Fleacuri

Îmi trec prin minte multe, un fel de declarație amară a tatei, de dinainte de a fi venit acel decembrie revoluționar, ori numai lovitură de stat, nu am stat niciodată să descopăr sensul real. Îmi sună în cap vorbele tatei, din vremea când făceai sarmale cu parizer și bucățele de slănină. Din vremea când salata boeuf avea în cel mai fericit caz, minuscule pătrățele de cârnat la nouă lei kilogramul, cârnat ieftin, cu zgârciuri. Din vremea când ouăle erau o dată pe lună găsite la alimentara, aveai noroc dacă o rudă îndepărtată, trăia undeva într-un cătun uitat de Dumnezeu, și care îți dădea zece ouă de înroșit pentru Paști. Pe atunci tata spunea amărât :

— E rău că H. G. Wells a scris fantezii, era bine să existe Omul invizibil.

—..? – mă uitam întrebător, neînțelegând unde vrea să ajungă.

— Hm.. – continua el, încă neconvins că pereții n-au urechi și ferestrele ochi. Ar fi fost perfect, eu i-aș lua capul. M-aș strecura în tribuna oficială, într-o zi din cele în care se face defilare. Capul i l-aș lua. E de-ajuns baioneta lui tac-tu mare. V-aș scăpa pe toți. O țară de lași. Aia suntem : o țară de lași.

Nu aveam ce-i răspunde, și mie îmi zburau prin minte aceleași gânduri, și eu ca și tata eram lașă. Ori nu-mi puteam închipui că după ce n-ar mai fi existat zgârie-brânză, cel care aresta mâncarea, aș putea scăpa nepedepsită. Au făcut-o alții și nu i-a pedepsit nimeni. Am jubilat și noi lașii, am dansat prin curți, pe stradă, în piețe : a căzut, a fost

împușcat. Nici o secundă nu am crezut că nu era vinovat de lipsurile noastre. Despre pacea de cincizeci de ani, nu-mi păsa, nici măcar nu mă gândeam la asta, cum nici la datoriile externe plătite, nu m-am gândit niciodată. Nu-mi păsa de sloganul : nici pâine fără muncă, fiindcă mi se părea imposibil să mănânci fără să fi muncit pentru mâncare. Nu mi se părea nelalocul ei casa pentru care plăteam chirie, lumină, apă, întreținere : cum să n-ai casă? – e la mintea cocoșului : toată lumea trebuie să aibă un loc unde se poate dezbrăca în pielea goală, fără să se uite cineva în fundul lui. Așa că nu mi-a păsat deloc, și încă de multe altele nu mi-a păsat. Ce putea fi mai normal decât să fie țigările ieftine? Și din tutun adevărat. Putea fi altfel? De ce să se scumpească lumina? De ce să nu pot lua lemne de foc din pădure, crengile uscate căzute din copaci? De ce să-mi fie frig? De ce să plătesc metri cubi de apă, pe care nu-i consum?

Dar tiranul dispăruse, făceai salata boeuf cu carne de vită, ouă puteai cumpăra o sută, erau și kiwi și rodii, și puteai cumpăra și ochi de fată mare cu bani. Bani erau mai puțini, și începea inflația, banii nu mai aveau valoare. Pe urmă am văzut primul om fără casă, care a adormit sub podul dinspre piață, și a ars de viu, fiindcă închipuise un foc din cartoane. Și altul care a murit pe-o bancă în fața farmaciei. Încă unul care a înghețat sub un balcon al unora. Nu aveau case. Alții mâncau din gunoi. Se duceau la fiecare container de gunoi, și răscoleau cu un băț : ceva de mâncare, nu conta că era alterat ori mucegăit pe de-a dreptul. Tata tăcea, un fel de tăcere vinovată. Din când în când se înflăcăra puțin :

— Mor eu și nu-l mai văd pe rege întors pe tron.

Sau :

— Mor eu și nu mai văd România Mare. Nimeni n-o să-și aducă aminte de granițele vechi.

Pe urmă a murit și n-a mai spus nimic.

Și-mi pare rău că a fantazat H. G. Weels :

— V-aș scăpa de confruntare. Țarul ar mai trăi trei zile cu cea de alaltăieri.

Dar nu-i rost : Omul invizibil nu există și baioneta tatei-mari a fost furată de un ticălos. Am auzit că ar fi murit în pușcărie, că trăia din furat. Și uite așa, nu vă pot oferi încă cincizeci de ani de pace. N-aveți decât să-i pupați în cur pe cei în a căror alianță ați intrat. Dacă mai scăpați cu zile din cataclismul artificial pe care l-ați strâns în brațe.

Regele a murit.. România e amputată de mult..

Ei, și ce?

( c. ferent. – Fleacuri. Vax cu apă de ploaie.)