și eu am învățat să trăiesc noaptea
să trăiesc
e un fel de-a spune
e de fapt felul în care respir lumina unor obraji
(ei! – la naiba! – m-am apucat de romanțe
de fleacuri
de nimicuri sentimentale)
la miezul nopții eu alerg printre cioburi
printre resturi
printre vorbe
uneori mă uit înapoi
eu știu că e întuneric
eu știu că nu e bine să-ți întorci capul
dar nu mă pot abține
mă uit înapoi și bineînțeles e întuneric
bineînțeles că mi s-a părut
bineînțeles că pot pleca
pot ieși din casa asta unde s-au adunat cioburile iubirii
cana s-a spart
și ar trebui să ies repede
să nu-mi pese
să calc( uite-așa!) cu ură peste resturi
să ies
mi se pare că a trecut un veac
am stat atât de mult că picioarele mi s-au înfipt în țărână ca niște rădăcini
și că mă năpădesc licheni
mă întreb dacă mă voi ridica
mă întreb dacă voi pleca
dacă voi deschide ochii și brațele
și dacă am voie să zâmbesc
mi se pare că a trecut un veac
și totuși mă uit înapoi
nimeni –
mi s-a părut
dacă aș putea ieși mai repede
uneori mi se pare că am trăit un veac dormind
și alteori cred că am visat toate astea
și deschid ușa / ochii / brațele
nu știu cum îl cheamă
îmi trebuie o veșnicie ca să-l înțeleg
dar dacă nimeni nu e în urma mea
ce să fac?
(28 noiembrie – c. ferent – Nu-i vina mea..)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu