porțile amurgului fuseseră sfărâmate
ploaia se transforma în lacrimi lungi
incredibil de amare
de parcă erau toate picături smulse din ocean.
N-am mai văzut nimic
Nu era decât o opacă perdea între lumi
aici se făcea spațiu / dincolo era deja alt timp
poate altă dimensiune
și din nou
fără memoria zborului
cădeau îngeri.
Pământul se făcuse un fel de castron de lut
foarte adânc
adâncindu-se cu fiecare nou născut
Sus – de jur împrejur
îngerii stăteau de veghe
îngeri sau păsări mari
la fel ca mai demult – luau aerul în palme
în niște bule
și-l duceau oamenilor
în fiecare zi..
Până când cineva le-a șters memoria
au căzut dintr-o dată
s-au sufocat laolaltă cu oamenii
Se sfărâmau marginile înălțimilor
erau niște munți – dacă oamenii ar fi vrut
ar fi putut ieși
un Pământ era și mai departe
rotund / deasupra nivelului mării
dar n-a ieșit nimeni : s-au sufocat în adâncuri
s-au înecat acoperiți de ploaia amară ca oceanul..
Ar fi fost atât de ușor să trăiască
dar frica a fost mai mare decât viața
Din cauza oamenilor au murit îngerii
sub ploaia de purpură
sub picăturile mai amare ca lacrimile oceanului
înecați de neputință
Cad îngerii..
(27 februarie, 2022 – c. ferent – Ploaia de sânge)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu