Câteodată omul gândește normal : la ce o să mănânce, la cum să se îmbrace, dacă e momentul să plece într-o călătorie de plăcere ori măcar într-o drumeție. Nu mereu filosofează omul, poate fiindcă e om și de aceea se prostește, i se lenevește mintea, noțiunile își pierd însemnătatea, sau pur și simplu se devalorizează ca niște bani în inflație. Fiindcă e o inflație în mintea omului : ce era foarte important ieri, astăzi e un nimic, o sâcâială pe care o alungă așa cum gonești o muscă leneșă. Nu suntem mereu inteligenți, sclipitori, câteodată suntem normali până la prostie. Sunt momente în care invidiezi vârsta de aur a copilăriei, când îți ajungeau un fond de maximum 300 de cuvinte. Inocența nu vrea să strălucească, e pur și simplu fericită în neștiința ei. E un calm pe care adultul l-a pierdut în goana de-a fi etalon, de a se depăși pe sine, de-a sui treptele societății, de a fi privit cu invidie și de a privi cu superioritate. Toate bune și frumoase, însă erudiția te condamnă la singurătate. Vei fi ocolit sau vei ocoli tu, ceea ce e același lucru. Singurătatea se poate asuma, și omul care voia să urce treptele pe scara societății, stă singur și nimeni nu-i stă alături : cei care îi vor apropierea sunt respinși, restul se tem pe de-a dreptul de omul inteligent. E un paradox : vreau să mă ridic pe o treaptă și locul pe care m-am ridicat, mă scârbește, mă întristează, mă face să-mi doresc să nu fi suit niciodată la înălțimea la care am ajuns. Mi-ar fi fost bine să nu mă fi cocoțat pe locul unde rivalizez cucilor din toate timpurile.
Îmi promit să-mi aduc aminte de felul în care nu aveam nevoie de atâtea cuvinte. Privesc în jos cu invidie : lumea e veselă cu puțin, nu are nevoie de nici o filosofie ca să râdă, de nici o concluzie dobândită după ani de orbecăit printre rezultate greșite, să se poată simți alături de Dumnezeu.
Cu toate acestea mi-e imposibil să mă întorc : locul meu e acolo unde nu sunt hohote de râs, nu sunt sclipiri de fericire, unde nimic nu se mișcă haotic, fiindcă circuitul e trasat și nu poți păși pe alături : cazi în gol.
Un firoscos mă apostrofează :
– Alo! Regizată.
Îi răspund :
Cum ziceam mai înainte puțin : erudiția nu ajută prea mult, și educația strică mai mult decât ajută. Regulile jocului sunt mai multe, rezultatul e același : un câștigător, restul sunt perdanții.
Iar eu.. Eu stau și nu mă dumiresc : cine sau ce anume te îndreptățește să mă privești cu superioritate?
.. Îmi revin și-mi spun că e adevărată zicala : nu te amesteca în tărâțe , că te mănâncă porcii. Troaca e universul pseudo-atotștiutorului. Cel care a trăit, a avut mai multe experiențe și probabil i se pare că are dreptul să te ironizeze. N-are. Garantez cu propria-mi luciditate : n-are dreptul să creadă despre tine că ai plagiat.
Nu mă supăr de nimic mai mult decât mă supăr atunci când cineva crede că sunt incapabilă să-mi expun propria judecată, că fac acele acțiuni pe care le fac domniile lor : copiază texte, caută citate. Sigur : și eu caut uneori poeme care m-au impresionat, le aduc fără să uit să atenționez lumea că nu-mi aparțin. Însă asta se întâmplă rar. Fiindcă la nevoie îmi pot scrie gândurile și în versuri.
Când nu ești mulțumit de viață, de tine însuți, invidiezi copiii ori bătrânii.. Și nu ai făcut nimic altceva decât că te-ai amestecat în tărâțe, în zațul de care ar fi trebuit să te ferești.. Ca omul beat și căruia îi pui dinainte o ceașcă a cărui conținut a fost obținut din fierberea întrun ibric a următoarelor ingrediente : apă, zaț de cafea, cenușă. După ce ai ingurgitat asemenea băutură, vomiți și ce-ai mâncat alaltăieri. Musai trebuie să dormi vreo trei ore. După care te vei feri și de lapte acru, nu doar de alcool.
Știați că Ion Barbu a fost la rându-i atacat de un firoscos asemeni lui Caion cel care l-a acuzat pe Caragiale că a plagiat și Năpasta nu-i aparține? Spre deosebire de Caragiale, Barbu a răspuns prompt și marțafoiul a fost pus la punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu