O nedumerire privind peste Prut

Da, înțeleg și eu că prea multe nu ai de unde afla, liniștea în jurul unor acțiuni, e ca un zid impenetrabil, și nu ai ce spune, asta numai dacă înțelegi că nu-i indicat să inventezi, vine timpul când vei fi obligat să-ți ceri scuze. Adică omul de rând trebuie să-și ceară scuze, omul care nu înțelege de ce una dintre armele redutabile ale diplomației la nivel de state, este acea omerta. Omul de rând ar vrea să știe, este nelămurit în privința a ceea ce ieri părea a fi un bun vecin, căruia atunci când băteai nucul de lângă gardul comun, îl chemai să-i dăruiești o jumătate din fructele pomului. Fiindcă era un vecin cuminte și părea mai puțin avut decât tine. Ai făcut tot ce era omenește posibil, când fiii vecinului s-au îmbolnăvit, ai decis să iei pe umerii tăi povara vindecării lui. Când păreau a nu mai avea loc în casa lor, i-ai primit cu larghețe în casa ta. Era un vecin bun ca pâinea caldă, ba chiar se spunea că vecinul, acum câteva secole, îți fusese rudă de sânge : cum să-ți lași fratele în nevoie? Ai făcut tot ce-ți era omenește în puteri, ba ai luat pâinea de la gura copiilor tăi, să dai vecinului să se sature. Pe urmă ai descoperit că vecinul era ceea ce poporul român spune : mielul blând, suge de la două oi. Și te-a îndurerat descoperirea. Ți-ai adus aminte de felul în care mereu s-a purtat cu viclenie, profitând de bunătatea părinților tăi, a bunicilor, a protopărinților tăi, din vremurile în care lenea lui de acțiune, a lăsat pe umeri neamului tău războaiele. Vecinul nu a mișcat nici un deget. Fiii lui nu au murit în războaiele care îl apărau și pe el, au murit fiii tăi. Dar tu te-ai convins că nu poate lupta, că e slab, că nu este instruit, și ai continuat prostește să-l aperi cu scutul propriului tău piept.

Toate acestea se întâmplau, se întâmplă de mai bine de jumătate de mileniu. Vecinul tău continuă să fie leneș și profitor, continuă să mănânce din pomii tăi, continuă să își educe fiii, pe banii tăi, să-și vindece bolnavii din casa lui, pe spezele tale. Și tu taci.

Tu românule taci.. Moldoveanul s-a suit pe umerii tăi și tu îl cari în spinare ca un catâr bun de dus poverile.

Mi-e greu să recunosc : nu vreau să mă informez. Văd din felul în care un moldovean și-a făcut o vilă uriașă în vecinătatea locului unde stau eu. Și știu că nu a muncit nicăieri în România. Știu și felul obraznic prin care a convins statul român să-i dea o parcelă de loc intravilan. Știu cum încă deține un apartament în vila în care locuiesc, deși mama lui a murit de multișor. Știu că nu plătește nimic, văd facturile care putrezesc în ploaie. Însă tac : este fratele meu de peste Prut. Chiar, ce aș putea spune eu, dacă statului meu nu-i pasă de felul în care este înșelat?

Nu vreau să mă documentez. E destul ce știu, și ce văd : fraților noștri moldoveni, le-a fost necesară posibilitatea unor locuri de muncă în Europa, și noi le-am dat-o. Le-au trebuit locuri unde să se așeze pe o sută de ani, și le-am dat și aceste locuri.

Va fi vreun război? Nu știu. Dar dacă va fi, știe statul român că în patria fraților de peste Prut, sunt așezați în poziție de atac, cei care vor ca toate statele europene să rămână în sfera de influența a Kremlinului?

Se va trezi statul român, va înțelege că frații de peste Prut nu vor decât să acapareze la rândul lor, o bucată din teritoriul României? Fiindcă asta se va întâmpla în cazul în care pierde România. Și va pierde, dat fiind puțina seriozitate a celor care vorbesc, dar nu acționează ferm.

Nu știu dacă vă fi război. Nu știu dacă România nu se va învecina din nou cu Uniunea Sovietelor. Și nici măcar nu mai vreau să aflu. Poate fiindcă nu sunt bărbat și nu conduc eu România. Dacă aș fi, un singur frate moldovean, nu ar mai avea pașaport românesc, nu ar mai deține terenuri și case în România. Dar nu sunt decât o muiere a cărui cuvânt nu are nici o însemnătate.