Nu-i vina mea!

miezul nopții se confundă cu amiaza

și eu am învățat să trăiesc noaptea

să trăiesc

e un fel de-a spune

e de fapt felul în care respir lumina unor obraji

(ei! – la naiba! – m-am apucat de romanțe

de fleacuri

de nimicuri sentimentale)

la miezul nopții eu alerg printre cioburi

printre resturi

printre vorbe

uneori mă uit înapoi

eu știu că e întuneric

eu știu că nu e bine să-ți întorci capul

dar nu mă pot abține

mă uit înapoi și bineînțeles e întuneric

bineînțeles că mi s-a părut

bineînțeles că pot pleca

pot ieși din casa asta unde s-au adunat cioburile iubirii

cana s-a spart

și ar trebui să ies repede

să nu-mi pese

să calc( uite-așa!) cu ură peste resturi

să ies

mi se pare că a trecut un veac

am stat atât de mult că picioarele mi s-au înfipt în țărână ca niște rădăcini

și că mă năpădesc licheni

mă întreb dacă mă voi ridica

mă întreb dacă voi pleca

dacă voi deschide ochii și brațele

și dacă am voie să zâmbesc

mi se pare că a trecut un veac

și totuși mă uit înapoi

nimeni –

mi s-a părut

dacă aș putea ieși mai repede

uneori mi se pare că am trăit un veac dormind

și alteori cred că am visat toate astea

și deschid ușa / ochii / brațele

nu știu cum îl cheamă

îmi trebuie o veșnicie ca să-l înțeleg

dar dacă nimeni nu e în urma mea

ce să fac?

(28 noiembrie – c. ferent – Nu-i vina mea..)

Cain

de acum și de o sută de vieți
(litere / nume / omul câine )
amesteci și pui în altă ordine
  abel se face bela
( vise / lacrimi / trădare)
   de acum ( înțelesuri ) de altădată
( nume / lacrimi / câinele trădător)
răsucești înțelesuri
cain care nu poate fi ucis
căni ( pocale din sticlă albastră)
        care se sparg fără să le atingi cu un deget
oglinzi care văd ce vor
vii ( înviații )inutili
și toți cei care vor trăi într-un perpetuum ieri

ei și?

mâine care nu vine
ieri care nu se termină
zori și apusuri (culori ) roșuri scurse din cer în ape
           omega

{– să fie acesta un nou început
sau drumul a început doar să se termine
închis – înfundat
acum văd că ai vrut asta
că ai cerut
lua-te-ar naiba – ipocritule
– fals martir –
hoț de nimburi ...}

îți pasă?

a !– nu
ai adormit într-o vale înghețată
sau câmpia era roșie
și nu se poate deosebi
nu știu dacă erau maci sau petale însânger

ate

(24/ 25 nov.2019 – Cain )

ce mult te-am iubit

Nu știu de ce plâng oamenii când se termină o poveste de iubire. Poate regretă sentimentul, fiindcă sigur pe om nu-l mai vor înapoi. Dar au simțit ceva unic, durerea clipelor în așteptare, extazul din secunda când se puteau privi, auzi, simți respirația, când o banală floare de câmp, se făcea mai prețioasă decât un pumn de diamante, rubine ori smaralde.. Astea sunt regretate, felul în care, după iubire, te tăvălești ca drogatul în sevraj, e pentru ce ai simțit, ce nu vei mai simți niciodată, dar nu pentru omul pe care îl rupi de tine, îl simți ca pe o tumoare ori cangrenă, sau ca pe amândouă la un loc, ești conștient că trebuie să le scoți din tine, că nu are rost să mori pentru o boală, și deși sentimentul e transformat, tu jelești.. Nu omul, sentimentul îți lipsește. Te trezești gol se simțiri, recitești una din scrisorile de dragoste, nu contează dacă a lui sau a ta, și o secundă doar, amintirea se face reală, se întâmplă, există! – pui scrisoarea deoparte și din nou ești lucid, gol, te încearcă alte sentimente : cel mai rău e dezgustul față de tine. Pur și simplu ți-e rușine de tine. Ai vrea să anulezi tot ce ai spus, scris, simțit, ca ceva care te face de râs, ca un neg ieșit în frunte și pe care trebuie să-l arzi, să dispară, să nu știe nimeni.. Iubirea după ce trece, devine o povară, o stare aidoma nebuniei pe care ai vrea s-o ștergi din mintea tuturor. Pășești demn și gol, și pornești lupta împotriva tuturor, e bătălia finală, după care, victorios vei fi reușit să faci pe ceilalți să te creadă ticălos, dar e mai bine decât să te creadă slab. Fiindcă după iubire ți-e rușine groaznic, ți-ai călcat peste demnitate, ai fost om și asta nu e deloc în favoarea ta..

Iubirile se termină, nu omul îl vrei, tu vrei ce ai simțit atunci și asta e de-a dreptul imposibil. Cât durează o iubire? Cinci zile. Vine sfârșitul, vine weekendul unde trebuie să ieși, să te odihnești, să vezi lumea, să asculți iarba crescând sau fulgii de zăpadă căzând, și iubirea dispare în neant.. E absurd dar cât se poate de adevărat : după o săptămână ai obosit de iubire. Ești sătul de iubire.. Ești pe marginea prăpastiei și cazi sau zbori. Săptămâna care începe după iubire, e săptămâna pustiului.

Iubirea, ca o săptămână de lucru, începe luni și se termină vineri. Iubirea nu are sărbători. Iubirea face din ziua de luni :anul nou, și din marți: paștele, miercuri e ziua cu daruri mai bogate decât cea a Crăciunului, joi e ziua de naștere a amândurora, vineri e nunta voastră! Sâmbăta plecați în concediu : tu în Alpi, și celălalt pe Coasta de Azur.. Duminică divorțul se vede ca unică soluție : tu o urăști, ea te urăște....

Iubirea de acum un an

Iubirea de acum trei ani

Iubirea de acum patru vieți în urmă

Iubirea care nu durează

Iubirea care dispare ca un fum ieșit de pe hornul casei de demult și care se desface în aerul înghețat de noiembrie

Iubirea

............

A trecut. Niște scrisori care nu fac altceva decât să-ți aducă aminte :

"" ce mult te-am iubit ""

(c.)

Sonet

Când se sfârșește amintirea

când e amurg amiaza-n plină zi

și pare că nimic nu vrei să știi

e vremea să te pierzi cu firea?

Pierdute par iubirile a fi

și cine poate-opri albirea

în câmp? – la tâmple năpădirea

se-așterne iarna.. – cine-o va opri?

Departe ești îți văd orbirea

uitarea-ți stăvilește vise mii

și totul trece... 'ți simt uimirea..

Hotarul nou al iernii.. – alți copii

și alte jocuri - zâmbete - iubirea..

– din alte timpuri vin zglobii!

( XXII, a-XI-a, MMIXX – c. ferent /z – Sonet )

Orbule orb

cu brațele întinse-nainte mergi

cu palmele pipăind aerul

cu degete apucând stropii de ploaie

și eu mă întreb ( orbule orb)

ce vânt te-a adus ori ce noapte

prințesa care și-a dorit coroniță din boabele de rouă

prințesa care a plâns amarnic după perlele de rouă

prințesa și-a șters lacrimile

și a ieșit din grădină

poate va veni din nou la primăvară

sau poate se va hotărî pentru o coroană cu perle și smaralde

copilăria trece și prințesele devin regine

degeaba întinzi mâinile

degeaba brațele tale vor să cuprindă umbra prințesei

a fost aici acum o clipă

n-ai putut-o vedea ( orbule orb)

întoarce-te în vânt și în noapte

( 21 nov. 2019 c. ferent – Orbire )

Unicul, sau Fericire

nu pe tine

nu pe tine în altul

nu pe tine

unicitatea ta e motivul

nu– pe tine nu te pot substitui altuia

tu rămâi și în amurgul poveștii

tu rămâi și dacă vocea ta s-ar acoperi de uitare

tu rămâi și după ce m-ai alungat după perdeaua uitării

eu nu te voi iubi niciodată în altul

și nu există universuri unde să te poți ascunde de sentimentul acesta al meu

motivul este unicitatea ta

nu

pe tine nu te pot pune într-un înveliș nou

nu pot să îți colorez irișii în verde

nu pot să-ți așez pe obraz masca celor douăzeci de ani perpetui

nu pot să te îmbrățișez în brațele de marmură a unui efeb

unicitatea ta e motivul

motivul e unicitatea sentimentului

și nu

nu pe tine

nu pe tine în altul

nu pe tine

nu vreau să vreau să pot

nu pot să pot să vreau

nebunia asta se cheamă că a fost unic și irepetabil sentimentul

că ai fost unic

o mișcare a mâinii tale nu poate fi înlocuită de niște brațe străine

de aceea nu concep să te substituesc

nu aș putea înlocui surâsul și tăcerile tale

prefer să le pun pe toate într-o casetă

și să scriu cu cerneală pe eticheta casetei

Fericire

(20.11.2019 c. ferent /z – Unicul, sau Fericire

.)

Ziua mâniei

La Ziua Mâniei mă gândesc. La felul imperfect ( după cum chiar Dumnezeu recunoaște :,, Omul e rău din copilăria lui. ") în care a fost costruit omul.

Ziua Mâniei, este ziua în care vom plăti pentru fiecare acțiune făcută greșit. Nimeni din cei neascultători, nesupuși, nu va scăpa. Și asta se va întâmpla fiindcă ne credem mai buni decât cel care ne-a creat, și mai capabili să facem legi care se bat cap în cap cu cele existente și care există pentru bunul curs al lumii. Conform cu aceasta, un vegan se crede superior lui Dumnezeu, și acțiunile unui vegetarian sunt acțiunile ucigașului Cain. Voit ne supunem trupul unor reguli alimentare care nu ne sunt impuse nici de Dumnezeu. Voit supunem și pe altul acelorași reguli, și consecințele sunt devastatoare : acel altul se supune de nevoie și moare. În țări unde dreptatea este regula de viață a cetățenilor, veganul și vegetarianul din cauza căruia a murit de inaniție, alt om, merge la închisoare. În locurile acestea s-au pripășit tot felul de oameni, care de care mai nebun, care încearcă să cutremure din temelii credințele noastre, felul în care ne ducem viața, regimul nostru alimentar de la Facerea Lumii.. Geneza ne-a pus dinainte turme de oi, Geneza a umplut pădurile noastre cu animale bune de mâncat, Geneza a umplut apele cu pești și pe Cer au zburat păsări care se mănâncă.. Cu trei mii de ani în urmă, geto-dacul nu se ocupa cu agricultura, era o meserie de ocară, și geto-dacii erau vânători iscusiți. Mesele lor erau pline de carne friptă sau coaptă în gropi care aveau pereți de piatră și unde se făcea focul, și în gropile acelea intra un bour sau un zimbru întreg... Dar vine veganul și-mi impune că trebuie să mănânc mâncare netrecută prin foc.. Îmi pune dinainte un pumn de semințe aduse de pe alt continent și-mi poruncește să nu le fierb, să nu le macin, ci să le mănânc așa cum sunt.. Vine veganul și-mi spune că a da copilului o supă de pui, sau un piure de cereale cu carne fiartă, e un păcat grozav.. Și copilul meu nu are dinți, copilul meu nu are rânză ( pipotă) cum au păsările, copilul meu moare de foame. Și veganul și eu care ascult, ne facem vinovați de crimă..

Comportamentul, stilul adoptat de unul sau mai mulți dintre prietenii mei, mă umple de nedumerire : nu ai nici o religie, de acord, dar măcar teoría darwinistă o accepți?.. Ascultă: maimuțele mănâncă și ele carne, urmărește te rog, măcar o emisiune pe programul național de televiziune, e o serie despre un anumit tip de maimuțe la TeleEnciclopedia, și o să vezi că și maimuțele mănâncă uneori carne.. Organismul omului este așa construit : are nevoie de proteină de proveniență animală, omul e un mamifer și trebuie să mănânce carne, trebuie să mănânce preparate trecute prin procesul de fierbere, coacere, frigere.. Eschimoșii au găsit soluții pentru foc, deși locurile unde stau sunt tare aspre.. Tu omule, de ce te supui unui astfel de regim? De ce aduni prozeliți..

Prieteni! – creștinii, musulmanii, evreii, au perioade în care postesc, dar nici unul dintre acestia nu adoptă stilul budiștilor. Știți voi că unui musulman îi este interzis să mănânce mâncare preparată de un budist?..

O să închei spunându-vă vorbele Profetului Ilie : ** PÂNĂ CÂND VEȚI ȘCHIOAPĂTA DE AMÂNDOUĂ PICIOARELE? CU CINE VREȚI SĂ MERGEȚI : CU BAAL SAU CU DUMNEZEU ? **

Miezul nopții

nu fac nimic

o mișcare bruscă ar avea consecințe grave

ca atunci când tragi o piesă din construcția 

(cu piese de domino)

la care ai muncit o vară

sau o iarnă ( n-are importanță)

și totul se dărâmă

mă abțin să sar în întâmpinarea cuiva/ceva

( nu știu ce – Dracu știe ce)

mă mișc așa ca la filmele alea făcute cu încetinitorul

( cum se fac filmele alea? cate imagini trebuie să iei într-un minut?

multe – nu-i așa că multe?

... prea multe....

... prea multe....

... prea multe...)

nu fac nimic

poate fiindcă a face e rău

e mai rău ca a împietri

e mai rău ca a înlemni

e mai rău

e mai rău

e mai rău

pe urmă se întâmplă ceva 

pe urmă cineva strivește o piatră

ceva smulge un copac din rădăcină

și altcineva 

omoară pe alt altcineva

zdrobește alt altceva

și nimănui nu-i pasă

și nu vreau să știu dacă altcuiva nepăsarea i s-a culcat peste retină

nu mai vreau

cred că nu fac nimic

stau

aștept

nu știu când

 într-o zi o să fiu eu alt altcineva

într-o zi o să fac alt altceva

și mișcarea nu se va mai opri

n-o să-i pun stavilă urletului

și munții vor dispărea – Planeta se va face ca o farfurie de supă

dar deocamdată clădesc

și nu pot face nimic

nu pot

(20 nov. 2019 c. ferent – Tăcerea)

După-amiaza Corbului

o frunză
sfâșiind liniștea cade
și nu știu dacă-i vântul vinovat sau e destin
și o privesc cum se desprinde
cu tristețe parcă
de parcă ar fi durere ori regret
îmi țin / cu greutate
respirarea ce-ar aduce
un alt impuls al vântului puțin
mă tem să nu mă creadă creanga vinovată
că altă frunză-i va cădea
și vin / din alte universuri /de-altădată
tăcute anotimpuri
vin și vin..

eu tac și mă apropii de fereastră
dar n-am curaj perdeaua s-o ridic
astept o altă frunză foșnitoare
accept că e noiembrie
ce pot să zic?

acum un an noiembrie mi te-a adus aproape
cum toamnelor să mă împotrivesc?
respir abia mișcându-mi pieptul
alung oftatul
și toamnei tot mai multe scuze îi găsesc

o altă frunză fără pic de viață
de la fereastră-o văd căzând peste morman
și-n pom o pasăre scurt zgribulește
cu pene înfoiate - negre
Doamna Corb
și nu respir și de-aș trage perdeaua
ca-ntr-o oglindă m-aș privi..

amiaza trece cu nimic deosebită
dumineci de noiembrie ..–
cad frunze / pasărea-și ridică ochii
și croncăne-a tristeți
s-a dus o zi..

prin ochi aleargă amintirea veche
ca pe-un ecran eu viața mi-o privesc
nu pot schimba nimic din toate astea
dar sper alt început
nu !– nu greșesc

.

( 17 noiembrie 2019 – După-amiaza Corbului)

Agora

Sunt eu un om bun, omul căruia nu i se poate imputa nimic? Nu, nici pe departe. Sunt poate mai mult decât oricine supusă unor acte de care nimeni nu ar fi măgulit să le recunoască existența în firea lor. Cred și pe mai departe că omul luptă cu el însuși, că rar se conformează regulilor prin care ar putea spune despre el însuși că este perfect. Nimic în lumea prin care ne ducem zilele nu este absolut, poate printr-un joc de cuvinte doar nimicul este absolut. Așa stând lucrurile, pe Pământ nu există libertate, dreptate, adevăr, frumos sau bine absolut. Suntem supuși imperfecțiunii din clipa nașterii și până din plămânii noștri iese ultima suflare. Nu există om perfect liber : depinde de aer, apă, mâncare, adăpost, îmbrăcăminte – asta doar cât să enumerăm lucruri esențiale pentru omul viu. Iată-ne supuși acestor nevoi, care ne demonstrează imperfecțiunea omului, imposibilitatea de a fi liber. Nu-i mare lucru, acestea sunt regulile de bază pentru verbul a trăi. Dincolo de toate acestea sunt mărunțișuri care ne fac unici și irepetabili, așa încât nici gemenii univitelini nu sunt identici. După toate acestea vine firea noastră care ne face și mai imperfecți, unii cedează dorinței de mai bine , încălcând porunci ale religiei sau legi ale oamenilor.. Iar alții își pierd mințile : vor să fie perfecți, sau cred că se pot ridica deasupra condiției lor de oameni. Simplul fapt de a crede despre tine că ești mai bun decât altul și meriți recunoașterea, te face arogant și deci imperfect. . .
E o aroganță din partea mea să cred că am vreun drept oarecare? Este. Recunosc : sunt foarte arogantă, și conform cu asta tu îmi încalci dreptul la exprimare atunci când te crezi îndreptățit să mă sfătuiești. Vrei să vorbești cu mine doar fiindcă nu ești de acord cu acțiunile mele.. Te ridici să-mi dai lecții și uiți că dacă sunt așa cum tu crezi că sunt, nu voi accepta lecțiile tale.
Avem noi posibilitatea de-a ne găsi prieteni în mediul virtual? Nu. Noi în mediul virtual putem găsi oameni care gândesc la fel ca noi și oameni cu alte interese. Arogantă sau nu, nu-ți dau voie să-mi ții lecții. Nu-ți dau voie să-mi dai sfaturi și dacă mă disprețuiești nu poți sta lângă mine. E dreptul meu să spun ce gândesc și e dreptul tău să-ți exprimi doleanțele în fața prietenilor tăi, dar nu într-a mea. Așa că nu te voi ține lângă mine, fiindcă ai venit să demontezi tot ce spun eu. Am făcut o pagină și un grup : Agora. Știi ce este agora? O piață publică unde vorbesc oamenii, dezbat subiectele zilei, își spun părerea. Vorbitorul este cel care spune ceva anume, e dacă vrei un monolog. În agora nu sunt dialoguri, sunt argumente și contra-argumente. Ideea expusă poate fi valoroasă sau poate fi un lucru neimportant care va fi uitat. Nu știu dacă sunt un bun orator, dacă știu să-mi expun corect ideea, dar nu voi dialoga niciodată cu nimeni. Pot susține ideea cu argumente dar nu vreau să discut în contradictoriu. Nu ești de acord cu mine? E dreptul tău, scrie și tu pentru prietenii tăi felul în care o idee ți se pare greșită, dar nu-mi spune mie că singurul lucru care urmează e să-ți întorc spatele. În noiembrie 2018 aveam 4000 de prieteni virtuali, astăzi am 2900 . Probabil că anul viitor nu voi mai avea nici două mii. Greșesc? De acord, dar sunt greșelile mele, eu nu vreau să fiu ca tine, nu cred că omul este supus unei forme de felul matrițelor care fac obiecte identice. Sunt arogantă? E posibil. Dar și așa fiind, nu am nevoie de sfaturile tale.
c ferent

Zbor frânt

nu te mai recunoști

ești tu sau altul își face loc

perfid

în oasele tale

se insinuează

știe cum să-ți adoarmă temerile

și tu nu mai ești tu

adică eu

alergarea s-a oprit

două pietre( de-o tonă fiecare)

le simți atârnându-ți de glezne

și nu mai alergi niciodată

în mintea ta se rotunjește durerea de după fiecare pas

în inima ta ( sulițe ascuțite)

taie dureri neștiute

și nu mai alergi

stai așa – așteptând amurgul

ziua mai are câteva ore

dar tu

alegi să te oprești

eu adică

ai fi zburat ca norii și ca păsările spre Sud

ai fi alergat ca șerpii cuprinși de spaimele întâielor brume

ai fi fugit cu bancurile de stridii – speriate de balenele albastre

dar te-ai oprit

adică eu

ai fi ridicat cu furie mânecile bluzei

ai fi pus mâna pe găleata cu vopsea

ai fi pornit curățenia generală

și casa iubirii ar fi sclipit cu mușcate roșii la fereastră

ai fi aprins focul în vatră și ai fi pus la copt mere roșii

ai fi primenit fiecare colțișor din simțirea care începea să fie

dar ai rămas singur și ai înțeles că lupți pentru nimic

eu (pentru tine) adică

și s-a oprit alergarea

credința e un zid care se năruie în fiecare zi

de unul singur nu poți iubi

și gleznele cu pietrele de moară ale neputinței –

te opresc

pe mine m-au oprit

mă uit uneori pe geamul care dă spre curtea viselor

dar e toamnă

sunt brume

tu nu ești nicăieri

zborul și alergarea au căzut din înaltul speranțelor

știi?

te-am iubit

( 16.11.2019 c. ferent – Zbor frânt)

Final fără îngeri

Ne trezim singuri

viața a trecut pe lângă noi.

Ne trezim singuri

ultimul tren a plecat cu cinci minute înainte să ajungem la gară

ducă-se

ne trezim

urând speranța

disprețuind ultimul dar

ducă-se.

Ne trezim nevrând

neputând înțelege

neștiind că ăsta era ultimul dar

că îngerul pleacă

că inima se împietrește astăzi pentru totdeauna

Ne trezim idioți în mijlocul drumului

la patru pași de fericire am renunțat

ducă-se.

ne trezim vorbind anapoda :mintea se împietrește și ea.

ne trezim idioți lângă un pahar de vin și nu știm la ce folosește

ne trezim ultima dată cu mintea ca o piatră

mâine nu va mai fi nimic

ducă-se.

Fie! – zice îngerul furios

Fie

facă-se după mintea ta

Fie

îți voi dărui o inimă de piatră

o meriți

Fie

îți voi tulbura mințile

o să te las să uiți

Fie

ducă-se.

la patru pași de fericire ai renunțat

la patru pași de infinit ai obosit

la patru pași de ultimul tren te-ai împiedicat de remușcări

la patru pași de viață ai ales eșafodul

Fie : ducă-se

Îngerul se uită scârbit :

om.. Ha!?

om — lut netrebnic

om —….. De ce ești om?

Fie –ducă-se.

(26 februarie, într-o luni .. c. ferent/z. — Facă-se voia ta .)

Eu, ploaia

uit și sentimentul e mai puternic

uneori uit și vin

privesc și nu înțeleg – totul e neschimbat

de ce-am mai venit

de ce-am mai crezut

de ce-am mai alergat..

uit

și sentimentul mă trage ca sfoara legată de gâtul docilului cal

uit și alerg

îmi plec fruntea

accept

și vin

totul e ca acum o săptămână

același om

aceleași false brațe deschise

de ce-am uitat

de ce-am crezut

de ce nu m-am oprit..

uit

dorul e credincios și mă trage pe drumul pe care jurasem să nu mai trec niciodată

uit

și mă trezesc furioasă pe mine : am alergat încoace..

ziua asta e ca cea de acum o săptămână

cu același nume

cu același zel

cu aceleași credințe

ziua asta e ca ziua cârtiței

și același om fără suflet deschide fals brațele

am crezut că ziua se poate schimba

c-o pot eu clădi de la zero

dar am uitat că omul e doar pe jumătate

și nici măcar jumătatea bună

atunci de ce am uitat?

o să plec din nou

brațele fals deschise pentru o îmbrățișare falsă –

nu le vreau

ploaia în rafale se lovește de geamul ferestrei

se întoarce lovind o tufă de trandafir agățător

se aruncă în grămada de frunze de păr și de viță-de-vie

se ridică privind furioasă la ușa închisă

ploaia de noiembrie e o femeie supărată

o să plece

o să se întoarcă anul viitor în aceiași zi :

o să uite că n-o iubește nimeni..

(15 noiembrie c. ferent – Eu, ploaia)

Planta

primul gând

           cuvânt

(iluzia care se face realitate) 

primul care-mi vine în minte

– vidul 

vidul fără gând 

vid de acțiune 

ceva ca atunci când ești gol pe dinăuntru

când îți lipsește trunchiul unui arbore

și tu te târâi ca o plantă care se lungește la infinit 

caută spalierul / dar nimănui nu i-a trecut prin cap să-l pună

și plantă încăpăținată

te lungești înainte

undeva trebuie să fie arborele salvator

undeva un arbore va muri sufocat de o îmbrățișare

și fără nici un gând

    fără rușine

planta se lungește

înainte! –

voi trăi

mă târâi ( e adevărat / dar)

voi trăi

nu mă gândesc

în mintea mea e vid

merg înainte

iluzia se face acțiune

se face veridică

și-ți dau voie să râzi arbore!

îți dau voie

e ultima dată când râzi

(14 noiembrie, 2019 c. ferent – Planta)

Nu-mi pasă

Se întâmplă atâtea pe lumea asta..!
Știți, v-am spus de multe ori, cartea mea preferată e cea scrisă de Cezar Petrescu în 1927 : Întunecare . Nu știu de ce, doar cât, la fel cum găsește credinciosul răspuns la toate în Biblie, așa găsesc eu în Întunecare. Mă uit la acțiunile noastre : poeții cântă iubirea, aduc în prim plan Luna, ori alte elemente de care leagă o poveste,,, se încleie în balele Lunii.. "– cum bine spune Dan Șcheianu în monologul lui, după ce a prizat cocaină .. Când am citit prima dată Întunecare, habar n-aveam de cocaină, de dependenții de droguri.. Mă încleiam în balele dulci ale nepăsării, nu-mi trecea prin minte că dependenții sunt bolnavi și l-am judecat laolaltă cu acei critici care au decis că Petrescu e nemilos, că-și ucide personajele și nimeni nu scapă, nici măcar bietul Fram care a disprețuit ghețurile Polului Nord și a ales circul.. M-am încleiat și eu ca restul lumii în balele nepăsării.. Am refuzat :,, Dar deschideți o revistă! – un om a trecut înot canalul Mânecii, o femeie a zburat peste Atlantic! În cutare loc se construiește un pod! Trenurile străbat întinderea într-o oră.. " Nepăsarea mă ținea strâns.. Nepăsarea a devenit guvernatorul vieții mele. Nimic nu mă trezește : în Mexic ( acum) forțele de ordine sunt depășite de cei care mențin bolile dependenților de droguri.. Nu-mi pasă că pe drum trec mașini încărcate de cei care ucid și țin în teroare un stat întreg. Nu locuiesc acolo și nu-mi pasă.. În Africa mor copiii de foame și puținele păduri cu arbori rari sunt defrișate.. Nu-mi pasă.. Eu continui bălăceala în balele nepăsării.. Acum, în clipa asta : mor oameni fără adăpost.. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă! NU-MI PASĂ!.. Ia duceți-vă și vedeți-vă de treabă! – mie, Radu Comșa nu-mi pasă! – sunt tânăr, frumos și nu-mi pasă. Mi-am câștigat un nume, și am uitat de familia care se zbate să supraviețuiască în satul uitat de Dumnezeu, fiindcă nu-mi pasă.. Eu devin, fără să-mi dau seama, un Radu Comșa nepăsător. Fiindcă nici măcar un deget nu voi mișca să-mi scape printre degete comoditatea.. Voi continua să mă înclei în balele Lunii acolo unde sunt pe scara socială, fiindcă nu-mi pasă .. 😧😢😓

Nu mi-e dor

Între a-mi fi dor și a nu-mi păsa, logica îmi spune să-mi văd de treabă. Acum câteva zile,niște români plecați de lângă cei dragi, au inițiat un eveniment cu tema " Mi-e dor de tine " . M-am întrebat dacă mi-e dor de cineva și nu am găsit nimic. M-am întrebat din nou dacă mi-e dor de ceva : obiect, acțiune!? Tot nimic. Poate de animale sau de vreo plantă, dar logica vine și mă scutură : animalele de companie au viața limitată, plantele – fie acestea un pom, un copac ( mărul e pom și fagul este copac) ,viță-de-vie, sunt limitate și ele. Bineînțeles că are câștig de cauză logica. Dacă mi-ar fi dor de frații sau surorile bunicii ( pe bunica nu o cunosc, a murit când avea tata patru ani, tata a fost crescut de mama-mare,sora bunicii) , ar trebui să îmi amintesc frumușel că rar are omul șansa să trăiască o sută și nouăsprezece ani. Logica, bat-o vina, nu-mi dă voie să îmi fie dor. Vine și rațiunea : deschide sertarul cu amintiri și îmi pune dinainte acțiuni care m-au supărat. Sigur la vremea copilăriei am acceptat,m-am supus, dar e foarte adevărat că i-am urât pe cei care mi-au impus, atât de mult că nu-mi mai pasă că au murit : să se spele Dumnezeu pe cap cu ei. Forme de relief? Munții îmi sunt aproape : în spatele casei. Marea? – prima dată când am văzut-o nu puteam respira mirosul ei, am acceptat-o fiindcă am lucrat ani buni în preajma ei, dar nu mi-e dor de mirosul ei, niciodată, dimpotrivă . Poate câmpurile, platourile unde într-o vreme am trecut de câteva ori și am poposit o noapte. Dar și câmpiile cu flori , secară, maci și albăstrele sunt strâns legate de un om care m-a supărat și frumoasele flori de prin secara verzuie, își pierd atracția.. Aș putea să le găsesc aiurea în alt loc, dar mi-e lene și le am în sertarele minții –unduindu-se în bătaia vântului subțirel, și e destul. Nu știu de ce ar trebui să-mi fie dor. Dor , înseamnă durere, mai înseamnă să accept să-mi tulbur psihicul, să mă îmbolnăvesc... Păi, nu : rațiunea îmi spune :– vezi- ți de treabă, te mănâncă spinarea? vrei să te tranformi în legumă?...
Și : nu, nu-mi este dor de nimeni și de nimic. Când scriu într-un poem că mi-e dor?– a nu se confunda literatura cu sentimentele . Eu am rațiune sănătoasă.

Banchiza din mine

de o mie de vieți 

frigul

pătrunde (perfid) în mintea mea 

și singurătatea se anulează cu solitudinea

și dintr-odată nu-mi mai este dor și nu-mi mai pasă

de o mie de vieți

urâm

ne-am născut urându-ne părinții

și golim de lumea de ei ( mănâncă prea mult

                                           respiră prea mult timp

                                           durează prea mult până când putem lua decizii)

de o mie de vieți

urâm

golim lumea de sfătuitori

ne scăpăm de griji

și frigul se face unica realitate

solitudinea este singurul vis

(– mâine o să mă trezesc la zece

                 o să mănânc numai ce-mi place

                 o să lenevesc

                 o să fiu liber

fir-ar să fie! –

      mâine trebuie să înceapă!)

de o mie de vieți nu ne mai este dor

de o mie de vieți clădim libertatea

de o mie de vieți respirăm fără griji

                                             fără idioții care dau sfaturi

( vai.. – ce frig îmi este :

banchiza îmi cuprinde sternul și se insinuează spre casa sentimentelor

se grăbește să ia în stăpânire tot

   vai.. – ce frig îmi este..

eu am auzit de oamenii cărora le era dor

nu știu cum aș arăta dacă mi-ar fi dor

nu știu de ce trebuie să-mi fie dor de un om

eu doar am auzit și uite că

în mine

un firicel mic –încă necuprins de banchiză

îi este dor să-i fie dor..

    vai.. – ce frig îmi este

are rost să las firicelul ăsta de dor neînghețat?)

de o mie de vieți

mă nasc iar și iar..

cu un singur scop :

să anulez dorul

să mă nasc întru totul banchiză

(12. 11.2019 c. ferent – Banchiza din mine)

Planeta maimuțelor

Habar n-am de ce, treptat, mă înfurii. Pas cu pas, de la o oră la alta, ipocrizia și incapacitatea de a desface distinct binele de rău, felul idiot în care eu omul, pun bazele unei planete a animalelor, asta în cel mai bun caz. Eu omul plâng după șobolani, eu omul plâng după un animal care și-a găsit sfârșitul de bătrânețe, ori din cauză că un alt animal mai tânăr, l-a zdrobit. Mă înfurii pe mine : aș fi în stare să opresc luptele între doi gândaci de bucătărie, fiindcă nu-mi place să văd întreceri, lupte pentru supremație, eu Omul devin Zeul animalelor. Mă înfurii și îmi spun că-mi merit soarta : voi sfârși ca un oarecare creștin a epocii prime, ucis de animalele iubite de Nero. Eu sunt prada, fiindcă Activistul - Nero a decis să iubească animalele, mai mult decât pe copiii inocenți ai Terrei, copiii fără copite, gheare, colți sau coarne, carcase cornoase care să-mi acopere trupul plăpând.. În războiul acesta, Eu-Omul sunt perdantul.. Îi trebuie o bombă nucleară Activistului - Nero - 666? Da' de unde! – el reușește să-mi pervertească judecata, și eu însumi voi intra în groapa leilor. Din păcate Dumnezeu neavând nici un amestec în prostia mea, n-o să pună pecete pe gura leilor, și leii mă vor savura lingându-se pe bot și așteptând un nou prost pe altarul iubirii nesănătoase pentru regnul animal. Am ales să dăruiesc Planeta în întregul ei, sălbăticiei primordiale. Ba chiar o să învii cu metode științifice mamuții, dinozaurii și dacă o fi - să fie și dragoni. Ce lipsește? Scorpiile. Tipele alea furioase cu părul plin de șerpi. Era o poveste doar? Nu contează : le facem în laborator. Vom crea o generație de monștri, fiindcă... Ia, ce mare lucru : ne-am săturat de viață, vrem să fim mâncați. Și eu mă înfurii, și îmi aduc aminte de un om deștept, de noul Țar, de felul în care un mare actor a ales că e scârbit de hoțiile guvernanților și prostia compatrioților și a schimbat cetățenia franceză pe cea rusească. Acolo o să merg și eu. Încep să mă înfurii : lumea mea civilizată și liberă, îmi îngrădește mie dreptul să umblu liber pe drum. Eu trebuie să îmi pun un fel de costum ca cel al scafandrilor sau al cosmonauților când ies în spațiul cosmic, fiindcă altfel mă mănâncă câinii care vor redeveni lupi, mă mănâncă viermii, fiindcă eu am decis să-i ocrotesc, mă mănâncă melcii și gândacii de bucătărie, iar șobolanii vor savura o coastă de om sugând un rest de măduvă care a curs după ce un urs mi-a rupt femurul.. Lua-m-ar Dracu! Eu nu mai am sinapse funcționale! Mânca-m-ar puricii și păduchii! – eu iubesc (,) cu îndărătnicie pe orice dușman..

Vine, reală de data asta : PLANETA MAIMUȚELOR..

omul a fost învins - trăiască veșnicele animale ( și cele preistorice)!

Lua-m-ar Dracu de idioată ce sunt eu.

Dreptul la viață

În capul meu e o învălmășeală de zile mari, și gândul care le dă gata pe toate celelalte e cel prin care omul alege să fie neîncrezător, alege să privească suspicios orice demonstrație pro unei credințe, idei, stare de fapt. Știți că un creator ( oricare : scriitor, pictor, sculptor, arhitect, muzician, orator chiar..) este profet? – văzător cu duhul, prooroc – dacă e mai pe înțelesul vostru. Așa stând lucrurile, trebuie să vă spun că și scenariștii și regizorii, sunt profeți, și sunt filme care deși e foarte probabil să aibă jumătate de veac, au profețit dinainte ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla. Acest lucru se întâmplă atunci când artistul se lasă în voia inspirației. Inspirația e un fel de conexiune cu matricea universului, memoria : Mnemnosyne atotștiutoare, care transmite așa cum un bun cunoscător al utilizării undelor radio, poate transforma unda în cuvânt, în muzică, în imagini. Poate știți, eu reamintesc celor care nu au știut. Inspirația creează opere indestructibile, din nefericire ele nu aparțin artistului, el este doar conductorul prin care ideea s-a materializat. Credeți poate că e grozav să fii inspirat?! – nu, sau nu întotdeauna, fiindcă vei scrie ce vrea Mnemnosyne, nu ce vrei tu, vei face un film cu imagini și idei apocaliptice, nu ceva romantic așa cum ți-ai dori, vei spune adevăruri care nu ar fi trebuit să iasă la lumină. Răul a fost făcut, și odată spusă profeția se va întâmpla.. – Iată motivul pentru care mi-e frică de inspirație, motivul pentru care încerc și chiar reușesc să uit ce-am spus, motivul pentru care fug de filme de genul Odiseea 2000, sau Melancholia, motivul pentru care atunci când am văzut filmul original Planeta maimuțelor, le-am urât din tot sufletul, și motivul pentru care nu vreau să am în fața ochilor o maimuță.

Apocalipsa vine în viața noastră tiptil : un activist de mediu o să îmbrățișeze maimuța și pe mine o să mă pună în cușcă.. Un activist de mediu o să adore ursul și leul, și pe mine mă vor da de mâncare leului, ursului, tigrului... Iată ce este activistul de mediu : Nero. Acel 666, acel apocaliptic dușman al omului.. Asta înseamnă activistul de mediu. Activistului de mediu, nu i-a spus nimeni că între om și animal, ar trebui ocrotit omul. În satele României, uneori chiar în orașe, urșii mărșăluiesc nestingheriți în căutarea hranei, și mai sfâșie un om - doi.. Activistul tace molcum : ce contează un om mort? De ce a fost acolo!? Mortul era vinovat! Activistul dă din umeri când urșii sar la copiii cuminți și inocenți la  felul în care sălbatic,  ursul i-ar putea devora.. Eu ar trebui să merg pe drum într-o cușcă și ursul să meargă lejer prin mijlocul drumului..

Mai există vreun tribunal pe această Planetă care să apere dreptul la viață al omului?.. Europa a adus multe rele în viața noastră : după ce și-a curățat pădurile de animalele periculoase, ne impune nouă să nu cumva să refacem acțiunile lor. Noi vom plăti preț de sânge pentru greșelile Europei întregi.

Ce îmi doresc eu de la Președintele care va ocupa locul Unu în Stat? Să apere viața omului. La nevoie intervenind pe lângă un tribunal internațional în vederea dreptului omului de a trăi liber, a copiilor de-a se juca în curtea casei fără teama că un urs flămând o să sară să-l sfâșie. Altfel nu mai există dreptate, și profețiile din filmele unde omul este ucis și pus în cuști de animale, se vor  adeveri.

Unde-i Ana?

îți spui : asta nu

niciodată

și poți jura fiindcă ești convins că niciodată nu o să faci acel ceva

crezi asta

pe urmă vine vântul și noaptea și totul se dărâmă

câteodată ajuți și tu

te superi că nu ești crezut

fiindcă tu ai cuvânt

tu nu minți

cine nu știe cum reacționezi tu

dar vine vântul și casa a zburat

dar vine noaptea și fruntea ta rezemată de peretele casei

peretele ud de ploaia de lacrimi

peretele pe care îl izbești mânios cu pumnul

peretele care ținea tot eșafodajul la un loc –

cade

tu niciodată nu minți

tu construiești

tu ridici o casă sentimentelor

tu așezi vatră viselor

tu cu mâinile tale cioplești leagănul inocentului gând

dar vine furtuna și noaptea și ploaia de lacrimi și pumnul care lovește în zid

nu ești vinovat

te superi și lovești în dreapta și-n stânga

țipi în urechile lor

– nu sunt vinovat! –

nu vreau să stric nimic

dimineața îți cauți funia de măsurat :

trebuie să treacă o umbră!

trebuie să ridic naibii casa asta

dimineața cauți un ban / o cruce ba și un pocal – toate din argint

fiecare la un colț

fiindcă nu se poate altfel

fiindcă ei nu cred că nu ești vinovat

( lua-v-ar naiba! – mormăi tu dimineața

nu vreau să zidesc pe palmele și umerii cuiva

nu vreau

pe mine nu mă cheamă Manole..)

nimeni nu ascultă

toți cred că ești vinovat

toți se uită în silă

toți.. toți.. toți..

(9 noiembrie, 2019 c. ferent – Unde e Ana?)

Fleacuri

Nu știu de ce aleg să scriu într-o aplicație, nu știu, poate vor mai fi vreo trei ca mine, restul scriu direct în blog, eu nu. Eu nu mă pot concentra să scriu totul la prima mână. În cazul în care vreau să scriu, totdeauna vor fi măcar trei variante, voi scrie, voi șterge, o voi lua de la capăt, și nici atunci nu-i sigur că voi lăsa gândul propriu să fie cuvânt, cuvinte, e posibil să mi se pară prea maculatură, și să-i ard un dos de deget, de să dispară ca și cum n-ar fi fost niciodată. Spre deosebire de poezie, textul, compunerea, povestea ( Cum am petrecut noi astă-vară la bunici? —noi n-am petrecut, ne-am jucat, ne-am enervat, ne-am umplut de praf și pureci de la câinele vecinului Costică, cu sau fără sticlă.), expunerea noastră nu poate începe abrupt. Că (fiindcă și deoarece) așa ne-a învățat doamna (tovarășa) de română :,, Compunerea are început, cuprins și încheiere! ".. (ba pe Dracu! Cine ești tu madam - doamnă - tovarășă? —da' tu crezi că eu n-am minte proprie și personală? Ia mai du-te..!). Și uite așa, eu n-am stil propriu, eu scriu despre mine la persoana a treia, eu încep să vorbesc de rău de mama, și de tata, uitând că dacă nu erau ăia doi proști, nici eu nu mai vedeam lumina zilei.. Uit și scriu (nu eu! —doamne ferește! Eu îl iubesc pe tata!) , scriu că tata era un bou încălțat, și pe deasupra prefăcut, ba chiar și fricos, care mânca pe ascuns.. A, păi așa se face literatura în ziua de azi?.. Tot astfel, arunc bănuieli asupra mamei, spun câte o chestie de să creadă restul lumii că mama era o drogată, sau măcar semăna cu mama celor două fete din,, Efectul razelor Gama asupra crăițelor ".. Pe urmă o tai abrupt în ceea ce îmi aduce pâinea cea de toate zilele : reclama.... Nu contează, unul face reclamă la radiatoare, ăla îmi începe cu aniversarea a vreo cin' șpe ani de căsătorie.. altul face reclamă la produse care se vând prin (habar n-am, eu nu cumpăr produse naturiste!).. altul îmi spune că trebuie să mănânc numai dacă am achiziționat un cântar farmaceutic și un metru împărțit în măcar zecimi de milimetru... Bre, asta nu-i literatură! - asta e : stricăm orzu' pe gâște.. Literatura adevărată poate să-și înceapă povestea abrupt, și o poate finaliza idem. În literatură scrii ce simți, nu ce trebuie fiindcă altfel nu mănânci astăzi.. Literatura e artă, nu meserie. Oamenii care fac literatură, sau măcar încearcă, nu scriu la comandă, scriu ce vor ei.. Scriitorul care se prostituează pentru bani, e un gunoi.
Scurt : scrie omule, dar nu uita ce a spus Eminescu :,, E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune ", parafrazând : - E ușor să scrii reclame, și părinții a-i blama / Dar cu grijă să faci asta, să n-apari în fața mea! //"..
(de unde se poate vedea cu ochiul liber, că povestea se termină abrupt.)
Punct. (c. f. ) (ia ș-o poză, cu gâș

te)

Gânduri

Nimic  : în afara gândului de ieri ( mai binele este dușmanul binelui) , nimic. Mi-am făcut datoria pe Facebook : am anunțat în grupuri reglementările pe care le-am primit, ba chiar am spus că cetățenii de rând , se simt marginalizați, minimalizați ca importanță.. Așa că nu a rămas nimic de spus. Apoi, mai târziu am spus de ce cred că ar fi urgent de înfăptuit pentru ca dreptatea să fie de partea adevărului.. Uite cum nu mi-a mai rămas nimic,uite cum nu mai știu ce e bine să gândesc și dacă nu ar fi momentul să fac ce n-aș face niciodată : să aprofundez budismul și să merg într-un Ashram unde unul în temă , să mă educe cum să am vid de gândire.. E liniștitor : te apuci de postat elefanți și flori frumoase și spui lumii cum un vegetarian merge în Nirvana cu tot cu papuci. Dacă altfel nu se poate, facem și asta. Ne documentăm cum a făcut Buddha să nu-i pese de nevastă-sa și de copilașul din albie, cercetăm cum anume a alintat el cobra pe cap și cum s-a speriat grozav când a venit musonul și și-a închipuit că musonul e un zeu rău și ploaia multă e fiică-sa ( a Zeului, bineînțeles) .. Ne gândim să fugim de oameni și să stăm în poziția lotus la ușa unei peșteri. Acuma eu nu știu ce animale nu trec deloc prin țara lui Buddha, la noi trec urșii în căutarea unui adăpost și mă gândesc la faptul că despre cum îmblânzim ursul, nu scrie prin Vede sau cine știe ce Rahmaiate.. Apoi crăcănați de atâta stat în poziția lotus, vom merge să ne dea o fată un blid de lemn cu orez.. De unde luăm blidul, nu spune nimeni, și noi avem blide de lut, or fi bune? Și într-un final vom descoperi iluminarea, adică vom afla despre calea prin mijloc. Ceea ce eu nu v-aș sfătui : dacă mergi pe mijlocul străzii te ia poliția la întrebări, asta în cazul în care nu te-a strivit vreun mijloc de transport. De unde se poate vedea cu ochiul liber că nu trebuie să alegem calea prin mijloc,mai bine mergem frumos pe trotuar, e mai sigur, chiar dacă se supără Buddha.
Nu mă gândesc

.. Sau mă gândesc la atât de multe că nu știu ce să aleg . Așa sunt unii oameni : se plâng de lipsă de inspirație și-ți toarnă o poveste la minut..
Hai, pa👋 !

Perpetuum de simțiri

de imposibilitatea unui sentiment sunt vinovat
din neștiință
de necăutare
pentru neîncredere
(și-mi) lipsește
știu că eu am retezat ( dar) tot lipsește
și caut să adâncesc nepăsarea

pe copac îl înjumătățesc
pe stâncă o dăltuiesc
cuvântului îi dau alt înțeles
poate reușesc
poate uit de-adevăratele
și chinul sentimentului va trece
fantomei acesteia îi trebuie casă
scobesc arborii
strivesc pietrele
din nisip fac doliu
din ape itinerariul călătoriei prin septentrion

fiindcă nu mai pot
și nu știu să mă opun

pe drum o fată trece cu un cățel în lesă

( 5 noiembrie, 2019 c. ferent – Pe

rpetuum de simțiri)

Prestidigitatorul

visez să fie posibil
să pot simți cu toți porii iarba / țărâna/ ploile
și la nevoie – asfaltul
să se poată
să-mi dau voie să fiu om
mi-e dor să cobor în mine
și cu mine însumi să pășesc pe pământ

visez normalitatea
visez omul care nu trebuie să zboare
și nimeni nu-i impune să despice Marea Roșie
visez că mi se permite să fiu om

e destul
prea multă vreme am fost de acord
lasă-mă să fiu om
vreau să arăt normalul
vreau să-ți spun că nu-mi arog Nirvana sau Paradisul
îmi place să fiu om
să respir
chiar dacă va trebui să scot aerul
chiar dacă nu se poate altfel
eu știu că expirația este necesară
și știu că urâtul există
și de aceea te rog să mă lași să fiu om

să respir normal
să-mi cunosc limitele
să iubesc normal
să nu-mi ceri să te duc în Steaua Alfa din Canis Major
să mă lași să te țin de mână atunci când alergăm pe potecile munților
să-mi susții brațul când despicăm apele râurilor
să nu-mi ceri nectar și ambrozie atunci când îți pot oferi doar o ceașcă de ceai

vreau să fiu om
vreau să fii om
vreau să mă ridic pe vârfuri să-ți sărut fruntea
vreau să-ți simt brațele sufocându-mă într-o îmbrățișare flămândă

lasă-mă să cobor pe Pământ
am obosit să fiu arhitectul unei iluzii
nu vreau să mai vând iluzii

( IV, a-X-a, MMXIX - c. ferent – Prestidigitatorul)

Vanitate

sărbătorim incertitudinea

și mulțumiți de noi

dăm foc

nu contează cui sau la ce

– o casă / un vis / un om

dăm foc

ziua cea mare a incertitudinii se ridică măreață și scuipă jăratec

nu contează cine se arde

nu ne pasă cine arde

nici coșul cu sentimentele nu ne mai trebuie :

la foc

trebuie

ziua incertitudinii se rotunjește

grasă / trufașă / nepăsătoare

urând pe toată lumea

ziua se face mare și plină

vanitatea zilei incertitudinii

nu mai salvezi nimic

orice poate trăda

oricine

trebuie ars totul

ziua se termină cu certitudinea că ești undeva într-un iluzoriu Egipt

pe o piramidă

vârf

tu ești scăpat

nu contează cum te vei coborî

deocamdată ești sus

e convingerea că ai ars totul

nici cel mai umil suspin nu a scăpat

( trădătorul! – dă-l naibii!)

ziua incertitudinii

ziua când trebuie să scapi de povară

de sentimente

de milă ( mai ales mila te poate distruge

mila se ridică și crește incertitudinea

mila trebuie să piară mai întâi)

la foc

mila trebuie să se facă cenușă

și

pe urmă

eliberați de incertitudini

vom atârna pe umeri mantia certă a trufiei

ne vom așeza pe frunți – coroana nepăsării

și așa plini de noi înșine

ne vom pune punct piramidei

pot face asta

(3 noiembrie, 2019 c. ferent – Vanitate)

Vinovat de profeție

nu sunt eu profetul
toamnele vin fără mine
și râurile nu au nevoie de cuvântul meu
nici frunzele de suflarea mea
casa mea e temeinic înfiptă în timp și spațiu
doar cât bat câmpii uneori
nu sunt decât om
deloc vânt și nici cuvânt
nu sunt profetul
nu-ți pot spune când vei trece podul între ieri și mâine
fiindcă nu pot
fiindcă nu știu
fiindcă nu vreau să te mint
mai bat uneori câmpii
dar fii pe pace
nu sunt eu profetul

nici nu știu să aleg frunzele toamnei pentru brume
cum aș putea alege
desena
harta călătoriei printre cele două emisfere
eu sunt nimeni
eu nici umbră nu am
umbra mi-a rămas ( câine de pază)
pe un prag ars
aș fi putut prevedea asta...
–acum vezi că nu sunt eu?

sau poate sunt
dar n-am să deschid gura
eu nu-mi pot lua versetele înapoi
de aceea tac
de aceea nu voi spune nimănui când cerurile se vor rostogoli și vor arde
cerurile astea nu-s cum le vezi tu
seamănă cu o minge de piele
și din cauza focului care-mi mistuie pieptul
din cauză că nu voi mai putea răbda arsura
o să oftez și vor arde
o să răsuflu adânc
și ele ( cerurile) se vor strânge și te vei sufoca
poate sunt

astăzi sunt om și nu-ți pot spune nimic

(2 noie

mbrie,2019 c. ferent – Vinovat de profeție)

Ziua.. Mileniul..

nu-ți fie teamă

știu

nu-ți face griji

sunt trează

de un an vorbesc în pustie

de o viață țin megafonul deschis

eu știu că nu aude nimeni

nu te întrista

mie mi-au trecut toate speranțele

nu zâmbi trist

mie mi-au zburat credințele ca păsările călătoare

pentru mine nici o dragoste nu a înviat din propria cenușă

m-am liniștit

m-am făcut nebunul care vorbește în mijlocul pieței

ca profetul în pustie

așa că tu nu te întrista

alerg și mă împart între mine și mine

alerg în jos și în sus

alerg printre meteoriți și comete stinse

alerg pe fundul mărilor și oceanelor

alerg fără țintă și fără țel

așa că nu te întrista

am pierdut dreptul de a fi ascultată / auzită

am pierdut dreptul de a fi urmată

am pierdut ultimul tren spre lumină

am pierdut totul și iubirea pe deasupra

așa că nu te întrista

nu-ți fie teamă : eu voi vorbi mereu

eu voi cânta mereu

eu voi alerga mereu

....................................

( în minte îmi zboară o pasăre cu gâtul tăiat

                 aleargă un animal cu fruntea străbătută de un topor

ritmic — pășește un soldat cu capul retezat de o schijă

deasupra tuturor privesc

și mi se pare că toate sunt pasăre / vită / soldat)

....................................................................

așa că nu te întrista

eu voi vorbi cât pustia nu se va umple cu verde

                     cât atlanții nu se vor întoarce acasă

                     cât Sisif nu se va odihni

până la sfârșit voi vorbi în megafon tuturor surzilor

voi vorbi amputaților de sentimente

întristarea nu-ți stă bine..

( II, a-XI-a, MMXIX, c. ferent – Ziua..  mileniul ..)