră. Nici măcar nu era nevoie de mai mult : lucram zi lumină. Și-o bucată din noapte, cam așa e în comerț, ori cum se spune acum, în Horeca. Bani să iasă, aveam nevoie de bani. În camera de cămin unde eram cazată, una dintre colocatare, o brunetă grăsuță, care până la urmă s-a măritat cu un turc, unul cu de două ori vârsta ei și care a acoperit-o cu aur. Nu aveam mult timp, libere nu-mi luam decât unul singur pe lună : aveam nevoie de bani nu de zile libere. Ei bine, fata care s-a măritat cu turcul, știa să ghicească : în cărți de tarot, în zațul de cafea, în bobi, în pietrele acelea în care ghicesc nordicii. Permanent erau măcar cinci musafire, doritoare să-și afle norocul. Am zâmbit și mi-am zis : de ce nu? Și i-am oferit plată pentru ca să-mi spună ce mă aștepta în viitor. Și nu mi-a spus nimic. Mi-a mărturisit că nu vede nimic în ceea ce mă privește. Nu am mai încercat să aflu nimic. După un timp m-am întors, am divorțat, mi-am reluat studiile și viața mi-am reconstruit-o. Pe urmă am aflat la un studiu biblic : lui Dumnezeu nu-i plac vrăjitorii, ghicitorii, cei care cheamă spiritele morților. Și nici cei care insistă să afle o taină, nu le va fi ușor.
Nu vreau să aflu nimic. Mi-ar plăcea să se întoarcă Mona.. M-aș simți împăcată să moară în casă...

miercuri, 17 aprilie 2024

Sistemul medical din România aflat în comă

Din păcate internetul meu fix, e slab.. Nu știu motivul. Aș fi putut spune că din cauza norilor care sunt oarecum o stavilă între modulele, stațiile responsabile cu retransmiterea semnalului... Nu știu : am crezut că au evoluat acești sateliți.. Probabil m-am înșelat. Nu știu unde am auzit, ori am citit despre sateliții afectați de eclipsa totală de Soare. Iar nu știu unde am citit despre sateliți care au devenit gunoi în spațiu. De unde se poate vedea că aparatura tehnică responsabilă cu semnalul telefoanelor mobile, e perimată, e prost făcută, seamănă cu Boeing-urile care-și pierd ușile, capacele care acoperă motoarele, roțile ale căror șuruburi se pierd și avionul aterizează în cel mai fericit caz pe burtă : trenul de aterizare e dus într-o lume mai bună – poate și rablele din cimitire, poate și acelea au Raiul lor. Nu știu ce are internetul meu fix, de aceea gândurile mele levitează în jurul semnalului slab, inventând prostioare oarecum amuzante. Aștept să vină un lucrător de la Evidența populației : trebuiesc urmați toți pașii, birocratici sau doar necesari, pentru ca mama să intre în legalitate. Nu putem acuza sistemul : nimeni nu poate să-ți rezolve problemele apărute din cauza unei minți incapabile să înțeleagă de ce documentele trebuiesc păzite, de ce nu poți pleca nicăieri fără toate actele pe care le ai și care dovedesc despre tine că ești viu, ai o anumită adresă, ai o problemă medicală, dacă ești din punct de vedere legal într-o relație ori ai ieșit din aceasta.. Sunt documentele pe care fiecare cetățean ar trebui să le aibă asupra sa. Vreau să mărturisesc : nu mi se pare greșită ideea unui buletin, carte de identitate care să conțină toate datele tale personale. Mi se pare o idee bună să trebuiască să ai grijă de un singur document care să spună totul despre tine. Nu știu sigur dacă se numește pașaport ori carte de identitate biometrică. Am auzit și probabil o să optez cât mai curând pentru un asemenea document care m-ar scăpa de dosarul gros unde îmi păstrez documentele personale. Mama, când a fost alungată de la domiciliul celui de al doilea soț, după decesul acestuia, a venit la mine doar cu cartea de identitate. A fost un noroc faptul că păstram eu certificatul ei de naștere, cartea ei de muncă și alte documente vechi : certificatul de căsătorie cu tata, certificatul lui de deces.. Acum, deși sunt documente vechi, sunt măcar un început, sunt pornirea. Așa stând lucrurile nu pot spune că este o birocrație nenecesară, dimpotrivă : nimic nu se poate rezolva atâta timp cât omul nu prea poate dovedi nimic despre el.
Am senzația că mă aflu într-o buclă a timpului : și după decesul tatei, tot eu am umblat de colo-colo să îi fac pensie de urmaș, dat fiind faptul că nu avea toți anii necesari pentru a obține pensie de drept. Acum trebuie s-o iau de la capăt. Mă simt un soi de avocat din oficiu al cauzelor pierdute. La urma urmei trebuie să-mi amintesc : i-am promis tatei că voi avea grijă de fratele meu și de mama. Și eu sunt omul care trăiește cu convingerea că,, Promisiunea dată este datorie curată. ". Nu putem face altfel. Nu suntem buni atunci când avem grijă de cineva. Este o datorie omenească și nimeni nu se poate erija de la asta. Nu poți da naibii obligația de fiu / fiică a cuiva. Chiar dacă părintele tău s-a comportat ca un robot, ca o plantă care nu-și îngrijește puii, tu ai obligația să te comporți corect. Nimeni nu-ți va da un premiu pentru comportamentul tău, însă dacă încerci să nu-ți urmezi datoria, e mare necaz : vei culege ce ai semănat. Nu are nici o importanță dacă numești asta Karma, e un soi de lege a naturii umane.
Ne facem datoria. La nevoie chiar repetitiv, chiar dacă nu suntem vinovați de nimic.

Dar e bine.
Ce mi se pare ciudat? Mama s-a întors de la spital mai rău decât era atunci când au internat-o. Afazia pare să se înstapânit total peste mintea ei. Aproape nu se mai mișcă și trebuie să o hrănesc eu. Uită să mestece mâncarea din gură... Ce va fi făcut în acele șase zile cât a stat internată? Îi vor fi dat ceva de mâncare? Ori au umplut-o de medicamente sedative, care au tâmpit-o mai tare decât era înainte să o suie în ambulanță... Nu pot înțelege. Însă nu pot acuza din aproape aceleași motive : mama, din punct de vedere legal, nu este mama mea, eu nu sunt legal aparținătorul ei. Să fi fost, acum aș face un scandal mediatic de nu s-ar spăla tot spitalul, în special medicul șef de secție al ortopedie din spitalul municipal din Piatra-Neamț, anume << Dr. Abu-Alika Abdala.
Auziți cum sună? –#abualikaabdala..
Medici șef de secție care aparțin unei națiuni de religie musulmană.

E ceva putred în Danemarca? – nu, e ceva putred în sistemul medical din România.

( pun acest text public. Îl duc și pe WordPress, și neapărat pe X. Țin mult ca acest text să se vadă)

vineri, 1 decembrie 2023

Supărări

În revistele Cinema din secolul XX, era o pagină cu titlul :,, În film ca în viață ". De ce nu și în viață ca pe facebook? Fiindcă dacă e să mă gândesc puțin la cum sunt sâcâită de unele acțiuni pe facebook, la fel mi se întâmplă și în viață. Și eu mă felicit pentru că am cumpărat Sedatif PC : altfel aș înnebuni, și în viață nu prea ai șanse reale să te calmezi după acțiunile oamenilor reali. Totul mi se trage de la aceeași obligație, de la mama : musafiri care nu înțeleg ce i-ar trebui neapărat, care nu pot concepe că unui bolnav de Alzheimer nu-i trebuiesc ajutoare de felul celor cu care ajuți un om care nu are mâncare, lemne, haine, ori nu mai știu ce dau oamenii de pomană. Nu poți explica, sau nu pot eu, și uite cum îmi trebuie neapărat două tablete de Sedatif... Plimbările ei diurne și nocturne, plimbările fără scop, modul cum nici măcar nu e conștientă de propria existență, mi-au adus musafiri. Cărora a fost nevoie să le arăt demisolul plin cu lemne tăiate pentru foc. A fost nevoie să deschid dulapuri : să le arăt că are haine și încălțăminte, că are lenjerii de pat și pilote de rezervă. A fost nevoie să deschid frigiderul, să las ușa congelatorului deschisă, să trag rafturi, să arăt că are ce mânca...
M-am înroșit de rușine.. Am înțeles că cineva făcuse un clip cu ea și câțiva binevoitori dar care nu cunoșteau realitatea, s-au îngrămădit la ușa mea..
Pentru început am încuiat ușa camerei mele și am plecat la cumpărături, deși nu îmi trebuia mare lucru. Am umblat așa fără rost, până am decis că pot refuza binefaceri pe care nu le-am cerut..
Mă simt umilită complet : din cauza mamei am ajuns să fiu considerată cerșetoare.
Să-mi mai spună cineva că își regretă un părinte mort : să vină la mine să le-o dau pe mama. Să vină să se facă și ei de râsul lumii, cum m-am făcut eu astăzi.

duminică, 27 august 2023

Slavă lui Hefaistos

Mă gândesc la un Domn moldovean. La Alexandru Lăpușneanu. La cum a plătit bunătatea pentru omul de rând. Fiindcă întotdeauna omul de rând va fi o monedă de schimb, o mașinărie care trebuie să se supună. Și Alexandru Lăpușneanu a fost omorât fiindcă nu era util celor care aveau norodul în stăpânirea lor. Și gândindu-mă nu mi se mai pare aberant că o mână de oameni conduc lumea. Nu prea poți ajuta noroadele să se elibereze. Fiindcă nu este pe placul celor care consideră noroadele o mașinărie care aduce beneficii. Când un om de stat vrea să ajute pe cei,, proști, dar mulți ", este anihilat. E o listă lungă, plină cu oameni care ajunși într-o poziție de unde ar putea ajuta pe cei mulți, robii celor puțini, au plătit cu viața bunătatea lor. Și la noi și în toată lumea. Fiindcă sunt piedici în calea celor puțini, sunt anihilați. Mulțimilor li se flutură pe dinainte o lume perfectă dar inexistentă, și fiindcă deși sunt mulți, sunt proști, vor sprijini pe cei puțini și care îi mint. Democrația nu a fost decât o flamură care trebuia să fie arătată. Un Cid mort, și a cărui moarte nu era de ajutor, și pentru asta a fost îmbrăcat în armură, suit pe cal și plimbat prin mulțimile care pe el îl urmau. Noroadele sunt ușor de manipulat. Și mapamondul secolului XXI are metode noi de manipulare.
Să luăm un șef de stat, care nu vrea să-și înșele cetățenii : statul este supus unor atacuri de tot felul, este marginalizat, i se taie orice posibilitate de dezvoltare prin embargouri de tot felul. Mulțimile care nu sunt convinse încă, vor fi prelucrate de cei cu flamura iluzorie a unei bunăstări.
Mulți și proști, sună diferit de,, proști, dar mulți ". Mulți, foarte mulți... Însă fără conducător, se risipesc (,) ca potârnichile. Și se supun celor puțini și care știu cum să-i manipuleze. Cum să-i convingă, dacă e nevoie, că sunt prea mulți și nu ar mai avea ce mânca din pricina faptului că sunt mulți.
Niște câini închiși într-un țarc : o săptămână nu le dai mâncare – se vor sfâșia între ei.

Totul e permis, orice strategie? Nu știu dacă există speranță. Ar putea exista dacă în loc să ne sfâșiem între noi, i-am sfâșia pe cei care, ca pe niște câini ai nimănui, ne-au închis într-un țarc. Mulți.. Mulțimea e o forță, depinde de liantul care îi va ține uniți : un atom de fier nu e decât o infimă masă neputincioasă. E nevoie de mulți alți atomi pentru o masă compactă din care un fierar face un topor. Nu știu care. Poate Vulcan. Sau Hefaistos. Cu un topor poți scoate nu doar înțelepciunea ci și pacea. Atena, ori Minerva dacă vă place mai mult, nu are doar o lance, are și o ramură de măslin.

Suferință, robie, moarte – toate acestea se pot anula. Depinde de cât de bine mânuiește Vulcan toporul. Depinde de cât de mult vor mulțimile să asculte pe Minerva. Depinde de noroadele mapamondului.

miercuri, 3 mai 2023

Incapacitatea filosofului de-a schimba lumea

Uite : am decis să comand Scrisori către Luciliu, a lui Seneca. Cred că am obosit așteptând să-și reia prezența în online, pagina Seneca. Și apoi e ceva ce-mi dă un impuls deloc lăudabil : vreau să arăt altora ce și cum văd eu stoicismul, și nu-i bine : stoicismul e un mod de viață, nu modul în care îți expui tu inteligența în public. Seneca a fost diferit de Cicero, și deși a fost perceptorul unui împărat roman, nu-l văd ieșind în public și așa ieșit să-și răcească gura, convins că oamenii îl vor asculta și-i vor urma îndemnurile. Deloc : locul lui Seneca n-a fost în senatul Romei, el și-a văzut de treabă într-un mod aproape anonim. Să fiu dreaptă : îl înțeleg și sunt întru totul de acord cu el : mulțimile se mișcă pe cu totul alte principii de viață. Sigur trebuie să ne fie milă de cei supuși unor forme de sclavie morală ori cu totul reală : scopul filosofului e să militeze pentru libertate, pentru anularea crimelor în numele unei vanități acceptată ca fiind un bine moral. Nu-i nici un bine în noile legi prin care un om este obligat să muncească până când nu va mai fi capabil să perceapă gustul vinului și se va sătura cu o singură felie de pâine înmuiată în ceai. E o formă de sclavie prin care Franța se salvează. Își salvează o mulțime de bani datorați celor care vor muri ca sclavii de pe plantațiile de acum un secol, un mileniu, mai multe milenii.
Datorita filosofului este să spună adevărul. Indiferent dacă el nu este cuprins într-un soi de sclavie.
Felul în care oamenilor le este interzis ceva anume, e aidoma cu viața sclavilor : li se dădea voie să aibă copii, dar copiii le erau luați și vânduți. Așa cum unele legi noi, stipulează drepturile rezervate statului vis-a-vis de drepturile tot mai puține ale părintelui. Nu-ți poți educa fiii și fiicele după cum vrei tu, ți-i educă statul, care stat face mai mult decât a-i educa : îi învață cum anume să reclame părinții. Și copiii o fac, fiindcă mintea lor este crudă, își vor reclama părinții, visând un paradis educațional. După care se vor trezi într-un infern, vor fi ținta abuzurilor tuturor. Copiii smulși din familie, vor deveni gladiatorii lumii moderne. Obligația filosofului este să vadă și să atragă atenția lumii, asupra noului tip de sclavie. Chiar dacă filosoful nu are fii și fiice, trebuie să-i pese de fiii tot mai mulți ai sclavilor, care fiind sclavi, n-au nici un drept.
Nu știu dacă se va mai naște un Spartacus, dar ar fi nevoie de unul : filosofii nu știu cum să străpungă armura celor care anulează toate drepturile omului, transformându-i în sclavi. Vedem, dar nu avem armele, nici puterea necesară să anulăm criminala realitate.

luni, 19 decembrie 2022

Am pățit-o pe facebook.. 😥

,, Când te arde cărbunele, îl arunci și-n barba tatălui tău! "– zice proverbul.
Când mie mi se interzice ceva, in fact : să apreciez postările prietenilor virtuali, sau ale paginilor, în secunda următoare ripostez, devin populația est Europeană, interzisă în Schengen. Deși eu am judecat limpede : Austria și poate Olanda, au propriile motive pentru a ne interzice aderarea la spațiul Schengen, iată-mă convinsă că Facebook se comportă abuziv, iată-mă simțind în secunda doi, următoare a explicațiilor mele privind imposibilitatea de-a aprecia postările prietenilor sau ale paginilor – comparând facebook Austriei, spunând că explicațiile pe care le-am primit, sunt fabricate.

Nu sunt filosof : filosoful are limpezimea gândirii, putere asupra simțirilor proprii, eu sunt o amărâtă de muiere, neîstare să-mi controlez felul de a simți, să-mi dau seama că de fapt facebook ar fi oarecum îndreptățit să-mi ia posibilitatea de a reacționa într-un fel sau altul. Fiindcă sunt muiere, ori fiindcă sunt o ființă care are simțiri, convingeri, dorințe? Toate la un loc, toate mă fac de rușine.
Ce s-ar fi putut întâmpla? Multe. Poate unul dintre cei mai buni prieteni, unul pe care nici prin cap nu mi-ar trece că ar putea contribui la acțiunea prin care facebook mă pune pe tușă pentru câteva zile. Aș fi putut judeca limpede? Probabil. Poate refuzul unora dintre cei pe care îi respect din acest cont, să fi contribuit la prima acțiune împotriva mea din contul pe care ieri îl recuperasem. Nu sunt superom , nici măcar superfemeie, sunt o ființă normală, și nu pot întotdeauna să știu cine anume decide să-mi închidă gura. Devenim suspicioși.. Ne pierdem inocența. Creștem în puterea de a înțelege, dar pierdem încrederea. Se întâmplă să facem jocurile unora, împărțim cărțile la masa facebook, după cum am primit pachetul cu cărți : aplicația a păstrat pentru sine atuurile, are în mânecă asul de pică ♠.. Și ne pică pe fiecare dintre noi care suntem cu o șchioapă mai sus de genunchiul broaștei. Devenim oameni, oricâtă filosofie am fi adunat, devenim oameni : fiindcă ne-am mutat din viața reală pe facebook, fiindcă aici ne sunt prietenii sau asistența, oamenii care ne ascultă.
Eu împart cărțile primite de la facebook : lipsesc mai mult de o carte. Și în mintea mea se naște ideea : cineva a băgat un as în mânecă! Eu bănuiesc pe toată lumea. Facebook m-a dresat bine.

Am scos ieri din listă, prieteni pe care i-aș fi vrut, fiindcă facebook m-a făcut bănuitoare.
Ar trebui să mă ridic de la masa asta care nici măcar verde nu e, dar care mi-a răpit liniștea, m-a făcut dependentă.

Ilogic, deloc academic :
— HAI SICTIR #FACEBOOK. 🖕

marți, 20 septembrie 2022

Fleacuri

Cred că ar trebui să mă culc, dar somnul : ia-l de unde nu-i! Nu-i? – asta e, ne facem de treabă. Ori căutăm o bucată de lemn, așa mai potrivită, poate fi și un baston ori chiar o coadă de mătură. Îl luam cu grijă și îl punem pe umăr, având grijă cum îl purtăm, fiindcă e o pușcă. Așa înarmați, ieșim frumos din casă, sau din bloc, depinde unde stăm, și începem, în pas cadențat, să mergem douăzeci și cinci de pași înainte, facem stânga-mprejur, și facem vreo cincizeci de pași înapoi. Dacă trece un om, îl somăm :,, Stai! Care ești acolo? Parola că te trezești cu un glonț în pulpă! ". Dacă omul ne întreabă ce facem, noi să răspundem frumos că suntem de planton, de la ora de, până la ora de. Ba chiar îl putem întreba și noi, dacă nu e de acord să ne schimbe, că parcă ne-am trânti și noi în pat la un pui de somn. ( Ați râs? – Păi dacă nu râdeți, ce mă mai faceți să vă spun povești? 🤣)

Nu, nu mi-e somn - somn, poate fiindcă nu am ridicat pietroaie de moară, nici Sisif nu m-a invitat să fac schimb cu el, să ridic ditai bolovanul în vârful dealului, ca de acolo să îi fie și lui mai ușor. N-am făcut mare ce lucrări astăzi. Mai înainte puțin, am văzut un film, cred chinezesc, pe AMC, cică Bodyguard. Dar să nu vă închipuiți că era același subiect, deloc. Era cu unul care știa kung-fu, secretul celor 108 lovituri ale pumnului de fier, și pe deasupra purta niște bocanci de fier. Cam thriller : mor mulți, unii chiar de pomană, cum s-ar zice agresivitate inutilă. Eu una credeam că artele marțiale au o oarecare filosofie, ceva prin care ești îndemnat la compasiune și nu ucizi cu sânge rece. Dar filmele sunt filme și artele marțiale, e posibil să fie, în realitate, ceva foarte diferit. Eu cred că oamenii și-ar dori să fie puternici, dar în ce scop? De ce să fii puternic neapărat? Ce demonstrezi atunci când ucizi o mie de oameni? Ești mai bun? Eu nu cred că cei care au pus bazele kung-fu, au vrut neapărat să ucidă. Totuși, astfel de filme vizionate, sunt ca o supapă prin care evacuăm stările cu care ne-am confruntat în ziua respectivă, ne deconectăm, zâmbim la final când eroul pozitiv învinge pe cei răi, ne închipuim că și noi am putea scăpa de orice supărare.

Eu.. He-he-hei.. Eu astăzi mi-am aruncat ca buhaiul țărână peste cap. Am ieșit ca un taur furios în mijlocul drumului, am pus coarnele în pământ, am scurmat cu furie și am început să alerg după toată lumea. Adevărul e o armă. Dar ca orice arma are și specificații de cum trebuie folosit. Câteodată, deși noi credem cu tărie că adevărurile trebuiesc spuse, nu-i chiar așa. Adevărul poate răni. Și pe deasupra se poate întoarce împotriva ta. Nu este neapărat să fim ipocriți, doar să folosim adevărul cu moderație. Eu am făcut astăzi din adevăr, săgeți : am aruncat în oricine mi-a stat în cale. Nu-mi place rezultatul, însă cum am spus : buhaiul când nu mai poate de bine, își aruncă țărână peste cap. Și se văd imediat rezultate : buhaiul rămâne singur cuc în mijlocul islazului.. – au fugit și vițeii în fața cărora voia să-și arate puterea, și vițelele în fața cărora voia să pară viril. Acuma, Doamne ferește! – ce se face buhaiul dacă stăpânul trimite felcerul să-l scopească, ori casapul să-l scurteze de zile?... 🤣 Bietul buhai : a lăsat coada în jos, coarnele i s-au muiat, el cu totul e pleoștit.. ( Hai că și asta e de râs, doar că trebuie să fii concentrat pe nuanțe! 😁).

Parcă mi-ar fi un pic somn.. Hai, noapte bună la toată lumea!!
( n-am imagini, n-am descărcat nimic de nicăieri)

miercuri, 8 iunie 2022

Filă de jurnal

Păi mă întreb dacă ar trebui să spun ce gândesc? În mare : de nevoie stau acasă. Sunt între a fi furioasă și a-mi recunoaște neputința. Urăsc statul acasă, urăsc felul în care trebuie să fac tocmai ce nu vreau. Mă urăsc fiindcă n-am știut să spun nu, mamei mele, atunci când i-a murit al doilea soț. Nu am știut, am simțit că e o datorie filială, să ai grijă de un părinte.
Probabil o să fiu catalogată om rău, însă nu-mi mai pasă. Cadrul legal pentru a o trimite într-un azil, nu există, și nu poate exista, atâta timp cât nimeni nu poate repara ceea ce a făcut ea, atunci când s-a recăsătorit. În primul rând a pierdut pensia de urmaș după tata. Apoi și-a pierdut calitatea de locuitor a unei localități urbane, noul ei domiciliu fiind într-o zonă rurală. Când al doilea soț a murit, rudele acestuia i-au arătat ușa. Și eu am crezut că e datoria mea s-o adăpostesc. Deși nu îmi permiteam să-i repar gafele : cu nici un preț nu am a merge în localitatea unde a domiciliat, nu vreau să-mi pierd timpul și o mulțime de bani, pe duplicate ale certificatelor de căsătorie, de deces al soțului, de pensie, ori nu mai știu ce. Nu vreau. Așa stând lucrurile am acceptat să o îngrijesc, să-i ofer o cameră, să-i dau de mâncare și altele care țin de felul în care ai grijă de un părinte. Dar anii au trecut și eu am înțeles că senilitatea mamei, e ceea ce nu pot eu vindeca, nici măcar ameliora. Sigur repet de zeci de ori : nu face asta ! Însă mama se comportă ca un copil neascultător și exact acea activitate interzisă, o repetă la nesfârșit. Sunt furioasă pe mine.. Nu știu nici cum anume ar trebui procedat. Pentru astfel de oameni aflați în dificultate de-a înțelege, de-a deosebi binele de rău, trebuie o persoană calificată. Eu nu sunt. Ba chiar cred că nici măcar om bun și îngăduitor, nu sunt.
Nu știu unde e mama.. A plecat de pe la prânz, și-a luat țigările, o cutie de chibritului și cartea de identitate...
Sigur sunt om rău : m-aș bucura să primesc o veste de felul : a suferit un accident, a murit pe undeva... M-aș simți eliberată. Îmi urăsc mama. Asta înseamnă că sunt cu adevărat o persoană lipsită de sentimente filiale . Ori aceste sentimente mi-au fost înăbușite din cauza comportamentului nebunesc al mamei.
Mă surprind gândindu-mă, rugându-l pe Dumnezeu să se termine. Am zile în care nu mi-ar păsa dacă aș muri eu însumi : ar fi o eliberare.

Jeliți mamele trecute în neființă? V-o dau pe a mea. Nu vă veți mai dori niciodată să învie morții.
Sunt la pământ : dărâmată de acțiunile nebunești ale unui părinte senil.

sâmbătă, 28 mai 2022

Când vrei să fii inocent și se dovedește că ai fost idiot

Scriu :
Câteodată omul gândește normal : la ce o să mănânce, la cum să se îmbrace, dacă e momentul să plece într-o călătorie de plăcere ori măcar într-o drumeție. Nu mereu filosofează omul, poate fiindcă e om și de aceea se prostește, i se lenevește mintea, noțiunile își pierd însemnătatea, sau pur și simplu se devalorizează ca niște bani în inflație. Fiindcă e o inflație în mintea omului : ce era foarte important ieri, astăzi e un nimic, o sâcâială pe care o alungă așa cum gonești o muscă leneșă. Nu suntem mereu inteligenți, sclipitori, câteodată suntem normali până la prostie. Sunt momente în care invidiezi vârsta de aur a copilăriei, când îți ajungeau un fond de maximum 300 de cuvinte. Inocența nu vrea să strălucească, e pur și simplu fericită în neștiința ei. E un calm pe care adultul l-a pierdut în goana de-a fi etalon, de a se depăși pe sine, de-a sui treptele societății, de a fi privit cu invidie și de a privi cu superioritate. Toate bune și frumoase, însă erudiția te condamnă la singurătate. Vei fi ocolit sau vei ocoli tu, ceea ce e același lucru. Singurătatea se poate asuma, și omul care voia să urce treptele pe scara societății, stă singur și nimeni nu-i stă alături : cei care îi vor apropierea sunt respinși, restul se tem pe de-a dreptul de omul inteligent. E un paradox : vreau să mă ridic pe o treaptă și locul pe care m-am ridicat, mă scârbește, mă întristează, mă face să-mi doresc să nu fi suit niciodată la înălțimea la care am ajuns. Mi-ar fi fost bine să nu mă fi cocoțat pe locul unde rivalizez cucilor din toate timpurile.

Îmi promit să-mi aduc aminte de felul în care nu aveam nevoie de atâtea cuvinte. Privesc în jos cu invidie : lumea e veselă cu puțin, nu are nevoie de nici o filosofie ca să râdă, de nici o concluzie dobândită după ani de orbecăit printre rezultate greșite, să se poată simți alături de Dumnezeu.
Cu toate acestea mi-e imposibil să mă întorc : locul meu e acolo unde nu sunt hohote de râs, nu sunt sclipiri de fericire, unde nimic nu se mișcă haotic, fiindcă circuitul e trasat și nu poți păși pe alături : cazi în gol.

Un firoscos mă apostrofează :
– Alo! Regizată.
Îi răspund :
Cum ziceam mai înainte puțin : erudiția nu ajută prea mult, și educația strică mai mult decât ajută. Regulile jocului sunt mai multe, rezultatul e același : un câștigător, restul sunt perdanții.
Iar eu.. Eu stau și nu mă dumiresc : cine sau ce anume te îndreptățește să mă privești cu superioritate?
.. Îmi revin și-mi spun că e adevărată zicala : nu te amesteca în tărâțe , că te mănâncă porcii. Troaca e universul pseudo-atotștiutorului. Cel care a trăit, a avut mai multe experiențe și probabil i se pare că are dreptul să te ironizeze. N-are. Garantez cu propria-mi luciditate : n-are dreptul să creadă despre tine că ai plagiat.
Nu mă supăr de nimic mai mult decât mă supăr atunci când cineva crede că sunt incapabilă să-mi expun propria judecată, că fac acele acțiuni pe care le fac domniile lor : copiază texte, caută citate. Sigur : și eu caut uneori poeme care m-au impresionat, le aduc fără să uit să atenționez lumea că nu-mi aparțin. Însă asta se întâmplă rar. Fiindcă la nevoie îmi pot scrie gândurile și în versuri.

Când nu ești mulțumit de viață, de tine însuți, invidiezi copiii ori bătrânii.. Și nu ai făcut nimic altceva decât că te-ai amestecat în tărâțe, în zațul de care ar fi trebuit să te ferești.. Ca omul beat și căruia îi pui dinainte o ceașcă a cărui conținut a fost obținut din fierberea întrun ibric a următoarelor ingrediente : apă, zaț de cafea, cenușă. După ce ai ingurgitat asemenea băutură, vomiți și ce-ai mâncat alaltăieri. Musai trebuie să dormi vreo trei ore. După care te vei feri și de lapte acru, nu doar de alcool.

Știați că Ion Barbu a fost la rându-i atacat de un firoscos asemeni lui Caion cel care l-a acuzat pe Caragiale că a plagiat și Năpasta nu-i aparține? Spre deosebire de Caragiale, Barbu a răspuns prompt și marțafoiul a fost pus la punct.
Hm. E nevoie să-mi ascut strujeni de păpușoi, drept lance pentru turnirul din iarmaroc împotriva unui alt Arlechin de mucava?

miercuri, 11 mai 2022

Citând din povești

În fiecare mai puțin c-o literă
fericirea dă înapoi
în fiecare zi se împuținează și dispare
până când nu știu
nu va mai fi

Tot începutul e uriaș
poveștile vin ca munții care se profilează în zare
totul e plin
ca izvoarele despre care crezi că vin de dedesubt
de atât de dedesubt încât ar putea veni din oceanul planetar
cu toate că tot mai des îți închipui :
lumea nu știe totul
această Planetă are încă necunoscute
totul și toate sunt așa de înalte și pline
așa încât te simți și mai mic

Numai fericirea se micșorează
în fiecare zi cade câte o literă
și nu te temi când spui asta
fericirea e cât universul
căderile
zilele sunt ca zilele lui Dumnezeu : un milion de ani una

Ce-o să rămână?

În groapa pe care vina a adâncit-o
pașii care au călcat de o mie de ori pe urma propriilor călcături
ai robit întru nepăsare
ai trăit privind înainte
mereu înainte
până ce drumul te-a îngropat
cum a îngropat Greunceanu zmeii :
până la genunchi..
până la șolduri..
până la gât.. –
fericirea a pierdut finalul înainte să înceapă

Eu mormăi citând pe altul :
,, Ce mult te-am iubit.. "
– ce pot face când toate au fost spuse demult
dinainte să pornesc pe drumul care mă îngroapă
mormăi ca oamenii care și-au pierdut până și puterea de a se abține
de-a nu se da pe față

Dar te-am iubit!

– nu mai contează : fericirea
biata fericire..!
în fiecare zi își pierde o literă

Cred că m-aș mulțumi și cu un sfert de fericire
cu o fericire lungă n-ai ce face
să fie una de cinci zile : cât o săptămână în care
drumul
pașii călcând peste propriile urme
te-ar fi scurtat
cum a pățit zmeul când Greunceanu i-a zburat capul cu paloșul

(12 mai, 2022 – c. ferent – Citate din povești)

marți, 10 mai 2022

Aproape filosofie

Lașii și înțelepții
(1) Amintirile mele, sunt stupizenii. Și nu le mai reiau, mă scârbesc propriile acțiuni, felul haotic al răutăților mele, incapacitatea mea de a fi îngăduitoare. În timp am înțeles că viața e și altceva decât ne place nouă, și indivizii au acțiuni diferite de cele care ne plac. Astăzi dau din umeri și spun nu scurt, ieri făceam scandal, ca un copil care bate din picior, atunci când nu i se face pe plac. N-am devenit mai înțeleaptă, încerc doar să mă stăpânesc, să nu urlu ca un demon ce sunt. Ciudat e că atunci când știu care este gajul, și când știu cât contează, mă retrag în umbră, îmi țin gura. Sunt o supraviețuitoare. Ceva instinctual, animalic, mă face să intru în conul de umbră. Animalelor nu le place să fie lovite, omului nu-i place să fie pedepsit, să plătească. Înțelepciunea unor decizii, nu e altceva decât instinctul de supraviețuire. Fiecare individ are nemulțumiri, legitime sau nu, dacă și le stăpânește înseamnă că are instinct de supraviețuitor.
În realitate, deși nu spun nimic, oamenii și-ar face singuri dreptate, sigur e admisibil în anumite situații, una e atunci când îți este amenințată existența, viața. Altfel omul învață să se apere, la nevoie și de el însuși. Nu poți urla ca apucații, dacă nu vrei să fii dus la un spital de psihiatrie. Oricât te-ar enerva cineva, dacă nu te stăpânești și-ți vine ideea să îi dai cu ceva în cap enervantului, te mănâncă pușcăria. Nu știu ce e normal și ce nu este, probabil frica stă la baza tuturor legilor și regulilor : încalci o regulă, o lege? – te-a luat naiba. Eroismul? În primă fază, eroismul se numește infracțiune :nu ai voie să iei viața nimănui, chiar dacă cel care te supără, ți-a luat liniștea, calmul, pacea, ori mijloacele de subzistență. Revoluțiile pornesc de la nemulțumiri minore, eroii sunt cei care nu au mai suportat regula jocului, și au încălcat cu bună știință legea. Nu sunt mari diferențe între erou și infractor, o seamă de situații ante- evenimente și după ce acestea au avut loc, fac diferența dintre erou și infractor. Ca atunci când spui "revoluție" și vezi acțiuni îndreptățite, pe când atunci când spui "lovitură de stat", vezi niște ticăloși care au pus la cale răsturnarea orânduirii sociale.
Se spune că frica păzește bostănăria, rezultând același lucru pe care l-am spus la începutul acestei disertații de nimic : instinctele te fac supraviețuitor. Alții ar putea spune lași. Iar alții, foarte puțini de altfel, ar spune că a fost o alegere înțeleaptă.

Despre mine, ar putea spune oricine că sunt lașă : eu nu lovesc, nu i-au parte la loviturile mulțimilor. Sunt supraviețuitoare. Când nu mai pot suporta, mă retrag în umbră, într-un cotlon, ca animalele care fug de ciomag. Mai devreme sau mai târziu, voi reveni. Îmi mestec neputința, fac planuri și aproape întotdeauna reușesc să găsesc o soluție. Instinctul mă va conduce. Și fiindcă destinul nu e un zar pe care să-l pot măslui, va trebui să aștept să cadă într-un fel în care să-mi convină.
Sunt înțeleaptă? Da de unde!! – eu îmi urmez instinctele.

(2)
Adevărul e că nu toate gândurile merită analizate. Unele durează o fracțiune de secundă, după care se șterg, se disipează cum se risipește ceața. Le pierzi, deși cu doar câteva momente înainte, păreau să fie importante. Nu au fost decât minuscule fire de praf, luate de vânt. Sunt eu oare mereu îngăduitoare? Nu sunt, o să retez scurt, conversația care nu mă interesează. Nu știu de ce, mă obosesc unele subiecte, reluarea lor, ca atunci când după ce ai stors untdelemnul din niște semințe și nu vrei să le arunci : torni deasupra un lichid și reiei procesul de stoarcere – așa se întâmplă de obicei cu subiectele care atrag atenția populației de pe întreg mapamondul, și jurnaliștii sunt zgârciții care nu aruncă resturile la gunoi, nu atâta timp cât se poate face ceva din resturile acelea. Astfel de acțiuni duc la saturație, la oboseală intelectuală, la enervare și bineînțeles la conștientizarea neputinței. Îți trec prin minte metode cu care ai putea încerca să le închizi gura, însă tu ești mic, deși tu e ridicat la puterea milioane, tot mic ești : nu poți întoarce în favoarea unor expuneri seci dar echitabile, care nu țin partea nimănui, un anumit comportament aberant al presei. Și uite așa, presa continuă să te înnebunească, spunându-ți a "n"-șpea oară, cât de mult suferă cineva, și să te impulsioneze să urăști pe altcineva. Fiindcă asta se întâmplă atunci când prezentatorul talentat ca un actor de dramă, reia subiectul războiului. Respectiva știre ar trece neobservată, dacă prezentatorul nu ar puncta cu un anumit zâmbet, cu o anumită inflexiune a vocii, cu privirile, cu o sprânceană ridicată. Și uite așa e gata manipularea : un milion, mai multe milioane, și poți urca până la amețitorul număr de miliarde de telespectatori, cred că trebuie să simtă empatie pentru cineva și în revers : ură pentru altcineva.
Eu trag linie și decid : să se ducă naibii amândoi. Cum s-ar zice : ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda? - tot un drac.

M-am trezit la cinci. Sigur aș mai fi dormit, dar nu ține niciodată de tine însuți, de dorințele proprii, acțiunile întreprinse. Te ridici și acționezi atunci când trebuie. Numai rar de tot, omul poate decide dacă o acțiune poate fi anulată.
Sunt în căutarea unui minime înțelegeri a cum să acționez. Între lașitate și infracțiune, nu există cale de mijloc. Atunci când vrei să rămâi întreg și cu tot ceea ce ai, logica sănătoasă e să-i dai Dracului pe toți, în special pe cei care te privesc scârbiți de felul în care ai ales nefacerea a nimic eroic.
Unii cred că răbdarea este cununa virtuților. Răbdarea e cu totul altceva : e ceva care te macină. Răbdare te poate ucide mai ales când spiritul tău e mic, e slab, e necălit în luptele cu tine însuți.
Există și felul ocolit din expunerea virtuții care se cheamă răbdare : câte un individ are răbdare să îi pice prada în gheare. Strategiile de acest fel, se numesc simplu : capcane.
Nu știu dacă am răbdare, mai curând nu. Sigur sper ca ceva dinafară să-mi ajute, sper ca destinul să strivească tot ce eu nu am voie. E simplu și nici măcar Biblia nu condamnă acțiunea, gândul că cineva așteaptă ca dușmanul său să fie strivit, fără să îl atingă în vreun fel. Însă nu e nici o urmă de virtute în acest caz : gândul tău s-a răzbunat și o altă mână ori un fenomen oarecare, a lovit. Eu cred că e condamnabil gândul. Însă nimeni nu stă la închisoare, dacă în mintea lui a ucis pe oricare i s-ar fi împotrivit. Într-o oarecare măsură e o dovadă de inteligență, oarecum mefistofelică, dar cu toate acestea e o decizie inteligentă.
Un om normal nu este sfânt și nu e nici demon. Un om normal are sentimente contradictorii, chiar privind un singur individ : mi-e milă, însă sper ca destinul să ridice viața celor care mă obosesc psihic.
(3)Zău nu știu de ce sunt ticăloasă, fiindcă uneori sunt, trec peste ceea ce ar trebui să însemne utilizator, cititor normal. Pe urmă regret, dar cum zicea tata :
—La ce ți-e bună pocăința după moarte?..
Asta e : regret, înțelepciunea m-a părăsit și eu am înțeles încă odată, că nu sunt întreagă la minte, necum filosof, un filosof își ține gura. Sigur mai admonestează și filosofii, dar o fac atunci și numai atunci când e vorba de moralitate. Care moralitate e în fond, o mare ipocrizie. Însă lumea nu se cutremură din temelii pentru felul în care ipocrizia ar trebui anulată, dimpotrivă, pare un mod de viață.
Toți fără discuție, fără putere de tăgadă, toți suntem ipocriți. Îngăduința e ipocrizie, neîngăduința e ipocrizie, atacul împotriva cuiva care nu simte ca tine, e ipocrizie, felul în care accepți pe unul care nu simte ca tine, e tot ipocrit. Morala e ipocrizie, religia e tot un fel în care ipocrit te sui pe un podium și accepți lauri. Ce putem face? Cam nimic : pe celălalt taler al balanței, nu există altceva decât acțiunile vătămătoare. Cineva va suferi orice ai alege.
Nu întotdeauna îmi reușesc pildele, ceea ce face ca vorbăria să capete esență, să se susțină printr-un exemplu posibil, însă voi încerca, altfel ce filosof în devenire aș fi, dacă nu am încercat să vorbesc unui copil pe înțelesul lui!? Să vedem dar.
Regulile prin care morala religioasă, ține în frâu acțiuni de natură să dăuneze sănătății, nu știu dacă sunt multe exemple, însă voi căuta să prind unul.

Un om nu se poate abține în a-și dori ceva ce nu-i aparține. Ca David, atunci când s-a îndrăgostit iremediabil de Bathsheba, care era soția unuia dintre generalii săi, generalul cu pricina, fiindu-i și prieten. Ipocrit până la absurd, David inventează o primejdie, care doar pe jumătate era adevărată : exista războiul, dar nu era necesară prezența generalului cu pricina. Dar David o voia pe nevasta aproapelui său, și nu s-a împiedicat de conveniențe, de morală, de legea primită de Moise direct de la Dumnezeu :,, Să nu râvnești la nimic din ce nu-ți aparține! ". Mda : Domnul a spus, Domnul a auzit. A fost David ipocrit? A fost față de Dumnezeu : a încercat să-l determine să creadă îndreptățită acțiunea lui omenească. Ce-a reușit? Un pic mai mult decât nimic : fiul născut din Bathsheba, a fost omorât de Dumnezeu. De unde putem vedea că religioși fiind, este interzisă ipocrizia.
Din punctul de vedere al legalității unor acțiuni? Sigur sunt multe exemple. Și din nefericire, și cei care aplică legile, sunt influențați de ipocrizie : vor banii lui Alexandru Mazăre, vor banii Elenei Udrea, vor banii lui Traian Băsescu.. La fel cum au vrut și au luat banii lui Radu Mazăre, ai lui Adrian Năstase, ba și pe ai familiei Becali. Și al multor alții. Așa stând lucrurile : legea are mai multe ipocrizii decât ale milioanelor de cetățeni obișnuiți, însumate.
O altă ipocrizie este cea a știriștilor de pretutindeni : contra unor sume de bani, îmi povestesc ( virgulă) cu lux de amănunte despre un război, despre o epidemie ori pandemie, despre cum se scumpesc banii, tocmai ca să nu se scumpească.
Ipocrizia este mod de viață.
Este traducerea lui :,, fiecare trage jarul la turta lui ".

marți, 26 aprilie 2022

Activități matinale

Păi mă trezisem cu o melodie a Didei Drăgan în minte, am mers pe YouTube, nu am găsit, și după ce am verificat vreo trei colaje, m-am lămurit : sfânt e radioul, vrei să asculți ceva vechi? – iei legătura cu Radio România Actualități, și le expui problema : dacă a existat ce cauți tu, ai șansa să nu te mai obsedeze o melodie, să nu se facă statornică migrenă matinală. Dar lenea mea dă rar drumul la radio și pe deasupra, deși știu că emit on-line, nu m-am învrednicit să aflu cum intri în legătură cu vreo redacție muzicală. Fiecare om poate fi obsedat de ceva anume, e de muzica veche, de clasicii din opere, simfonii, ba chiar și de opereta românească. Apoi de muzica rock. În capul meu e o orchestră și de obicei, dimineața urlă din tot sufletul, ca și cum aș poseda niște boxe în creier. N-am rezolvat, am mormăit eu :

Se înseninează cerul după ploaie,
Ceața dispare ruptă în fâșii!
Începe iar o nouă zi..!

Dar, umblând eu pe YouTube, în căutarea a ce nu există, am dat peste Daniel Roxin. De ăsta nu scap, de prin 2016, când m-am găsit cu omul cu zeci de pseudonime, dar poze reale, care părea să iubească armata, să dea de înțeles că ar face parte din ea. Dar pe care a trebuit să-l apăr eu de atacurile câtorva utilizatori, de pe vremea aceea nu mai scap de ideile fanteziste ale lui Daniel Roxin. Omul reia seria de reportaje ale săptămânalului Formula AS, în ceea ce am găsit astăzi, și am ascultat trei minute din treizeci și nouă, omul se dă de ceasul morții să mă convingă de faptul că limba vorbită pe undeva prin Himalaia, parcă într-o restrânsă regiune din Pakistan, ar semăna cu limba română. I-am spus scurt și cuprinzător : limba de pe Terra, era una singură, înainte de turnul Babel. L-am sfătuit să nu-și bată capul. Ar fi trebuit să îi spun că ceea ce face domnia sa, e o încercare de a dovedi că oul era omul și Dumnezeu era găina care l-a ouat. Dar cum îmi cunosc oamenii, de la Paradoxul ALBASTRU din Google, până la Bubu Puiu de pe Facebook, nu mă mai obosesc să îi fac să se deștepte, să nu bată câmpii spațiului geografic din alte continente, ori să nu mai scormonească pământul în căutare de artefacte care nu dovedesc nimic altceva decât originea comună a lui homo sapiens. Un timp nu am mai scăpat de Roxin et company, aici pe Facebook. În fine : dacismul e o durere veche a multora dintre utilizatorii Facebook din spațiul carpato-danubian-pontic, iar eu fac ce știu mai bine : dau din umeri, când câte unul dintre închinătorii lui Roxin, îmi invadează spațiul, îi alung fără milă, îi consider muște obraznice, bâzâind enervant. Cum nu poți omorî musca virtuală, o dai Dracului, afară din lista de prieteni.
Aceste căutări ale domniilor lor, sunt etape în creșterea lor ca oameni, ca homo sapiens. Din păcate eu nu am răbdarea mucenicilor și nici veleități de dăscăliță. Și eu am avut momente în care Petriceicu- Hașdeu, Delavrancea și Sadoveanu, erau zeii mei, îndrumătorii mei, făcliile care-mi luminau drumul. Și eu am țipat că sunt moldoveancă, dar condițiile actuale, Țara Moldovei, sfârtecată, moldovenii lași și supuși, m-au făcut să-mi caut originile în mine însumi. Am decis să cred despre corciturile secolului XXI, că sunt departe de furia moldoveanului adevărat, cel,, greu de pornit și greu de oprit ". Am învățat pe pielea mea că dacii au fost un neam mândru, covârșit de colonizatorii idioți, aduși de câte un cuceritor prea laș să rămână el însuși în sălbăticia acestor locuri. Ne-au adus credințe noi, expresii noi, meșteșuguri noi. Dar :,, Cum veniră se făcură, toți o apă și-un pământ.. ". Ceea ce ne-au dat a fost lenea de acțiune, supunerea de care nu aveam nevoie. O diplomație prost implementată, din care suferim și astăzi : Domnii noștri sunt vasali ai Europei și nu numai. Poporul liber de altădată, a rămas însingurat, devorat pe interior de propria-i mânie și neputință. Restul, cei care au ajuns să culeagă roadele, să se înfrupte din ele, sunt lașii veniți din toată lumea, cei aduși să colonizeze acest teritoriu unde oamenii liberi au pierdut bătălia.

Roxin ar trebui să caute alt subiect de abordare. Măcar cât de cât logic și adevărat. Bătutul câmpilor pe urmele altora, e o meserie care nu-ți cere mari capacități intelectuale. Un om în stare de raționamente corecte, observă, dă din umeri și îi dă dracului in corpore.

miercuri, 13 aprilie 2022

Infinitul ♾️

Am ajuns de unde am plecat
toate încep acolo unde s-au terminat 
nu există prelungiri și nici retur
totul se termină acolo de unde încep
murim câte un pic
ne disipăm ca-n aer aburul sau ca un fum

Trăirile au fost trăite pe rând
n-a fost nimic frumos nimic urât
nimănui nu i-a fost prea greu
și
nimeni n-a vorbit

ne-am rostogolit ca niște bile de fildeș
pe acoperișul verde al erelor luate la rând
câteodată numai am trecut prea repede
în rest am fost fără nici un gând

Liniile acelea ondulate care se întorc și se leagă
sunt indicatorii
îți arată drumul
și neputința de-a trece un pas mai încolo
nici dreapta nici stânga / înainte 'napoi
ori jos spre dedesubturi ori prin alge înotând
nici printre nori ca bâtlanii ori fugind
cum fug izgoniți de anotimpuri cocorii
Noi 
un singur drum ocolit parcurgând

Nu mă plâng : mâine ori oricând se va închide drumul
nu mă mai plâng
n-am de ce din brațele îngerului negru să mă smulg
nimic nu-mi aparține
și pașii se vor opri ca și când

am ajuns unde trebuie

Nu mă revolt
am ridicat pe umeri muntele cu totul
— ce rost să-l mai car pe bucăți?
vine vremea
și ei pleacă pe rând

Lui îi este milă
să nu mi se tulbure somnul
de aceea 
ei pleacă pe rând..

N-am să mai construiesc
–un alt munte nu-mi trebuie
voi răsturna în neant povara aceasta
Speranța e o utopie
credința a ucis-o Nietzsche 
Și dragostea?
–e doar un nor alergând..

(13 aprilie, 2022, c. ferent – Infinitul ♾️)

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Procurorii și,, bampirul "

Aș vrea să spun ceva, nu știu dacă mă pot concentra, nu mai sunt convinsă de abilitățile mele, am îmbătrânit într-o săptămână și mințile mi s-au rătăcit. O să încerc totuși, dacă nu iese nimic, pot șterge această schiță de articol, a cărui subiect mă bântuie.

Eu nu fac politică. Nu fiindcă am trac, nu sunt în stare să țin un discurs. Știu asta : din copilărie eu nu am participat la spectacole școlare, pentru că îmi pierd concentrarea. La un moment dat mă uit în sală la chipurile celor care mă urmăresc și m-am pierdut. Sigur știam și nu am uitat toate poeziile din manualul de limbă și literatură română, ba chiar și atunci când erau fragmente doar în manual, eu am cumpărat cartea și am învățat poezia pe de rost. De demult știu ce pot și ce nu pot, de pe când aveam patru ani și la grădiniță am vrut să recit
,, La Sarmisegetuza stă mândru Decebal,
Ce-a frânt dușmani în luptă, de jos și de pe cal.. "
Și după" cal", m-am împotmolit : educatoarea mă privea necrezându-și urechilor, un copil putea recita cel mult :
,, L-ați văzut cumva pe Zdreanță
Cel cu ochii de faianță?.. "
Am tăcut și nu am mai încercat. M-am împotmolit și la școală cu Scrisoarea a III-a și am înțeles că e destul două încercări. În schimb pot citi cărți întregi cuiva, fără privitori care să-mi judece dicția.
Însă tracul e doar un capitol mic, imposibilitatea oratoriei e un capitol mare, totuși aș putea proceda ca cei care își scriu discursul pe hârtie. Dar ce te faci cu interpelările? – că oamenii întreabă, în fiecare om e un reporter decis să te pună să dezgropi morți imaginari. Nu faci nimic, surâzi ca tâmpitul și le spui : nu comentez, nu argumentez.
Să zicem că am trecut și peste acest mic impediment și m-am făcut politician. Deși a face politică, înseamnă că ai în cap măcar un articol de lege pe care vrei să-l impui, să faci un bine națiunii. Un politician care crede că a lua cuvântul pentru a-ți expune nemulțumirile doar, e un procuror care acuză și condamnă, de aceștia nu are nevoie nimeni și nici nu-i iubește nimeni, afară de momentele în care dărâmă statusul unuia despre care poporul a fost învățat să-l urască, fiindcă presa de toate culorile, asta te învață : ăsta e corupt, ăsta are bani, ăsta a fost în vacanță în Tenerife, ăsta a cumpărat un Rembrandt, ăsta..–.,, ăsta e bampir, care va să zică trăiește, bunăoară pe spinarea unuia ca dumneata și ca mine "( O noapte furtunoasă – I. L. Caragiale).
Cine e" bampirul " astăzi? Astăzi rolul i-a fost atribuit Elenei Udrea. Vampirița mai are rezerve serioase, și procurorii trebuie să facă orice le stă în putință, să o deposedeze de tot ce are. Vampirul de alaltăieri a fost Florin Cîțu, și cel de acum o săptămână, a fost Traian Băsescu. Fiecare politician fost sau nu la guvernare, va plăti bir procurorilor.
Dacă am văzut cine sunt vampirii, să încercăm să găsim măcar un procuror. Găsim. Doamna Kovesi. Cum este procurorul? Ca un câine de vânătoare, ca un câine de luptă, un buldog tăcut care odată ce a prins prada, nu i-o poți scoate din gură. De cele mai multe ori, buldogului nu-i este foame, poate doar de recunoaștere este flămând mereu. Nu contează că prada, competitorul nu are nici o vină, i se fabrică una, fiindcă procurorul, ca un reporter de scandal, răstoarnă containerul cu gunoi, se mânjește de toate murdăriile posibile, dar iese triumfător din dejecții, cu o hârtiuță care dovedește vina celui pe care vrea să-l înhațe.
Și presa le dă o mână de ajutor : mănâncă o pâine, e drept că murdară, dar totuși e pâine. Cine e presa? Unul e Cristian Tudor Popescu, cel mai mare susținător al procurorilor din toate timpurile de pe când domnul era un jurnalist cu caș la gură. A suit treptele, pe genunchi și coate, dar a ajuns să-și dea cu părerea despre orice. Probabil culmea pe care o va realiza C. T. P., îl va pune pe treapta deloc măgulitoare a celor care au fost promotorii unui război adevărat, cu morți, cu bumba-bumba și trosc-pleosc, cu vîîîîîj-pac , vreo bombă adusa în pântecele unei alte Enola Gay, care Enola îi va veni sorocul deasupra teritoriului aliat, nemaiajungând la țintă. Atunci domnul se va socoti profet modern și va găsi încununarea acțiunilor lui.

Trăim într-o lume unde politicianul e mai vinovat decât un infractor de drept comun. O să plătească fiindcă foamea guvernelor din toate timpurile, este mare. Și încă e bine : amintiți-vă de felul în care în vremurile epocii medievale, un vasal nu-și platea contribuția. Acesta era decapitat ori jupuit de viu. Dacă intra pe fir și biserica, era ars pe rug.

Ce ar trebui să facem noi? Nimic. În nici un caz politică.

joi, 7 aprilie 2022

SONET

SONET

motto :,, Lo'– it's a gala night ! "– Edgar Alan Poe 

Sunt nopțile frumoase, de gală, spune Poe
Dar nopțile-s trecute și-n urmă zorii vin.
Și nimeni nu-i stăpân pe propriul lui destin
Sunt nopțile frumoase dar scurte-aș zice Io.

Sau lungi, când iarna curge din echinox, festin
De geruri și sticleala de gheață dinspre Lună.
Sunt lungi și fără voie îți piere voia bună
Trezești un vierme altfel din spațiul carpatin.

Ce scurtă este noaptea de vară și ce chin
Atunci când de la piept, din ce-ai ținut de mână
Se smulge fericirea.. Nu plâng și nu mă-nclin, 
Departe-n munți se-aude o muzică păgână!

E scurtă fericirea și viața-i scurtă.. Țin
Cât nopțile iubirii, când zorii se îngână.

(7 aprilie, 2022 – c. ferent – Cercul vieții)

Capsa declanșatoare a războaielor

Diplomația și capsa declanșatoare

Toate gândurile mele sunt ale mele. Câte un fulger, câte o idee mai nouă, mă trezește, ori îmi spune că a venit timpul să aprofundez un gând. La unele impulsuri mă las greu : pe cine interesează? – îmi zic, deși nici celelalte gânduri expuse de mine, nu par să intereseze pe nimeni. Totuși cedez, târziu cedez, când subiectul nu prea mai e de actualitate, cedez spunându-mi că dacă aș fi deschis gura mai devreme, aș fi vorbit din burtă ; o idee e cum este vinul : must, tulburel, vin crud, și abia peste trei ani în cap, poți spune că vinul e bun de băut, e ceea ce ar trebui să denumescă noțiunea, cuvântul "vin". Așa sunt și ideile omului : vin, dacă sunt interesante, utile, rămân, omul le aprofundează, încearcă să vadă dacă informațiile sunt corecte, și la urmă își expune părerea, gândurile făcute cuvinte și adunate în fraze.

La ce mă gândesc eu acum?
Îmi fac mari și multe griji pentru noi toți, poporul din România. Acțiunile unui singur om, ale unei singure organizații, concentrate în cuvintele care se fac opinie, atunci când sunt greșite, ori doar lipsite de echilibrul dat de discernământul care se numește diplomație, fac rău întregului popor. Nu vorbesc să nu adorm, oameni mari au greșit, au vorbit ceea ce însemna fulger de idee, necopt îndeajuns, și așa s-au născut marile confruntări armate, care au încheiat epoci despre care lumea traitoare în acele epoci, nu li s-a părut că ar trăi rău. O vorbă fără judecată, îngroapă de vie o națiune. Aparent absurd, proverbul : un nebun aruncă o piatră în baltă, și zece înțelepți n-o pot scoate – definește ceea ce fac unii oameni atunci când insistă pe o anumită declarație.
Noi nu suntem oameni care conduc lumea : aceia au în spate alți oameni, care știu cum să facă și ce să spună, să acopere greșeala unei declarații neinspirate.
Iată ce și cum –
Eu și tu nu suntem președintele Americii, nu suntem Joe Biden, ai cărui consilieri, ori oameni care se ocupă cu securitatea declarațiilor celui supărat, ies la tribună și spun lumii că președintele lor a fost neinspirat, că declarațiile au fost urmare a firii omului, a cărui psihic a cedat o secundă și așa a făcut niște comparații, a adus în discuție niște epitete nu tocmai măgulitoare. Eu și tu suntem de mai jos de pe treptele societății, nu ne putem ridica la înălțimea titanilor, așa încât să putem avea o scuză oarecare.
Atunci când declarații belicoase se fac insistent la tribuna Parlamentului, în presa scrisă și la televizor, pe Facebook și chiar la radio, noi suntem de vină atunci când un om sau mai mulți, acționează fără raționamentul necesar, se fac bombe umane, aduc la suprafață ceea ce e mai rău din om. Anarhia nu a fost niciodată bună : chiar în univers există ordine. Terorismul este actul prin care un om a fost prelucrat suficient încât glasul propriei rațiuni a fost oprit. Nu putem face declarații idioate, fiindcă nu știm cine ascultă și nu știm cum va reacționa.
Este nevoie de discernământ atunci când ieșim la declarații. Este nevoie de mai multă vreme pentru a digera o informație. Nimeni nu s-a născut diplomat, dar dacă nu vrei să faci rău statului tău, cetățenilor care-l populează, stai cu gura închisă. Fiindcă ai putea stârni un roi de viespii. Fiindcă vei purta pe conștiință viețile a milioane, care vor muri din cauza ta.
Poate de aceea noțiunea de diplomație, rămâne o necunoscută și oamenii se transformă în capsa detonatoare. Măcar dacă ar fi doar ei cei care au de suferit, însă acțiunile unui lipsit de luciditate, se răsfrâng asupra noastră a tuturor.

miercuri, 6 aprilie 2022

Dimineața, de vorbă cu Dumnezeu.

Fără voie, în mintea lui, omul citează de pe undeva de unde a citit el, și ce bine e că-n minte nu trebuie să pui ghilimele, nici măcar nu trebuie să fie citatul mot-a-mot. Așa și eu, mă gândesc la Ecleziastul, care cică ar fi fost Solomon, ajuns la bătrânețe, convins că a călcat în străchini atunci când a încălcat porunca :,, Să nu iei neveste fiilor tăi, din neamurile care vă înconjoară, căci vor fi o cursă pentru voi. ". Solomon nu a ascultat, a fost târât în cursa închinării la idoli, a făcut înălțimi și stâlpi Astartei, și chiar dacă nu a crezut în jertfele aduse idolilor, a căzut din dragostea lui Dumnezeu. E știut că Dumnezeu și-a întors fața de la urmașii lui și a rupt împărăția casei lui Israel în două. Așa stând lucrurile, omul înțelept, considerat înțelept, e mai puțin decât cel despre care Dumnezeu are o părere proastă despre el : lui David nu i-a fost îngăduit să ridice Templul, fiindcă vărsase sânge. Ce putem face noi? Să nu credem că felul în care urmăm cele zece porunci, e destul. Să nu credem că înțelepciunea ne scapă de acțiuni greșite.

Și zice Ecleziastul (1:5) ,, Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou. " ; (1:9),, Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face ; nu este nimic nou sub soare"..
Iată-ne deznădejduiți, incapabili să legăm cele două capete ale funiei : cercul de la început, circuitul vieții de la Facerea Lumii și până când se vor sfârși toate, până când nu vor mai fi nici lacrimi, nici durere, nici frig, nici arșiță, nici foame și nici boală. Viața e un cerc, alergarea printre secole, milenii : un cerc. Fiindcă înțelepciunea omului e mai puțin decât nebunia lui Dumnezeu.
Mâhnirea e dușmanul vieții, închipuirea face Iad în jurul nostru, și toți diavolii fac horă în jur, dănțuind convinși că noi înșine ne afundăm pe vecie. Și cât de ușor ar fi să ne smulgem din nebunia noastră, pe care o considerăm înțeleaptă : nu trebuie decât să respirăm adânc, să ne ridicăm de jos de unde am căzut, și întăriți și întărindu-ne, s-o luăm de la capăt.
Viața e unică, prețioasă, irepetabilă. Fără religie nu înseamnă fără credință : Dumnezeul meu e ca mine : nu mereu are timp, nu mereu e atent, nu mereu face ceea ce i se impune, nu întotdeauna pornește la război, izbucnirile mele de furie, sunt ca ale lui Dumnezeu. Nici eu nu uit niciodată și nici Dumnezeu nu uită, nici eu nu iert deplin și nici El nu iartă, eu închid ochii la o greșeală - două, și Dumnezeu se face că nu vede, eu nu văd nimic atunci când un om e sub protecția mea, nici Dumnezeu nu vede nebunia și răutatea cuiva pe care l-a făcut .
Îmi permit să mă cert cu El, să-l acuz îmi permit, ca mai apoi să vin să-i vorbesc de parcă nu am fi certați : fiindcă eu știu că m-aude. Și mai știu că nici un părinte nu va da fiului ori fiicei care abia învață să meargă, un cuțit, un vas cu otravă, o făclie aprinsă.
M-am învățat să îl cunosc, și am făcut-o în timp și cu greu. Astăzi știu că El e de față și când râd și când sunt prăbușită și când sunt furioasă. O să mă ucidă? Ce-mi poate lua mai mult decât acest înveliș omenesc? Cercul se poate închide, fiindcă de aceea este cerc. Eu pot ieși din lume, dar deocamdată sunt aici și nu mă tem. Chiar furioasă și în dialog plin de ciudă cu Dumnezeu, eu știu că nu voi primi un cuțit ori un vas plin cu otravă : de abia învăț să merg, de abia pot deosebi culorile, de abia înțeleg de ce va veni și vremea când va trebui închis circuitul propriei mele vieți. Am cerut lucruri care nu-mi făceau bine, la urmă de tot am înțeles că nu voi primi nimic, fiindcă nu am nevoie, fiindcă ar fi o povară, fiindcă ar închide cercul propriei mele vieți.
Să ne bucurăm de dureri, de suferințe, de pierderi, de greutăți : suntem vii!

marți, 5 aprilie 2022

Sonet

Sonet

Prin ploi de petale ningând sub cireș
Amiezile-ntoarse-n oceanul din nori
Deșertice drumuri străbat uneori
Spre țărmul ieșind cu un nimb de sidef.. 

Aprilie-i umbră căzută-n vâltori
Ca ultimul cântec, un ultim eres.. 
Ca zborul spre-nalturi gonind fără greș
April e hotar dintre noapte și zori.

Izbucni-va lumina! Puțin înțeles
Cădea-v-anotimpul frumos dintre ploi
Va crește prin ierburi și frunze din mers.

Sunt lâncede zile căzute-n noroi
Faci pași anevoie lucid fără chef
Ascunzi amintiri și-ți faci altele noi.

(5 aprilie, 2022 – c. Ferent – Trilurile ciocârliei)

duminică, 3 aprilie 2022

Constatare

Eh.
—E dimineață – îmi zic, și pe deasupra mă persiflez : taci! – crezi că lumea e chioară? Că nu au calendar și ceas?
Înghit în sec : nu aveam ce spune și am făcut constatarea, de parcă ar fi prima dimineață de luni, de parcă eu eram cocoșul care vestește dimineața, eu eram omul care trezește lumea la realitate. Mă cumințesc și trec la altele.
Ucraina și ucrainenii, versus Federația Rusă și rușii : multe mistificări. Fiecare își trage jarul la turta lui. Fiecare vrea să apară în fața lumii ca perfecțiunea nevinovăției :
—,, Celălalt e agresorul, celălalt a făcut, a spus, se comportă așa cum se comportă, eu sunt inocentul.. Ajutați-mă pe mine, eu merit. Îngropați-l de viu pe celălalt! "
Spuse și arătate imperativ, și lumea fiindcă e lume și e altruistă, se repede să îmbrățișeze pe unul și să-i dea un par în cap celuilalt.
Unde e adevărul? Undeva unde e nevăzut și incapabil să deschidă gura : noțiunile nu vorbesc, au demnitatea lor, lasă lumea să urle cu spume la gură, să plângă ipocrit, demagog, adunând toată puterea de interpretare a durerii și arătând-o lumii :
—,, Sufăr! "
Suferă : că nici eu nu aș plăti un bilet la teatru, dacă nu ar fi actorii talentați. Suferă de zici că : domn'e, ce tragedie! - ce tragedie..! Și te repezi cu Oscarul pentru interpretare masculină, ba chiar și pentru scenarist, pentru decoruri, pentru regizorul care a așezat bicicleta trântită lângă omul legat de mâini și de picioare și cu un glonț în ceafă. Câte unul cârcotaș : cum bre? – cum a mers pe bicicleta aia, dacă era legat de mâini și de picioare? Restul lumii îl țiștuiește :
—,, Taci prostule! "
Ăsta, cârcotașul sau cârcotașa, dă din umeri scârbit : așa-mi trebuie, lumea trebuie lăsată să cadă în groapa prostiei și credulității. Și-și vede de treabă.
Numai eu nu reușesc să-mi văd de treabă. Eu încerc să le dau un ghiont :
— Cască ochii!!
Pe urmă mi-e silă, mi-a ajuns, dau din umeri și-i las : n-au decât să se spânzure, nu doar să plângă din stal, ca la filmele indiene.

—Au murit civili? Omule!! – dar la Hiroshima și Nagasaki, erau toți ăia de-au murit, soldați? N-am știut. Dar hai să ne întoarcem în aria geografică de aproape : convoaiele cu orfani de război, orfanii pe care i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a școlit statul român, după primul și al doilea război mondial, hai să zicem că tații lor erau soldați, dar mamele lor nu erau! – pe alea de ce le-au suprimat dușmanii care ne erau dușmani atunci? Mare lucru e să fii credincios : citești Biblia : Isaac fiul lui Avraam, Iacov fiul lui Isaac – aici îl dai la o parte pe Esau : era primul născut, dar Iacov i-a furat drepturile...și tot așa până când afli că cei doisprezece fii erau ai lui Israel, Leea și Rahela, nu au avut nici un amestec de la facerea lui Ruben, până la ultimul născut Beniamin. Asta e!! – bărbații au născut, fiii și fiicele au fost născute din bărbați, trebuie să sufere păcatul părinților lor.

Mor civilii? I-auzi!? – dar ce e frate acolo? – se bat oamenii cu săbii de lemn și puști de soc? Mor civili nevinovați? Fugi dom'le :, civilii ăia au făcut cocktailuri Molotov, au atacat pe frații lor de același neam, care veneau să le spună că totuși ar putea trăi mai bine. Ce voiați să le facă după ce au ars de vii în tancuri? Să-i premieze?
Civilii mor. E o constatare. La război nu e ca pe platourile de filmare de la Hollywood.. Că dacă ai căuta cu tot dinadinsul, ai găsi și acolo morți : Alec Baldwin, nu a împușcat doi oameni, fiindcă un bou a pus muniție adevărată într-un pistol de recuzită? 

Bleah : mor civili. Mai bine v-ați concentra asupra a ce avem noi. Că nu avem. Polonia are 60.000 de militari apți de înfruntări armate, România nici o mie nu are. Uitați-vă în oglindă și scuipați-vă să nu vă deocheați, să nu vă pierdeți câtă-mai deșteptăciunea.
Mor civili : ce ai vrea tu? – să fie o bătaie cu frișcă? – așa ca în comediile cu Stan și Bran?

joi, 31 martie 2022

La ce mă gândesc eu astăzi

La aiureli mă gândesc. Lucruri, acțiuni care nu sunt urgente, ca cea cu mielul sau iedul de Paște : dacă e 30 de lei RON, și ținând cont ca un miel care are gust și e ușor de gătit, ar trebui să aibă măcar 10 kilograme, ne mai punând la socoteală și data din calendar, ar fi o decizie bună să-l cumpăr de pe acum? Dacă da, atunci înseamnă că nu mai pot scoate frigiderul din priză, să-l dezgheț, să-l fac lună, cum fac eu înainte de Paști. Uite de astea îmi umblă prin cap. Se fac o poveste întreagă, urmează alte enunțuri la care nu am soluții realizabile : dacă mama nu o să mănânce, ce mama Dracului fac eu cu zece kilograme de miel ori ied? Pe urmă mă liniștesc, spunându-mi că sunt proastă, că mielul ori iedul, are oase, și oasele cântăresc și ele acolo vreo câteva kile. Reiau ideea și-mi spun că aș vrea cap la ciorba unde o să pun neapărat hasmațuchi, și de aici vine altă întrebare : ce fac eu numai cu un cap? – dacă totuși mama vrea ciorbă? – s-or vinde și capete fără miel? Și povestea se lățește și se lungește : poate sunt capete de oaie, mai mari fiind, sunt și mai bune. Dar ca un făcut, îmi amintesc de cât l-am chinuit eu pe tata cu dinții și măselele capetelor de oaie, chiar și unul uriaș de vacă, luat de tata de la abator, unde avea el o cunoștință. Bietul tata trebuia să pună mâna pe bomfaier, să taie toți dinții și toate măselele, că altfel nu aș fi pus gura pe mâncare. Și mă întorc și mai înapoi în timp, la vremea când se tăia porcul, și aici se rupe filmul : eram prea mică și nu-mi amintesc ce Dracu făcea mama-mare cu capul de porc. Las porcul și mă întorc înapoi la miel : bun e capul, mie îmi place și limba și creierul. Mintea fuge la capul de porc : râtul porcului îmi place grozav, are o textură carnea aia, de-mi lasă gura apă! – și fuga mă întreb : oare nu găsesc eu la piață, un cap de porc? Ce dacă e post : capetele de la porcii tăiați, se dau la câini? Nuuuu, cum să dai la câine bunătate de cap!? Las din nou porcul și-mi amintesc de rasolul de miel cu (,) garnitură de spanac! De ce nu-mi plăcea mie spanacul? Că era făcut bine, cu unt, stins în tigaie de fontă, cu sare și piper! Nu-mi plăcea.. Tata se uita mustrător și-mi spunea :
— Ai să mănânci mere pădurețe, ca (,) cățelul turcului!
— Care turc și care cățel?
— Păi era un turc bogat și avea un câine mofturos ca tine : nu mânca aia, nu mânca cealaltă, când și când, mânca în greață o bucățică de carne friptă pe cărbuni. Și turcul s-a speriat c-o să-i moară câinele și-a chemat la el pe toți doctorii și nici unul nu a găsit leacul. Un servitor îi zise că are el un moș bătrân, la o stână pe munte și că se pricepe la câini. Zis și făcut, dă turcul câinele și servitorul îl duce unchiașului în munți. După o lună îl aduce înapoi chiar moșneagul. Și îi face o demonstrație pe cinste : îi aruncă două mere pădurețe, iar câinele se repede și le hăpăiește fără să le mestece. Când l-a întrebat turcul pe moș, cum a procedat, moșul i-a zis că o săptămână întreagă l-a ținut cu răbdări prăjite și l-a dat la brazdă. Așa și tu, că m-am săturat de atâtea mofturi.
Așa și eu, dar tot nu-mi place spanacul stins în tigaie, poți să-i pui și aur, nu numai unt sare și piper.
Povestea din capul meu, o ia rara-rara, peste dealuri, peste ocean, peste șapte mări și țări, și ajunge în Florida, la fratele James și la sora Elen : ăștia mâncau spanac și lobodă crudă, făcute salată. Ferească Dumnezeu și pe puiul cel de șarpe, cum zicea tata, atunci când ceva era chiar peste poate de crezut. Eu nu sunt Popeye marinarul! – cu ce am greșit eu să mănânc spanac!? Nu. Nu mănânc. Mai bine mazăre verde. La cutie. Luam două - trei cutii, facem garnitura de culoare verde. Să nu aud de spanac.
Și? Și numai miel rasol cu garnitură verde? Da : că de unde grătar? Ă? – că am fost proastă și am lăsat grătarul bun, încăpător, la demisol, pe unde trec țevile alea și când s-au spart, nu mai știu cine Dracu a intrat și grătarul s-a dus pe apa sâmbetei ori pe gâtul lupului.. – nu! – ce? – e nebun lupul să mănânce grătare din fier?
— Grătarul n-are picioare! – ar fi zis tata. Aici e la mijloc mână de om. Că așa îți trebuie : dacă nu l-ai păzit, l-a luat altul.
Cum fac eu friptura, că mie nu-mi place friptură la tigaie? E complicat : trebuie să cumpăr un grătar. Cât o costa un grătar? Că nu mai știu dacă mai trăiește omu' care mi-l făcuse pe cel vechi. Da, dar astea noi parcă îs făcute să umbli cu ele ca (,) cu oul roș : îndată se strică. Și nici nu poți pune pulpa întreagă, ce? – bucățelești bunătate de carne? Nici așa nu-i bun. Trebuie o soluție și nu o soluție de curățat, trebuie să caut un om cu de - asta, cum îi zice? – a! – aparat de sudură. Unde Dracu să-l găsesc? Și îmi face mie unu' așa repede? – și tot eu îmi răspund : face, că nu trebuie să scoată bauxita ori alte minereuri, să le ducă la furnal, să amestece cu nu-mi mai aduc aminte ce, ca să facă oțel, ori fontă.. O să văd.

Și uite-așa : din una bucată miel sau ied, mie îmi fuge mintea până la Adam, Eva și Abel, care Abel era păstor. Și când a venit vremea să aducă o jertfă lui Dumnezeu, a adus un miel. Și Cristos a adus un miel. În filmul lui Zefirelli, îl poartă pe umeri.. Oare nu era greu? Că un copil de doi'șpe ani, e un copil, cum cari câtă-mai mielul? Ori era un miel mic? O fi fost zgârcit ăsta, Iosif? – poate nu a avut bani de un miel mare... Nu se poate! – că mielul trebuia să aibă un an și să fie fără cusur.
....
Cum miel de-un an? Că ăla e cârlan, bre! Ce fac eu cu patruzeci de kile de carne de oaie? Da' ce, am burtă de popă calic?
Ia mă rog! Nu mai cumpăr nimic. Trebuie pe lângă miel, o mulțime de altele. Lasă : mănânc ce găsesc. Un cap de porc e perfect. Ce-mi trebuie belea capului?

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...