Pașii care nu se aud

Pașii care nu se aud

Timpul a trecut încet / la pas pe lângă mine

nu l-am simțit

n-am auzit nimic

lumea era și pe mai departe un fel de oprire la semafor

înainte de asta nu ținea minte nimeni nimic.

Nimic nu a anunțat nimic

nici sirene

nici trâmbițele zilei de apoi

am înțeles că trâmbițașii au avut probleme

instrumentele de suflat fuseseră umplute :

îndesase cineva niște câlți

și uite așa ziua a venit ca hoțul

timpul a trecut tiptil cum îi era obiceiul

că da : timpul nu e ceas nici pendul

nici aia ( cum îi zice?).. – nici măcar metronom

timpul e ceva ca aerul

trece fără să-l vezi / auzi / miroși / guști / pipăi

Numai obrazele omenești îl simt / se sperie

și crapă adânc

de parcă ar fi văi

ravene

ceva ca o scoarță terestră prin care au trecut râuri

poate fluvii de lacrimi

poate sânge

de unde să știu? – timpul trece

Ziua a venit ca un hoț.

Mă gândesc la sirene :

parcă a murit odată unul cu mâna pe maneta aia

maneta care pornea sirena

poveste veche

unii spun că de frică a tras sirena

alții că cică era erou

Fleacuri dom'le

a murit fiindcă îi venise timpul

timpul vine fără să-l simtă nimeni

Niște oameni visează să stăpânească timpul

cică să călătorească în timp

Eu cred că sunt proști cu carul : ce? –

dacă te cobori în beci la patruzeci de ani

Te faci de patru ani? –

nu dar oamenii nu-și pun problema asta

ei zor-nevoie să călătorească în timp.

Timpul a trecut pe lângă mine

n-am auzit nici sirene și nici trâmbița de apoi

O fi venit sfârșitul lumii?

( 28 februarie, 2022 – c. ferent – Pașii care nu se aud)

Ploaia de sânge

Ziua se lungea inutil

porțile amurgului fuseseră sfărâmate

ploaia se transforma în lacrimi lungi

incredibil de amare

de parcă erau toate picături smulse din ocean.

N-am mai văzut nimic

Nu era decât o opacă perdea între lumi

aici se făcea spațiu / dincolo era deja alt timp

poate altă dimensiune

și din nou

fără memoria zborului

cădeau îngeri.

Pământul se făcuse un fel de castron de lut

foarte adânc

adâncindu-se cu fiecare nou născut

Sus – de jur împrejur

îngerii stăteau de veghe

îngeri sau păsări mari

la fel ca mai demult – luau aerul în palme

în niște bule

și-l duceau oamenilor

în fiecare zi..

Până când cineva le-a șters memoria

au căzut dintr-o dată

s-au sufocat laolaltă cu oamenii

Se sfărâmau marginile înălțimilor

erau niște munți – dacă oamenii ar fi vrut

ar fi putut ieși

un Pământ era și mai departe

rotund / deasupra nivelului mării

dar n-a ieșit nimeni : s-au sufocat în adâncuri

s-au înecat acoperiți de ploaia amară ca oceanul..

Ar fi fost atât de ușor să trăiască

dar frica a fost mai mare decât viața

Din cauza oamenilor au murit îngerii

sub ploaia de purpură

sub picăturile mai amare ca lacrimile oceanului

înecați de neputință

Cad îngerii..

(27 februarie, 2022 – c. ferent – Ploaia de sânge)

O nedumerire privind peste Prut

Da, înțeleg și eu că prea multe nu ai de unde afla, liniștea în jurul unor acțiuni, e ca un zid impenetrabil, și nu ai ce spune, asta numai dacă înțelegi că nu-i indicat să inventezi, vine timpul când vei fi obligat să-ți ceri scuze. Adică omul de rând trebuie să-și ceară scuze, omul care nu înțelege de ce una dintre armele redutabile ale diplomației la nivel de state, este acea omerta. Omul de rând ar vrea să știe, este nelămurit în privința a ceea ce ieri părea a fi un bun vecin, căruia atunci când băteai nucul de lângă gardul comun, îl chemai să-i dăruiești o jumătate din fructele pomului. Fiindcă era un vecin cuminte și părea mai puțin avut decât tine. Ai făcut tot ce era omenește posibil, când fiii vecinului s-au îmbolnăvit, ai decis să iei pe umerii tăi povara vindecării lui. Când păreau a nu mai avea loc în casa lor, i-ai primit cu larghețe în casa ta. Era un vecin bun ca pâinea caldă, ba chiar se spunea că vecinul, acum câteva secole, îți fusese rudă de sânge : cum să-ți lași fratele în nevoie? Ai făcut tot ce-ți era omenește în puteri, ba ai luat pâinea de la gura copiilor tăi, să dai vecinului să se sature. Pe urmă ai descoperit că vecinul era ceea ce poporul român spune : mielul blând, suge de la două oi. Și te-a îndurerat descoperirea. Ți-ai adus aminte de felul în care mereu s-a purtat cu viclenie, profitând de bunătatea părinților tăi, a bunicilor, a protopărinților tăi, din vremurile în care lenea lui de acțiune, a lăsat pe umeri neamului tău războaiele. Vecinul nu a mișcat nici un deget. Fiii lui nu au murit în războaiele care îl apărau și pe el, au murit fiii tăi. Dar tu te-ai convins că nu poate lupta, că e slab, că nu este instruit, și ai continuat prostește să-l aperi cu scutul propriului tău piept.

Toate acestea se întâmplau, se întâmplă de mai bine de jumătate de mileniu. Vecinul tău continuă să fie leneș și profitor, continuă să mănânce din pomii tăi, continuă să își educe fiii, pe banii tăi, să-și vindece bolnavii din casa lui, pe spezele tale. Și tu taci.

Tu românule taci.. Moldoveanul s-a suit pe umerii tăi și tu îl cari în spinare ca un catâr bun de dus poverile.

Mi-e greu să recunosc : nu vreau să mă informez. Văd din felul în care un moldovean și-a făcut o vilă uriașă în vecinătatea locului unde stau eu. Și știu că nu a muncit nicăieri în România. Știu și felul obraznic prin care a convins statul român să-i dea o parcelă de loc intravilan. Știu cum încă deține un apartament în vila în care locuiesc, deși mama lui a murit de multișor. Știu că nu plătește nimic, văd facturile care putrezesc în ploaie. Însă tac : este fratele meu de peste Prut. Chiar, ce aș putea spune eu, dacă statului meu nu-i pasă de felul în care este înșelat?

Nu vreau să mă documentez. E destul ce știu, și ce văd : fraților noștri moldoveni, le-a fost necesară posibilitatea unor locuri de muncă în Europa, și noi le-am dat-o. Le-au trebuit locuri unde să se așeze pe o sută de ani, și le-am dat și aceste locuri.

Va fi vreun război? Nu știu. Dar dacă va fi, știe statul român că în patria fraților de peste Prut, sunt așezați în poziție de atac, cei care vor ca toate statele europene să rămână în sfera de influența a Kremlinului?

Se va trezi statul român, va înțelege că frații de peste Prut nu vor decât să acapareze la rândul lor, o bucată din teritoriul României? Fiindcă asta se va întâmpla în cazul în care pierde România. Și va pierde, dat fiind puțina seriozitate a celor care vorbesc, dar nu acționează ferm.

Nu știu dacă vă fi război. Nu știu dacă România nu se va învecina din nou cu Uniunea Sovietelor. Și nici măcar nu mai vreau să aflu. Poate fiindcă nu sunt bărbat și nu conduc eu România. Dacă aș fi, un singur frate moldovean, nu ar mai avea pașaport românesc, nu ar mai deține terenuri și case în România. Dar nu sunt decât o muiere a cărui cuvânt nu are nici o însemnătate.

Păcăleală înainte de întâi aprilie

Dacă vreodată am afirmat, vorbind despre mine că sunt deșteaptă, probabil m-a luat gura pe dinainte, m-am umplut de trufie ca un păun. Fiindcă eu cred că doar uneori am sclipiri, fulgere de inteligență, în rest sunt om ca toți oamenii, mă ia și pe mine valul, ca pe cel despre care Seneca zicea că mergând pe drum, o mulțime l-a înghițit și s-a trezit într-un loc unde nu avea nici o treabă. Tocmai fiindcă lipsindu-i luciditatea și înțelepciunea, s-a lăsat furat de gânduri și s-a lăsat purtat de valul înșelător. Drept care, nu pot spune despre mine că sunt permanent trează, în stare să raționez cu luciditate.

—Ce-a fost dom'le asta cu rușii?

—... –N-a fost nimic, a fost un

car acoperit cu pânză roșie, pe care tronau frumos niște tancuri de carton, înconjurate de manechine cu puști de soc în mâini. Din direcția opusă, păreau atât de reale, că lumea s-a îmbulzit să dea mai mult decât banii cezarului de ocazie.

— Bine - bine, dar ce-a fost?

— Eh, nimic.,, Mult zgomot pentru nimic "– după cum spune Will Shakespeare. Nu-ți face griji : unii au văzut ocazia și au profitat de ea. Au văzut foamea lumii după ce o boală care a secerat la scară mondială, a pus statele lumii în jos pe scala bunăstării, și uite așa au decis că acum e momentul, le băgăm frica-n ciolane, și de aici câștigăm. Oportunitatea a fost nevoia lumii de petrol și gaze. Felul în care lumea e speriată de boli, felul în care lumea nu a mai muncit, și asta a fost. Așa se nasc imperiile. Nu-ți face sânge rău : păcăleală înainte de întâi aprilie.

— Ptiu... Ferească Dumnezeu și pe puiul șarpelui...

— Lasă. Nu ți-am spus eu mereu că toate sunt fleacuri? – vax cu apă de ploaie.

War

Nu știu dacă să zic la ce mă gândesc.. Da' dacă tot am decis să aduc și eu o postare, o să zic, deși mi-e că-mi umplu capu' de bunătăți (această expresie se folosește atunci când știi că nimeni nu va fi de acord cu tine și cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla, e să nu fii băgat în seamă ; însă eu știu că prietenii mei virtuali citesc, cel mult : primul paragraf – de aici reiese că aș putea zice orice pe la mijlocul textului, exact cum se proceda înainte de '89, când cu cenzura).

Domnule ( poate fi și doamnă, numai cap să aibă, că eu nu i-l dau pe al meu, că îmi trebuie).. Domnule, stau și mă gândesc la un eventual conflict armat la care ar fi necesar să luăm parte și noi, ca aliați ce ne aflăm în NATO și Schengen. Mă gândesc și nu mă dumiresc dacă putem, dacă avem oameni și arme. Și n-avem nimic : la noi în România stagiul militar, nu mai există. Nici măcar nu e ca în America : ai încălcat legea pentru prima dată și ai făcut o greșeală minoră, n-a murit nimeni, nu a explodat nimic, nu ai lăsat o femeie borțoasă, ei bine, în America ai de ales între a-ți satisface stagiul militar și a sta la pușcărie. Infractorii mărunți, aleg armata, au asigurat : masă, casă, haine și ceva dolari. Așa stând lucrurile SUA are o armată destul de mare. Bun, dacă am rezolvat cu efectivele militare, să vedem cum rezolvăm și cu armamentul. În America, în senatul lor, se votează anual un buget. Nu știu cât, poate 12% din PIB-ul lor, care nu-i de lepădat. Cu banii ăia, Statul Major American, cumpără de toate cele : armament, vehicule care corespund nevoii armatei, avioane, 

nave și chiar submarine. Tot din banii aia, o felie bună merge la cercetarea în domeniu. Și, din câte am auzit eu, ar fi cam adevărat că SUA are multe laboratoare în interiorul unui munte. Acolo intri dacă vrei și ieși dacă ai murit. Sigur ai tot ce-ți poftește inima, numai libertate nu, fiindcă americanii nu-s proști și știu ce e aia spionaj. Sigur că în America sunt o mulțime de trupe de elită, acuma noi nu suntem chiar tâmpiți să credem că în Europa vor veni trupe de elită, nu, vine așa de mai la coadă, din cei care sunt în armata SUA, ca să nu fie la o închisoare din statul care ar face bine să-și aleagă din când în când și un Președinte tânăr și în stare să facă planuri care nu vor avea soarta unei statui din plumb cu picioare de lut.

Ce avem noi? Deh : praful de după tobă ( după tobă nu există nici un micron de praf, fiindcă toba de aia e tobă, că să fie bătută strașnic în fiecare zi).. Noi n-avem efective umane : la noi se angajează cei care nu au făcut carte și nu pot spera la un salariu mai bun decât cel al armatei noastre. Mecanizatele noastre? Deh( din nou) : avem ce am primit de pomană, niște tanchete de plastic, în care arzi bine mersi, te faci sfarog în cazul în care ai trecut peste un dispozitiv artizanal, făcut dintr-o sticlă de sticlă, umplut cu gaz –petrol lampant, și care în locul dopului are un cocean de păpușoi cu o bucată de cârpă, îndesat să nu curgă. Așa stând lucrurile nu-ți trebuie dinamită, ferească Dumnezeu trinitrotoluen : ajută un cocktail Molotov : arzi ca șobolanul în tancheta care poate fi făcută cu ușurință la imprimantă, ii pui patru roți de la o motoretă Mobra, și pleci ca Ițic la război.

[ –La război și noaptea-mpușcă? Dacă plouă, dă cortel? Pe la doi'șpe dă mâncare? La zece noaptea, sună goarna de culcare?

–...]

Când e război, împușcă și la trei dimineață, mâncare mănânci și tu din gamelă, ori dintr-o cutie de conservă, a cărei valabilitate este de treizeci de ani. De băut? – bei și din șanț, altfel te usuci de sete. Nu numai că nu se opresc ostilitățile pe ploaie, ele continuă și când termometrul cu alcool, arată :–50° C. Că cine n-a auzit de cei care urinau în palme ca să se încălzească? Ia citiți și voi cartea lui Erick Maria Remarque : Nimic nou pe frontul de vest. Citiți și gândiți-vă că oamenii mureau din vremea gazelor care erau împrăștiate în atmosferă în direcția tranșeelor inamice, încă din primul război mondial, când nu se vorbea încă de gazul sarin.. Voi știți că în cazul unui atac de asemenea anvergură, când se împrăștie un asemenea gaz, nu există antidot, nu te poate salva nimeni?

... Vi se pare greu să purtați o mască din asta medicinală? Ziceți Doamne ferește! – să nu fiți nevoiți să purtați o mască de gaze. Probabil că nici nu ați văzut una în realitate, nu știți cât de greu este să respiri și să expiri doar pe gură..

Război... Eu când ziceam mamei-mari că aș vrea să văd războiul în realitate, îmi spunea scurt :

— Bată-te cu mâna peste gură, n-ai apucat războiul și nu știi cum e.

Nu aș vrea, nu mai sunt copilul curios și prost de altădată, însă în caz de război o să fim mâncați cu tot cu fulgi. Fiindcă nu avem cu ce. Noi am primit armament, vehicule, avioane – de pomană, adică ce nu le-a mai trebuit aliaților. În eventualitatea unui război ieșim cu curu' gol, vasali, ne pierdem și ceea ce ni se pare că mai avem în materie de teritorii ale statului.

Gânduri

Aseară am uitat pur și simplu să încarc Motorola, așa că am deschis Samsung-ul. Îl urăsc din tot sufletul : de câte ori trebuie să editez un text – iar și iar, de atâtea ori îl urăsc. Pe Samsung am Camilla, dar nu, nu vreau să utilizez contul, nu am pentru ce, acolo am lăsat pe fiecare dintre cei ce mi-au cerut să îi adaug. Nu mă interesează niciunul, eu am trimis vreo douăzeci de cereri, acum regret, nu am nevoie de pretențioși, de ahtiați în ale politicii, de convinși că trebuie neapărat să gândesc aceleași idioțenii pe care le gândesc domniile lor. Există, am pe undeva în Note, adresa e-mail, numărul de telefon, parola. Nici nu ar trebui : e o parolă veche, un nume al unei organizații de tip mafiot din America latină. Nu știu ce mi-a venit atunci, cred că din ciuda mea pentru Google, care-mi cerea să schimb parola, și uite așa am rămas cu o parolă idioată, de, dac-ar ști-o lumea, m-ar ocoli, convinsă fiind că nu sunt în toate mințile. Concluzia e că nu mai schimb parole, și dacă cineva ar sparge contul, n-are ce lua : se muncește inutil : Google mă avertizează ori de câte ori ar încerca să se conecteze cineva. Că uite : când i-am dat laptopul vecinei cu copii de școală, a țipat și Google și Facebook, de a fost nevoie să merg la setările conturilor și să scot laptopul din toate înregistrările. Se întâmplă și când îmi cumpăr eu un telefon ori o tabletă nouă : trebuie să dau raportul și eu mă supăr și le trimit un feedback :

— Idioților : credeți voi că altcineva decât mine se poate conecta pe un alt aparat? Tâmpiților! – am cumpărat alt aparat.

Pe urmă iar merg să scot ce nu mai folosesc, fiindcă aplicațiile țin minte, Paștele mamelor lor, tot ce ai folosit vreodată, de-mi vine să le sparg, să iau în ciocan și să le zdrobesc mărunt, să ard pe foc și cartelă și fiecare ciob din telefon ori tabletă. Grozavi paznici și aplicațiile astea.

Nu fac nimic. Sunt, într-o oarecare măsură plictisită, cumva îmi ies din fire și mă satur de toți și de toate. Probabil ar trebui să mă odihnesc. Probabil, nu știu dacă e necesar. Sau să citesc. Am găsit o recomandare, Persuasiune – Jane Austen. Dar parcă nu mă îndemn : ce să fie bun în literatura scrisă de femei? O carte pentru femei. Am descărcat-o, însă dacă văd același tip de narațiune, unde pisează nopțile în dormitor – cu cineva sau singură, dau dracului scârba de pdf. Nu știu ce plăcere găsesc doamnele citind scene de sex. Nu le înțeleg, și cartea pare și mai proastă, și autoarea și mai vacă în timpul rutului, când trebuie însămânțată.

Dar nu mă plâng, am mai descarcat și Fiul risipitor, tot de-a lui Radu Tudoran.

Să spun drept : Radu Tudoran îl tot pomenea pe Camil Petrescu, și eu mă întrebam :

— Ce p( beeep) mă-ti bă? Te interesau pe tine cele câteva piese de teatru, scrise în perioada interbelică? Ce tot mă pisezi cu legătură directă dintre Camil și armată?

Pe urmă mi-am dat seama că sunt în pom : eu nu am citit altceva decât lucrările de dramaturg ale lui Camil Petrescu, nu am citit Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război.. Nu am citit și gata. Patul lui Procust, îl citisem, frunzărisem de fapt. Așa stând lucrurile, Camil era numai Mitică Popescu, Jocul Ielelor, Suflete tari. De ce să mint : m-am confundat adesea cu Gelu Ruscanu. Mi-am închipuit că pot fi și personajul rău, cel care voia să strângă firul vieții de gât, să primească ceea ce voia. Dar nu mai mult. Pentru mine, numai Cezar Petrescu era militarul din războiul dintâi, Camil era altceva și nu am găsit loc pentru el în mintea mea. Ori în inimă? Zău nu știu, cred că în minte e mai potrivit. Autori de tot felul.. Ca cel de care s-a îndrăgostit Cella Serghi, și care pentru mine nu înseamnă decât Istoria literaturii românești. Ce ar fi de spus despre George Călinescu? Enigma Otiliei?.. Un bleah de care nu mi-e rușine. Bleah. Ca niciodată cred că filmul a fost o binefacere pentru acest înfumurat, cartea e bleah. Sigur am citit, cum altfel? Cine nu știe : dacă vrei să combați credinciosul, citește Biblia.

Tare sunt plictisită astăzi. Eu duminica n-am ce face, toate duminicile sunt sărbători triste. Dar despre asta am scris demult, n-are rost să reiau subiectul. Mă dezgustă toate sărbătorile.

Fleacuri

Îmi trec prin minte multe, un fel de declarație amară a tatei, de dinainte de a fi venit acel decembrie revoluționar, ori numai lovitură de stat, nu am stat niciodată să descopăr sensul real. Îmi sună în cap vorbele tatei, din vremea când făceai sarmale cu parizer și bucățele de slănină. Din vremea când salata boeuf avea în cel mai fericit caz, minuscule pătrățele de cârnat la nouă lei kilogramul, cârnat ieftin, cu zgârciuri. Din vremea când ouăle erau o dată pe lună găsite la alimentara, aveai noroc dacă o rudă îndepărtată, trăia undeva într-un cătun uitat de Dumnezeu, și care îți dădea zece ouă de înroșit pentru Paști. Pe atunci tata spunea amărât :

— E rău că H. G. Wells a scris fantezii, era bine să existe Omul invizibil.

—..? – mă uitam întrebător, neînțelegând unde vrea să ajungă.

— Hm.. – continua el, încă neconvins că pereții n-au urechi și ferestrele ochi. Ar fi fost perfect, eu i-aș lua capul. M-aș strecura în tribuna oficială, într-o zi din cele în care se face defilare. Capul i l-aș lua. E de-ajuns baioneta lui tac-tu mare. V-aș scăpa pe toți. O țară de lași. Aia suntem : o țară de lași.

Nu aveam ce-i răspunde, și mie îmi zburau prin minte aceleași gânduri, și eu ca și tata eram lașă. Ori nu-mi puteam închipui că după ce n-ar mai fi existat zgârie-brânză, cel care aresta mâncarea, aș putea scăpa nepedepsită. Au făcut-o alții și nu i-a pedepsit nimeni. Am jubilat și noi lașii, am dansat prin curți, pe stradă, în piețe : a căzut, a fost

împușcat. Nici o secundă nu am crezut că nu era vinovat de lipsurile noastre. Despre pacea de cincizeci de ani, nu-mi păsa, nici măcar nu mă gândeam la asta, cum nici la datoriile externe plătite, nu m-am gândit niciodată. Nu-mi păsa de sloganul : nici pâine fără muncă, fiindcă mi se părea imposibil să mănânci fără să fi muncit pentru mâncare. Nu mi se părea nelalocul ei casa pentru care plăteam chirie, lumină, apă, întreținere : cum să n-ai casă? – e la mintea cocoșului : toată lumea trebuie să aibă un loc unde se poate dezbrăca în pielea goală, fără să se uite cineva în fundul lui. Așa că nu mi-a păsat deloc, și încă de multe altele nu mi-a păsat. Ce putea fi mai normal decât să fie țigările ieftine? Și din tutun adevărat. Putea fi altfel? De ce să se scumpească lumina? De ce să nu pot lua lemne de foc din pădure, crengile uscate căzute din copaci? De ce să-mi fie frig? De ce să plătesc metri cubi de apă, pe care nu-i consum?

Dar tiranul dispăruse, făceai salata boeuf cu carne de vită, ouă puteai cumpăra o sută, erau și kiwi și rodii, și puteai cumpăra și ochi de fată mare cu bani. Bani erau mai puțini, și începea inflația, banii nu mai aveau valoare. Pe urmă am văzut primul om fără casă, care a adormit sub podul dinspre piață, și a ars de viu, fiindcă închipuise un foc din cartoane. Și altul care a murit pe-o bancă în fața farmaciei. Încă unul care a înghețat sub un balcon al unora. Nu aveau case. Alții mâncau din gunoi. Se duceau la fiecare container de gunoi, și răscoleau cu un băț : ceva de mâncare, nu conta că era alterat ori mucegăit pe de-a dreptul. Tata tăcea, un fel de tăcere vinovată. Din când în când se înflăcăra puțin :

— Mor eu și nu-l mai văd pe rege întors pe tron.

Sau :

— Mor eu și nu mai văd România Mare. Nimeni n-o să-și aducă aminte de granițele vechi.

Pe urmă a murit și n-a mai spus nimic.

Și-mi pare rău că a fantazat H. G. Weels :

— V-aș scăpa de confruntare. Țarul ar mai trăi trei zile cu cea de alaltăieri.

Dar nu-i rost : Omul invizibil nu există și baioneta tatei-mari a fost furată de un ticălos. Am auzit că ar fi murit în pușcărie, că trăia din furat. Și uite așa, nu vă pot oferi încă cincizeci de ani de pace. N-aveți decât să-i pupați în cur pe cei în a căror alianță ați intrat. Dacă mai scăpați cu zile din cataclismul artificial pe care l-ați strâns în brațe.

Regele a murit.. România e amputată de mult..

Ei, și ce?

( c. ferent. – Fleacuri. Vax cu apă de ploaie.)

Cuvinte fără sens

Se poate să auzi ca prin ceață?

probabi fiindcă e un gând

o închipuire

și mi s-a părut ca dintre cețuri venind

auzul a fost izbit cu sunete 

— Nu știu ce ar trebui să însemne nefericire..

—Pentru asta

–i-am șoptit eu sonorității necunoscute și nevăzute

pentru asta ar fi trebuit să fim fericiți mai întâi

Pe urmă glasul nu s-a mai auzit niciodată

eu cred că mi s-a părut ori cine știe

poate a fost o riminiscență

ori chiar gândul aruncat de la apus spre răsărit

El nu înțelegea

poate nu știa

nu i-o fi fost niciodată greu

îl vedeam și eu printre cețuri

altădată îl vedeam bine

ceața se ridica și îl vedeam ca atunci când te uiți printr-o lunetă

îl vedeam meșterind printre butoaiele dogite

sau cu un hârleț

făcea ceea ce trebuie făcut atunci când vrei să mănânci roșii din grădină

poate

nu știu dacă roșii ori ceapă

ceva care să-i amintească de casa care se părăginea

casa cu tată-mamă-frați-surori

Pe urmă el n-a mai înțeles câteva cuvinte

nefericirea a fost primul cuvânt care trebuia tradus

pe urmă a căzut ceața

pe urmă eu am înțeles nefericirea ca un mod de viață

și am trăit așa nefericită

Ar fi fost frumos să fi fost fericiți

nu mult

cred că cinci zile ar fi fost de-ajuns

Dar nu l-am mai căutat

nu m-am mai speriat ca altădată

nu l-am mai întrebat :

–Respiri?.. 

plânsul a prefăcut perdeaua de ceață într-un zid de bazalt

și gata :

se poate trăi oricum

Chiar nefericit fiind – trăiești

(6 februarie, 2022, c. ferent – Cuvinte fără sens)

Nimicuri

De fapt, sunt sătulă de mine în primul rând. Pe urmă restul. Nu i-am înțeles pe cei care au dispărut total din aplicație, mi se părea că sunt niște pretențioși, că o fac pe grozavii. Dar nu, se săturaseră de jocul ăsta idiot, de pierderea timpului inutil, de felul în care trebuie să te arăți idiot, să fii în rând cu lumea. Fiindcă lumea nu înțelege de ce atâtea zbateri, atâta împotrivire, atâtea luări de poziție. Nici măcar să fii săltat un pic, să ai ceva noțiuni generale, să știi cu ce se mănâncă o știință exactă, dar inutilă din punctul de vedere al mulțimii. Numărați pe degete și ocoliți, cei care încearcă să se comporte ca un om normal cu scaun la cap și ceva educație, câțiva pe care unii i-ar cultiva fiindcă dă bine, rămân pe metereze o vreme, după care se satură și renunță. Nu i-am înțeles, poate i-am învinuit că m-au părăsit, m-au lăsat să vorbesc singură ca nebunii în piețe. Și uite-mă înțelegând, știind că mult nu mai pot căra bolovanul incertitudinilor, al muncii în van, al alergării la un maraton inutil, de una singură. La Dracu, m-am săturat. Sunt plină până la refuz de neputință. Măcar de mi-ar fi luat Dumnezeu mințile, să nu înțeleg de ce nu trebuie să te opui valului, de ce nu e nevoie să înoți în amonte, nu trebuie să dovedești nimic, fiindcă te vor lua de om fără minte. Un somn al rațiunii unde ai rămas treaz.. Insomnia te apasă și invidiezi pe fiecare dintre cei care dorm fără griji, dorm, se antrenează pentru somnul veșniciei, născuți cu scopul precis de a muri.

Dar e bine : nebunii înfundă balamucul. Câte unul se înțelepțește și refuză să mai vorbească. 

Pterodactylii

Pterodactylii

1.La pterodactyli mă gândesc. Cum să zic? – fiind păsări mari, trebuie să fi avut și oase mari. Și oasele măduvă mai multă. Îmi pare extrem de rău că au dispărut pterodactylii, ce era să oprim câțiva de sămânță? Puneai un ou la omletă și mâncau douăzeci de inși. Luai un baros de zece kilograme, și zdrobeai oasele : te săturai de măduvă. Așa de la o vrăbiuță de găină, nici pe-o măsea n-ajunge. Cred că sunt oleacă într-o parte :carnea de pasăre nu-mi place, cel puțin cea de curcan, să nu o văd în ochi. Am cumpărat odată să fac supă și piftie, și am aruncat mâncarea la gunoi : are gust scârbos. Cum atunci când vine vorba de pește, să nu-mi dai macrou că vomit și ce-am mâncat alaltăieri. Oasele îmi plac, oasele picioarelor de găină : le despic în două pe lung, am eu un cuțit strașnic, după ce fierb ori frig puiul, oasele sunt ale mele : mă topesc de plăcere pentru alea câteva miligrame de măduvă. Și aia de vită e bunișoară, dar prea grasă după gustul meu, și nu prea aromată. De la vită îmi place partea aia care seamănă cu genunchii, ori cu îmbucătura șoldului : zăhărite! – le zicea tata, că și el era moartea oaselor, ca și mine. Nu știu de ce, hai că eu îs născută în anul câinelui, dar tata era șobolan, ce? – și șobolanii rod oase? Vor fi rozând, nu știu, că șobolani n-am ținut. Am avut hamsteri, și ăștia rodeau câte un oscior.

Ia, la ce mă gândesc eu dimineața asta : la o pasăre uriașă, să găsesc măduvă pe săturate. Cred că nu-s întreagă la minte, dar ce să fac? Uite, am cumpărat o jumătate de pui afumat : carnea de pe pulpă, am dat-o mâțelor, osul l-am ros eu, și am scos cu o scobitoare, un dram de măduvă. Puțin tare, dar decât deloc? Nu era bun acuma un pterodactyl? Era. Dar Dumnezeu a fost neserios și a dat o ploaie de foc și pucioasă, și gata cu vietățile mari, numai bune de mâncat. L-aș întreba :

— Da' ce-ai avut bre cu pterodactylii? Că eu nu pricep? Locuiau în Sodoma ori în Gomora? Ce ți-a venit să strici bunătate de carne și ciolane pline de măduvă?

Mă rog, lui Dumnezeu nu-i pasă de părerile mele, probabil că-și spune :

— Ce vrei fă? Ia și tu un os de taur, ai ce roade o săptămână!

Da, dar taurul e tot o vacă de genul masculin, adică tot grasă și nearomată e măduva aia.

Trebuie să fac o cerere la Dumnezeu. Una cu timbru, cu ștampilă pătrată, cu decizii de la poliție, tribunal, prefectură, mediu. Și să scriu :

Mult stimate Dumnezeu,

Subsemnata ( nume și prenume), cu domiciliul stabil în România ( oraș, stradă și număr), vin a vă ruga respectuos, să binevoiți a trimite vreo patru ouă de pterodactyl. Ne ocupăm noi cu clocirea și vom fi de față în momentul în care vor ecloza. Promitem solemn să le dăm mâncare, apă și să le construim un coteț cu dependințe și o palmă de loc acoperit cu iarbă naturală. De asemenea le vom asigura medic veterinar cu diplomă, și care va supraveghea îndeaproape creșterea numitelor păsări. Promitem să nu cerem finanțare de la guvern, nici de la uniunea Europeană.

cu stimă și respect,

c. Ferent, astăzi vineri 4 februarie, pe stil nou, anul două mii și douăzeci și unu.

În speranța unui răspuns favorabil, vă mulțumesc anticipat.

Trăiască partidul îngerilor și al arhanghelilor! URA!

2.Mi-au dat de gândit atenționările cuiva cu privire la pterodactyli. Nu, nu m-am gândit dacă erau păsări de pradă. Probabil ar fi trebuit să mă documentez.. Dar dacă așa stau lucrurile, să revenim cu precizări.

Când puii de pterodactyl ies din ou, trebuiesc verificați pe îndelete, astfel vom descoperi dacă au dinți, dacă sunt dinți de lapte și dacă nu cumva ar trebui să le aplicăm spirt pe lăbi, amintindu-ne totuși de cum proceda mama-soacră, atunci când scotea curca pui : punea într-o ceșcuță, spirt medicinal. Înainte de a pune spirtu-n ceașcă, purcedem la facerea unui feșteloc. Feștelocul se face în felul următor : iei tu un băț de vreo cincisprezece centimetri. Vreo șase inchi dacă locuiești într-o țară unde unitățile de măsură sunt yarzi, inchi, picioare, pfunzi ori altele, cum ar fi mila marină și cea terestră. Că cică ar fi niște diferențe, despre care eu nu știu că nu m-au interesat. Și să nu uităm : gradele Faraday nu-s totuna cu cele Celsius, eu nu țin minte cum se transformă și i-am zis unui canadian care face mâncare și vorbește franțuzește, să-mi dea grade Celsius, că dacă e în Faraday, e posibil să arzi mâncarea din prima, ori Doamne ferește, să fie ca și cum ai pune tigaia pe acoperiș, la vreme de iarnă și de februarie. ( Am uitat de feșteloc : învârti tu o cârpă curată, la unul din capete, și moi în spirt, și-l ungi pe fiecare deget!) 

.. Unde am rămas? – a! – la dinții de lapte!! Bun. Se cheamă că va trebui să cumpărăm un biberon, sau să importăm niște cauciuc, fiindcă pterodactylul are ciocul larg, și îți înghite biberonul care poate fi achiziționat de la o farmacie veterinară, când te duci tu și le spui că vițelul sau mânzul, nu suge destul, ori vaca ori iapa a stârpit și nu dă destul malako (lapte, pe rusește – învățați și voi, că până îmi trimite Dumnezeu patru ouă de pterodactyl, vin rușii). După ce pterodactylul a crescut, verifică atent dacă i-au ieșit măselele de minte. Dacă nu, pune-te tu și leagă-l. Știi cum se împiedică un cal, atunci când îl lași să pască pe islazul comunal? Tot așa, tu îl legi oleacă mai lărguț de cele două picioare. Bine, pterodactylul are doar două, are aripi în schimb. Știi cum procedau ăia care vindeau bilete de papagal? Scurtau aripile papagalului, ca să nu zboare. Așa faci și tu, altfel îi pui sare pe coadă. Nu știu cum anume pui sare, fiindcă tata mi-a zis că dacă dau vrabia din mână pe cea din par, le pierd pe amândouă și le pun sare pe coadă. Eu m-am gândit și la asta mult, și aveam mereu sare în buzunar, să le pun pe coadă vrăbiilor, dar n-am avut noroc : zburau înainte să le sărez. Dacă în schimb pterodactylul are aripi de liliac, n-am făcut nici o afacere : n-ai cum să-l dezaripezi, mai bine îl ții legat, priponit ca pe câinii cei răi, pe care îi legi cu lanț lung, și lanțul îl pui pe o sârmă și mai lungă, să poată prinde hoțul. Dacă te prinde pe tine, n-ai ce face : îi tai capul și-l faci fript, fiert și copt.

( Nu câinele!! – pterodactylul.)

etc.