Dimineața, de vorbă cu Dumnezeu.

Fără voie, în mintea lui, omul citează de pe undeva de unde a citit el, și ce bine e că-n minte nu trebuie să pui ghilimele, nici măcar nu trebuie să fie citatul mot-a-mot. Așa și eu, mă gândesc la Ecleziastul, care cică ar fi fost Solomon, ajuns la bătrânețe, convins că a călcat în străchini atunci când a încălcat porunca :,, Să nu iei neveste fiilor tăi, din neamurile care vă înconjoară, căci vor fi o cursă pentru voi. ". Solomon nu a ascultat, a fost târât în cursa închinării la idoli, a făcut înălțimi și stâlpi Astartei, și chiar dacă nu a crezut în jertfele aduse idolilor, a căzut din dragostea lui Dumnezeu. E știut că Dumnezeu și-a întors fața de la urmașii lui și a rupt împărăția casei lui Israel în două. Așa stând lucrurile, omul înțelept, considerat înțelept, e mai puțin decât cel despre care Dumnezeu are o părere proastă despre el : lui David nu i-a fost îngăduit să ridice Templul, fiindcă vărsase sânge. Ce putem face noi? Să nu credem că felul în care urmăm cele zece porunci, e destul. Să nu credem că înțelepciunea ne scapă de acțiuni greșite.

Și zice Ecleziastul (1:5) ,, Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou. " ; (1:9),, Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face ; nu este nimic nou sub soare"..

Iată-ne deznădejduiți, incapabili să legăm cele două capete ale funiei : cercul de la început, circuitul vieții de la Facerea Lumii și până când se vor sfârși toate, până când nu vor mai fi nici lacrimi, nici durere, nici frig, nici arșiță, nici foame și nici boală. Viața e un cerc, alergarea printre secole, milenii : un cerc. Fiindcă înțelepciunea omului e mai puțin decât nebunia lui Dumnezeu.

Mâhnirea e dușmanul vieții, închipuirea face Iad în jurul nostru, și toți diavolii fac horă în jur, dănțuind convinși că noi înșine ne afundăm pe vecie. Și cât de ușor ar fi să ne smulgem din nebunia noastră, pe care o considerăm înțeleaptă : nu trebuie decât să respirăm adânc, să ne ridicăm de jos de unde am căzut, și întăriți și întărindu-ne, s-o luăm de la capăt.

Viața e unică, prețioasă, irepetabilă. Fără religie nu înseamnă fără credință : Dumnezeul meu e ca mine : nu mereu are timp, nu mereu e atent, nu mereu face ceea ce i se impune, nu întotdeauna pornește la război, izbucnirile mele de furie, sunt ca ale lui Dumnezeu. Nici eu nu uit niciodată și nici Dumnezeu nu uită, nici eu nu iert deplin și nici El nu iartă, eu închid ochii la o greșeală - două, și Dumnezeu se face că nu vede, eu nu văd nimic atunci când un om e sub protecția mea, nici Dumnezeu nu vede nebunia și răutatea cuiva pe care l-a făcut .

Îmi permit să mă cert cu El, să-l acuz îmi permit, ca mai apoi să vin să-i vorbesc de parcă nu am fi certați : fiindcă eu știu că m-aude. Și mai știu că nici un părinte nu va da fiului ori fiicei care abia învață să meargă, un cuțit, un vas cu otravă, o făclie aprinsă.

M-am învățat să îl cunosc, și am făcut-o în timp și cu greu. Astăzi știu că El e de față și când râd și când sunt prăbușită și când sunt furioasă. O să mă ucidă? Ce-mi poate lua mai mult decât acest înveliș omenesc? Cercul se poate închide, fiindcă de aceea este cerc. Eu pot ieși din lume, dar deocamdată sunt aici și nu mă tem. Chiar furioasă și în dialog plin de ciudă cu Dumnezeu, eu știu că nu voi primi un cuțit ori un vas plin cu otravă : de abia învăț să merg, de abia pot deosebi culorile, de abia înțeleg de ce va veni și vremea când va trebui închis circuitul propriei mele vieți. Am cerut lucruri care nu-mi făceau bine, la urmă de tot am înțeles că nu voi primi nimic, fiindcă nu am nevoie, fiindcă ar fi o povară, fiindcă ar închide cercul propriei mele vieți.

Să ne bucurăm de dureri, de suferințe, de pierderi, de greutăți : suntem vii!