Și pe urmă n-a mai fost nimic..

Zidul de sticlă al inimii oarbe 

Într-o zi am fost fericită

pe urmă a nins și pe tine te-a înecat albul

Pe urmă n-a mai fost nimic

tu erai mort / înghețat / îngropat

n-a mai fost nimic

un zbor s-a împietrit

ca pe o peliculă veche

un dagherotip : nu știu ce placă din nu știu ce metal

cu un zbor retezat

cu o pasăre căzută în sus

undeva unde aerul nu ține zboruri și toate cad stând nemișcate

și uite că nici eu nu văd bine : nu-i aer nici un pic

Toate au fost pentru o secundă

înălțare și zbor

râs interior

fulger care te înzeește

Și pe urmă n-a mai fost nimic

Nu știu dacă mă doare

și dacă mă doare durerea n-are nume

nimeni nu are definiția sau formula dorului

Și gata: pe urmă n-a mai fost nimic

Un zbor sfărâmat într-un miliard de particule

care pană / care mișcare / care fâlfâit / care murmur

O mulțime fără nume și număr

....

Dar a venit iarna veșniciei

a venit albul

a venit non-culoarea

Și gata!

– pe urmă ai murit

Și viii sunt morți și zborurile se desfac în particule

și căderea e în sus și ura e dor și e moarte

Și pe urmă nimic

Eu vorbesc cu zborurile care cad

îmi plâng iubirea unui zid care se ridică până la nori

nebunia mea seamănă cu a lui Dumnezeu :

<<pentru ce? – când Noi l-am făcut bun? >>

și nu are nume și n-a murit și nu s-a sfărâmat

piatra nu e nisip și sticla nu e încă inventată

dar uite :și așa eu stau lângă un zid

stau și l-aș sparge să pot ajunge la tine

dar nu pot : zidul e impenetrabila ta simțire

Vezi dar de ce pe urmă n-a mai fost nimic.

(28,a IX-a, CCXXI, c. ferent – Zidul de sticlă al inimii oarbe)

Trei pași, trei stații pe drumul vieții

Anticariatul minții

Hm.. Mă gândesc să mă las de umblat după cai morți să le iau potcoavele. După urma visului pierdut. Cu ochii pe pereți după muște. Mă gândesc adânc, la fel ca articolele lui Rică Venturiano, pentru puțina pătrundere a minții jupânului Titircă…

Mintea mea stă între palmele căuș ale judecății proprii, și nu reușesc să mă opresc din alergare. Dintr-o alergare ca cea a alegătorului de cursă lungă. Jur că nu-mi mai amintesc încotro alerg, însă cum încă mai suflu și mintea e încă vie , alerg fără să-mi amintesc motivul, motorul care m-a pus în mișcare. Mă opresc uneori, nu pot fi maratonistul care bea apă din alergare, mă opresc și-mi vine să arunc ideea de alergare, dar îmi vin în fire : ce-aș putea face altceva? Motivul de dinaintea startului, revine în forță și-mi îneacă mintea în secundele puține în care mă opresc. Odată m-am oprit un ceas întreg : apele memoriei sau ridicat ca un perete de maree, și m-am pus din nou în mișcare. Nu am nevoie să știu unde alerg, atâta timp cât alergarea se face morfina care-mi adoarme motivele startului, voi alerga.

În aceiași zi râsul și plânsul. Ori râsul de contrabandă amestecat cu râsul celui cu mințile rătăcite. Ploaia care descătușează încrâncenarea, vine din ce în ce mai rar. Și nu te poți opri : alergi cu furie. Finalul? Poate ultima zi de viață.

Nu ai cum să te explici : hoarde de jurnaliști stau cocoțați în pomii de pe marginea pistei perpetuum, vor să știe motivul, vor să-ți sfârtece mintea, să-ți smulgă ultimul neuron, să desfacă pe înțelesul lor : ce anume te pune în mișcare? Dac-ar afla ai fi oprit din cursa fără sfârșit, ai fi pe înțelesul lumii, ai fi o moleculă sub microscopul ultra-performant, desfăcută în elementele primordiale. Taci și alergi : infima particulă a lui Dumnezeu, nu se poate vedea, există, o ai în ADN-ul motivului alergării, există dar nu poate fi smulsă, nu există nici o mașinărie și nici o inginerie nu o poate face vizibilă!

Alergi… Câteodată te ispitește de pe marginea pistei care ține cât universul, te ispitește o iluzie. Câteodată e pajiște, altădată e banca din spatele bradului tăiat și apele de dinaintea ochiului care privește fără nici un gând. Acolo în neuron a rămas bradul. Iluzia bradului care purta blestemul alergării fără pași. Și încă alte blesteme, le închisese sub coaja de o sută de ani. Dar și așa nălucă, e tot viu și foșnetul lui se aude, și mirosul lui se împrăștie din memorie. Imaginea unei secunde fericite, e popasul rar.

Umblu năucă. Încurc lumea, ca Rică, numerele porților.

Numele

Putea fi și mai rău : în goana mea după nume care încep cu a treia literă a alfabetului, puteam alege vreo Clara. Doña Clara. Aia din versurile cântecului ăluia, care la urmă de tot, după ce își pierduse nopțile sub balcon, amărâtul care îi cânta serenade, a aflat că Doña Clara era surdă. Doamne ferește, ce poate omul găsi în căutările lui. Ori Clodi, eu gândindu-mă la Clodi Berthola, și lumea având în memorie pe Clotilde Armand.

Zău nu știu de ce nu sunt încântată să semnez Constanța. Unii au zis că mint, că nu am un nume atât de cu prestanță. Am, dar mie mi se pare lung, mai lung decât ziua postului. Și nici nu mă încântă diminutivele. Nu pot : tante Tanța, mătușa mea, mama Măgduței ( asta era și mai rea decât mă-sa : rea de muscă!), tante Tanța era bețivă, bre. Așa de bețivă că zicea tata și mama-mare, că asta își vinde și cămașa din gât, pe un pahar de rachiu la crâșma lui Bunghez. Păi? Păi cum să fiu încântată? C-am băut și eu cândva, ba chiar odată am băut fără 250 ml, 2 litri de votcă, pe când era la piață, acolo unde acuma se vând sobe, tăblărie, lacăte, robineți, roți de rezervă și alte bazaconii, era o bodegă. Da, și-am băut până m-a cărat Matilda, iubita fratelui meu, m-a cărat în spate. N’a: cum să nu știu eu slăbiciunile proprii? Da’ m-am răzgândit și-am dat Dracului pomană, tot alcoolul din lume. Așa că nu-mi convine să semnez Constanța : e nume de bețivă, una care-și vinde cămașa din gât și papucii maicii Domnului, pe un pahar de tărie.

Constanța e derivat de la Constantin. Și cine nu știe ce-a fost și ce-a făcut Constantin cel Mare? Voi credeți basmele popești, alea de spun că a găsit crucea pe care a fost pus Cristosul? Nu bre, Constantin era un tiran, s-a botezat în preziua morții. Dar era și ăsta bețiv, curvar, însetat de mărire, pe scurt : unul dintre dictatorii Bizanțului de la acea vreme, când Istambulul se chema Constantinopole .

Nu știu sigur de ce Tomisul nostru a devenit orașul port Constanța.. Nu știu, numai bănuiesc : Tomiris era semizeița, cea care conducea amazoanele, femeile care de bună voie își amputau unul dintre sâni, ca să poată întinde arcul și săgețile să aibă bătaie lungă. Tomiris nu era nici un cât un grăunte creștină. Zeul ei suprem se chema Gebeleizis. Fiindcă Zamolxis nu a fost niciodată mai mult decât un om. Ca Isus. Ca Buddha, ca Mahomed. Om ca toți oamenii, însă un om care s-a înzeit prin sine, prin purtările frumoase și acțiunile bune. Nu știu când a pătruns cu adevărat creștinismul pe malurile Pontului Euxin, Marea Neagră, dar cum a pătruns, Tomisul s-a transformat în Constanța, nu se putea Constantin, fiindcă portul fusese numit după o femeie semizeiță. Cine a fost Tomiris asta? Deloc o ființă blândă, o altă tirană care nu avea milă, nu-și controla dorința de cucerire. Unii spun că ar fi ajuns să cucerească întinderi care ajungeau până la zonele deșertice din est, și până la Marea cea Mare, cum se numea oceanul vestic. Poate de aici nedumerirea lingviștilor, care au găsit graiuri asemănătoare până pe crestele Alpilor.

Nu știu ce anume mă nemulțumește, știu doar că nu-mi sună bine propriul nume, nu-mi place să fiu bețiva, tiranica, nemiloasa Constanța. Și caut alte nume. Nu știu de ce neapărat începând cu a treia literă a alfabetului. Dar sunt decisă să nu mă las chemată, numită, amintită pe numele care definește imposibilitatea ieșirii din cercul constanțelor. E o teorie, pe care un scriitor a descris-o ca pe un pahar cu gura în jos, sub care ai prins o albină : spațiul nu se schimbă, dar mișcările nu vor fi niciodată identice, deși converg spre aceiași dorință : ieșirea din spațiul limitat. Nu știu încotro mă îndrept, știu că nu voi fi niciodată mai mult decât sunt, nici mai bună, dar continui să caut o ieșire.

Și inventez nume cu care semnez. Bine că nu mi-a trecut prin cap vreo Clodi sau vreo Clara.

Ceainăria

Am de făcut plăți astăzi. Facturi. Dar nu mă grăbesc, nu pot să mă grăbesc : și fără o anumită obligație, sunt momente în care nu poți pleca atunci când vrei. Și mă folosesc de timpul ăsta în care trebuie să rămân acolo unde sunt, și fără nici o treabă măcar, îmi fac eu de treabă : încerc să înțeleg mașinăria care mă poartă de colo-colo, și mă poartă din inerție, fără voință, fără să-mi dau seama de ce Dumnezeu acționez așa, cine mă pune să fac o anumită mișcare, ce folos am dintr-asta? Nu reușesc să mă înțeleg eu însumi, dar nici nu-mi fac probleme : dă-mă-ncolo! – ce o fi se va vedea, ori nu, și atunci de ce să-mi pierd timpul și să-mi zdruncin creierii pe o tâmpenie?

Fac lucruri pe care ori le regret, ori mi se par inutile, ca alergarea din somn : visezi că trebuie să fugi și nu poți, alergi pe loc și din spate te arde suflarea zmeului din poveștile cu iz de coșmar. Acționez : dar unde domnul Dumnezeu, ori domnul Dracu, alerg? – habar n-am. Mă fugărește zmeul care se cheamă și timp și dorința de a uita ceva, înecându-te în altă acțiune.

Așa am refăcut Camilla. Așa ceaiul de la ora 🕔 cinci a fost dărâmat la propriu, așa am ridicat din neant Ceainăria, locul pe care nu am putut dintr-odată să-l numesc, ba era Agora, ba Ceai, cafea și animăluțe, ba Ceaiul din piață, ba altele și mai fistichii. M-am gândit la cei care ( nu știu dacă au fost sinceri) mi-au arătat regrete pentru demolarea clădirii cu pereți de vânt ai Ceaiului. Și deși în cap îmi suna bongo-ul care spunea :

<< Tâmpito. Tu crezi tot ce-ți spun oamenii. Ești fără leac. Tâmpito. >>–am lăsat eul celălalt, Treisprezecele meu veșnic treaz, să vorbească, să persifleze, să rânjească disprețuitor. L-am înjurat, înjurând-mă pentru puțina credință în cinstea vorbelor omenești…

Și-am ridicat Ceainăria. Nu știu de ce.. Și bineînțeles, eul Treisprezece, se răsucește furios și îmi arată degetul mijlociu. Dar eu am mers înainte.

I-aș fi amintit eului propriu de felul în care mi-e rușine să-mi apăr liniștea. I-aș fi arătat cu degetul indianul care mă agasează și nu sunt în stare să-l alung din preajma mea. I-aș fi repetat în urechile lui de orb :

<< Fug pentru că lupt cu mine, pentru că rar de tot îmi strig nemulțumirile. Pentru că întotdeauna am fost om și nu am uzurpat drepturile lui Dumnezeu de-a judeca și pedepsi… Fug pentru că între scârba resimțită, ca o atingere de ceva murdar și impur – și o nouă casă, ridicată din temelii, de la zero… Știi că aleg varianta grea și pe care numai destinul știe dacă voi putea s-o păstrez. Nici eu nu știu dacă incapacitatea de-a fi om rău, nu mă va alunga și de acolo. >>– și Treisprezecele tace, tace și rânjește, că adică știe el de ce sunt în stare, știe el că renunțarea asta seamănă a lașitate, că nu ar fi trebuit decât să fac curățenie în casa veche, să scot gunoiul, să îndepărtez forța negativă… Treisprezecele meu, luciditatea, înțelegerea a toate acțiunile proprii, știe și rânjește. Nu e rău, numai cât știe ce e mai bine.

Dar eu nu sunt Treisprezece, eu sunt pe rând și Unu și Șase și Nouă, \și putere și rău și bun. Și am decis să dărâm o casă, și din alta să fug. Nu știu ce voi face mâine… Poate mâine voi fi Treisprezece : poate o să-mi curăț casa : e un loc plin, o uzină care duduie.. – nu trebuie decât să scot gunoiul.

Nu trebuie decât să scot șobolanul supărător, care mi-a invadat casa. Fiindcă noi știm că șobolanii pot avea într-un an numai : 500 de urmași.. Ceea ce trebuie să fac în Lady & Getlemen, e simplu : trebuie să scot de acolo un șobolan îndărătnic, unul care roade nervii oamenilor. Altfel voi ieși din casa care se cheamă grupul privat Lady & Gentleman.

Se apropie ora când voi putea ieși. Trebuie să fac niște plăti : facturi. Mă strânge în spate : aseară nu am mai putut rezista și am pus caloriferul în priză. La urma urmei, nu zicea tata :

— Ia mai dă-i dracului de bani. Ce : banii te-au făcut pe tine, sau tu faci banii? Ia dă-i Dracului, nu te mai sufoca de tâmpenii : să vezi cum ai să respiri ușurată.

Înzeire

Vreau să evoluez. Să fiu o ființă mai bună decât ieri. Vreau să nu văd oameni nemulțumiți. Vreau să mă fac înțeleasă. Mă lupt împotriva mea și îmi spun :

— Hai.. Hai să încerc încă odată. Hai, poate omul înțelege de ce nu mă pot ridica până la a mă înzei. Hai, poate astăzi reușesc să-l fac să înțeleagă de ce pe pământ trăiesc mii de specii. Hai, poate astăzi îl pot convinge că lanțul trofic, înseamnă și mâncare. Hai că poate astăzi îl conving : Planeta e un pântece. Carnea și osul meu, sunt planetă dintr-un început.. Hai încă odată!

Nu mă pot ridica. Pumnul meu nu poate să se ridice împotriva mamei Pământ. Eu știu că o bucățică mică, sunt și Tatăl. Eu știu că vreo câteva grame, sunt văzduh, putere, credință.. Dar covârșește în mine Pământul. Eu știu că mama mea Pământul, e atavică. Eu știu și nu pot fi nici Tatăl - creatorul. Eu știu și nu pot fi nici Duhul – veșnicia. Și nu pot să spun altfel. Aș fi sperjur.

Eu sunt mâncare, sunt cea care într-un final va fi mestecată pe îndelete de mama mea atavică : Terra.

Acuma lasă-mă să mănânc. Nu fac nimic rău, nu fac decât să-mi copii mama Pământ.

Rar de tot sunt Tatăl. Dar și așa rar, Tatăl mi-a imprimat în neuron : nu judeca pe nimeni, ca să nu fii judecat ; nu osândi pe nimeni, ca să nu fii osândit : căci cu ce măsură vei da, cu aceia ți se va înapoia.. Eu rar sunt Tatăl.. Mă port ca El : mă căiesc de răul făcut, îmi trag mâna care voia să pedepsească. Și nu pot acuza până nu ascult amândouă părțile.

Odată era o foamete mare, și regele se plimba pe acoperișul cetății. Avea pe sub hainele de mătase, o pânză aspră de sac, încinsă pe șolduri. La vremea aceea, un prooroc adusese Cuvântul lui Dumnezeu și le vestise foametea. Atunci au venit două femei la el :

— Fă-ne dreptate! – a zis una dintre femei. Iată noi am născut fiecare un copil. Am hotărât să fierbem aseară pe fiul meu. Astăzi când a venit vremea să îl mâncăm pe al ei, ea l-a ascuns.

Regele Samariei și-a rupt hainele , și toți oamenii au văzut că era încins cu sac. A poruncit să fie adus proorocul care vestise foametea.

— Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă va mai rămâne viu Elisei, după asemenea grozăvie.

Dar Elisei nu a fost omorât, fiindcă Dumnezeu se răzgândise, își trăsese mâna înapoi, și a doua zi, se vindea o măsură floarea făinii cu un șekel și două măsuri de orz cu un șekel .

Tatăl meu se răzgândește mereu. Nu știu de ce iartă, dar și așa eu înțeleg : nu pot osândi pe nimeni, orice ar fi făcut. Fiindcă nimeni nu știe dacă nu cumva faptele rele ale cuiva, nu sunt decât o încercare și o pildă, de cum ar trebui să fii încărcat de răbdare.

Rar de tot simt că pot fi eternul! Nu știu să mă mișc deasupra adâncului de ape... Am primit puterea, dar nu o pot folosi : lipsește lista de instrucțiuni, nu am cum utiliza ceea ce am, fiindcă neștiind cum, aș putea strica mașinăria vieții. Și cu toate acestea, cele câteva grame ce mi-au fost dăruite și pe care va trebui să le înapoiez , ar putea să mă aducă din nou aici. Aș putea fi un perpetuum al vieții, cu numai 21 de grame.. Poate neștiind decât că nu am voie să vorbesc fără noimă, de aceea stau cu gura închisă. Ce-aș putea să-ți spun? Dacă dai la o parte pământul și înțelegerea, rămâne prea puțin ca să dureze o veșnicie într-o singură lucrare șubredă. Sunt ca un vas, o cană de lut : rareori mă uită cineva, plină de invizibila putere a Duhului, și numai a acestuia. Eu sunt mereu plină de ceva.. Chiar dacă arunci vinul îmbătător al mâniei, va veni cineva să toarne lapte și miere... Ori apă și sânge.. Ori veninul neputințelor mele omenești.

Vreau să evoluez. Vreau să fiu mai bună decât ieri. Dacă mă silești să mă umplu de vinul mâniei, nu voi fi niciodată în stare să zbor alăturea cu îngerii luminii și ai veșniciei.

Lasă-mă. Nu mă trage și mai adânc în sânul mamei Pământ, fiindcă nu mai rămâne decât o gură garnisită cu dinți și un pântece nesățios.

Una din trei. Sau o singură ființă : pământ, suflare și puterea de a înțelege.

(22 septembrie, 2021–, c. ferent –

Înzeire : un om îmi cere să condamn.. Pentru ce?)

Andante prin toamnă..

Ce pot face? Gândurile levitează ca ucenicii lui Buddha, în jurul toamnei, a dimineții reci de toamnă. Mă trezesc de cu zori, și mi se pare o acțiune inutilă : nu se știe de ce, aștepți să se fi schimbat ceva, orice schimbare e un semn că divinitatea te iubește, că s-a întors de la hotărârea de-a te pedepsi. Dar semnele nu vin, și care încă se mai furișează, sunt pe dos : e toamnă. Toamna, când degetele se transformă în sticla artificială a făpturilor de tot soiul, înecate în azot lichid. Și ți-e teamă să nu le pierzi, să nu, atingând un perete, un trunchi de copac, degetele să se sfărâme într-o mie de cioburi, ori o mie de frunze abia pâlpâind.. 

În prag de echinox, o umbră zgribulită : vara care se duce plângându-și timpul puțin.

Sticla ferestrei se acoperă de-o peliculă cețoasă, și nu-l ștergi, ce ai putea vedea? – mărul cu fructele care se rostogolesc în fiecare noapte pe acoperiș? – frunzele lui se împuținează, verdele e ars de galbenul înghețat, și mor așternându-se în strat gros : ca pe mormintele proaspete. Ca pe mormântul verii.. Ca pe iubirea care a murit înainte să fie iubire.

Și vântul. Tăios. Vântul care spulberă. Vântul care îngheață degetele și le preface în sticlă : gata să se spargă, neputincioase, incapabile de alint.. Printre degete a curs vara. Și din urmă se ridică, falnică și fără să-i pese : dimineața primă de toamnă.

Pe unda de vânt, gândurile aleagă. Degetele se fac gheară : să prindă toamna. Se fac alint înghețat, cerându-i verii să se întoarcă.. Ca o iubită rănită de moarte, vara s-a pierdut în cețuri..

Am înjurat? – am fost eu.

Nu sunt inspirată mereu. Ba nici imagini în ton nu am. Fiindcă eu știu mai bine ca oricine : nici măcar doi la sută dintre prietenii virtuali, nu-s interesați de cum gândesc eu. Observ și nu spun nimic, observ un șir de absurdități, gif-uri, striker-e absurde, nu știu ce alte prostii. Răbufnesc și întorc spatele. Câteodată total. Alteori mă fac de râsul lumii : nebun cu ochii injectați, care înjură cu spume în colțul gurii. Fiindcă sunt și eu om din păcate, și-mi spun că e dreptul meu să-mi arăt nemulțumirea. Nu e chiar un drept și nici măcar nu e necesar, poate fiindcă uit mereu sfatul din vremurile în care deveneam om complet :

— Ieși domnule afară. Aprinde o țigară, două. Gândește-te bine ce faci : intri la pușcărie dacă ții neapărat să convingi de dreptatea ta. C-așa e omu' : ori pune mâna pe-un par, ori pe-un cuțit. Ori ajunge el la țintirim : își pune șfacu' de gât. În cel mai fericit caz ajungi la Socola. Ascultă-mă pe mine!

Și de-o mie de ori de mi-ar fi repetat tata, nu am putut să urmez sfatul în totalitate.

— Uită-te la mine : apăi tu crezi c-aș fi trăit cu mă-ta trei'j de ani, dacă nu m-aș fi abținut? N-o vezi că-i așa cum e și nu înțelege, nu-i în stare să facă nimic bine, ba strâcă, ba pierde, ba trântește una de zici că vorbește din burtă. Stai la un loc, gândește și nu face nimic. Eu înțeleg că nu poți răbda, da-i mai bine singur cuc prin cele pușcării, ori în cămașă cu mânicile legate la spate?

Inutil. Aș fi ascultat orice, dar furia și convingerea că am dreptate, nu mi-au lăsat gura pecetluită. N-am pus mâna pe par.. Ba, dacă e să-mi amintesc bine, am pus odată mâna pe-un cuțit.. Dar m-am abținut : nu-mi place să fiu împiedicată să ies oricând și oriunde. Și am aruncat cuțitul ăla, acum îmi pare rău : zău era un cuțit bun, cu lama brici : numai ce-l arătai legumei și se felia subțirel, cum îmi place mie. L-am aruncat. Nu știu de ce, poate să nu fiu tentantă să tai și altceva decât ceapa feliuțe julien, vreun gât a cuiva care nu ținea cont de dreptatea mea.

Și neputând asculta sfatul, am decis că e mai bine pentru mine să nu am motive de aruncat cuțitele bune la gunoi. La Dracu! – mie îmi face plăcere să am cuțite dintr-un oțel de ăla flexibil, subțiri, tăioase ca briciul.

Furia nu e motiv de laudă, dimpotrivă, ar trebui ascuns. Dar nu pot, Saint Just-ul din mine, spune tot : un copil incapabil să mintă.. Furia și nimic altceva, mă face om. Dacă mă dezbraci de furie, rămâne o piatră, un idol împietrit, un pietroi lipsit de reacții. Dincolo de furie, sunt cealaltă eu. Nici măcar bună, poate cu un acut simț al datoriei. Ca și cum nu una aș fi, sunt una, însă acțiunile mele scot o multitudine de eu-ri. Ca un actor care astăzi e Iago și mâine Romeo, ca un actor care astăzi strivește și mâine îl vezi prăbușit pe scândura plină de vopsea roșie. Și nu pot face nimic : eu sunt eu numai atunci când sunt furioasă, după furie e un actor care trăiește viețile altora.

Am înjurat? Ce să fac? Am fost eu. 

Molda

Cine poate ști cu certitudine ce înțelesuri și câtă limpezime se află în judecata unui copil care încă nu nu știe să scrie și cultura lui se rezumă la povești, la discuțiile dintre adulți la care nu i-a parte decât indirect, copilul e o făptură diferită de adult, mersul în parc ori la un meci de fotbal, este un eveniment major și copilului i se lipește pe vecie atmosfera de entuziasm a momentului.

Să fi avut trei ani. În curte trecea pe lângă buturuga joasă și roșie, a unui măr tăiat pe când mintea mea nu le înțelegea rostul acțiunilor adulților, trecea ca un fum roșu, prepelicarul ultim al tatei-mari. Nu am crescut destul să-i spun altfel, și pentru mine a rămas tata-mare pentru întotdeauna. Prepelicarul era ultimul lui câine de vânătoare, pe atunci nu știam de ce a trebuit să depună arma de vânătoare. Prepelicarul se numea Molda. Toți câinii de vânătoare ai tatei-mari, s-au numit Molda. Bracul Molda care se ținuse după el în '43, până aproape de Odesa și dispăruse îndată după încercuirea de la cotul Donului, nu l-am știut decât atât cât mi-au povestit : spera să-l fi luat un rus, era un câine falnic și harnic. Nu știu de ce spera, poate unii oameni își iubesc atât de mult animalul, încât un câine se transformă în înțelesul lor, se face mai prețios ca un frate. Nici pe fiica bracului, tot Molda, câinele care era atât de educat încât puteau să-l ia cu ei la restaurant, nu am apucat-o. Bracii au dispărut în negura timpului înainte să văd eu lumea cu ochii conștienți și mintea în stare să deosebească visul de realitate.

Dar Molda, prepelicarul roșu, am apucat-o. Deși aveam voie să fac orice mi-ar fi trăsnit prin minte cu capauca Lidia, cu Molda lucrurile se schimbau :

— Dă pace câinelui. E bătrân.

Nu pot înțelege cum pot fi convinși copiii neascultători, eu eram convinsă de o expunere scurtă, o propoziție spusă pe un alt ton. Serios și poruncitor, nu răcnit și nici promisiunea unei pedepse.

Îi dădeam pace. Puteam s-o înham pe Lidia, era atât de blândă că tata-mare îi zicea :

— Proastă. Ești un câine prost.

Molda se mișca prin curte cu greutate. Nu știu dacă avea douăzeci de ani, dar mie așa mi s-a spus, și m-au învățat că dacă un câine face pui la doi ani, vârsta Moldei în comparație cu a unui om, ar putea fi de 150 de ani. Era o bătrână în lege, și eu făceam asociații : poate madam Mungiu de la care cumpărai lumânări pentru Paște, ori madam Bîgu,  sau chiar madam Boroghină –cea cu fântâna în curte, și care făcea borș.. Dar nu erau ele de 150 de ani, și mintea mea nu putea cuprinde un om așa de bătrân. Ceva s-a produs în mintea mea : trebuia s-o respect pe Molda. Era încă frumoasă, avea vaccinuri la zi, și în farfurie i se punea aparte carne tocată, și lapte în castronașul ei. Blana îi era lucioasă și curată. Dar în unele zile, Molda nu se ridica de pe pătura ei deloc. Se târa afară, era un câine educat, și urina sânge într-un loc al ei. Cei din casă dădeau din cap cu tristețe :

— Nu mai are mult...

Și în toamnă, pe când se coceau strugurii și erau buni de cules pentru vin, Molda nu s-a mai sculat niciodată. Au pus-o într-o groapă sub via cu struguri negri, via care nu avea trei ani, și strugurii nu erau buni de mâncat.

Eu n-am suferit : cum poți suferi după un animal care nu ți-e apropiat? Între palmele mele și capul frumos și catifelat al Moldei, fuseseră mângâieri ușoare.. Ochii ei castanii, mă fixaseră cu blândețe de multe ori.. Limba ei roză, caldă și umedă, îmi ștersese obrazul de lacrimile unor supărări repede uitate. Molda a plecat în liniște, obosită de viață :  picioarele ei obosiseră să calce pe Pământ..

Nu știu dacă mă interesează Paradisul. Raiul. Dar dacă în Paradis nu sunt animale, prefer să nu existe : e un loc egoist și Dumnezeu n-are decât să și-l păstreze. Eu n-am nevoie de Raiul Lui.

Ce vom face la iarnă!?...

E bine, pare că s-a răzgândit Dumnezeu și ține cu cei care nu au fabrică de bani, e bine, s-a încălzit. Factura mea la energie electrică : un leu și câțiva bănuți kilowatt-ul. Eu am semnat pe șaizeci de bani, dar mai știi : certificate verzi, tva-ul, alte biruri mărunțele.. Citesc factura din aplicație : la o sută de kilowatts 65 de lei certificatele.. Mai știi? – poate poluează becul, dar am luat becuri de astea cu led. Poate frigiderul, dar am luat de ăsta cu A-urile în direcția culorii verde.. Poate mașina de spălat... Poate atunci când încarc telefonul.. O mie de posibilități, și eu mă întreb dacă în coasta orașului sunt vreo trei hidrocentrale, ce combustibili poluanți intră în ecuația : energie electrică? Nu știu. Lasă : e bine. La iarnă ce-oi face? Nu fac nimic, am eu o plapumă de cele de pe vremea lui taica Noe, cu lână bună de la oaie, o punem în funcțiune. Și mă gândeam s-o arunc, să nu mă fac de râs cu vechituri, cu obiecte din vremea secolului trecut, să nu râdă oamenii de mine. Dacă nu se poate, nu se poate. Mergem înainte cu bocceaua plină de vechituri. Altfel la iarnă ne-a luat gaia, că cică se scumpește din nou din noiembrie. Taman când cad brumele începutului de iarnă. Ce putem face!? Să ne purtăm ca cei care cumpără saci cu haine vechi, și le bagă pe foc să-și încălzească locuința? Dar nu suntem boschetari! Nu locuim într-o casă de carton!... Dar ce facem? De unde și cum înmulțim paraua? Să ne apucăm de furat? Facem concurență guvernului, DNA -ului, ANAF-ului... Da, dar pe noi ne bagă la pușcărie, DNA și ANAF, pot calici omul de rând, fiindcă a uitat să declare cum a stat alaltăieri cu trei copiii ai vecinei, și i-a dat asta 10 lei și un pahar de vin. Omul intră la pușcărie, DNA și ANAF, fură ca-n codru. Vin activiștii și te pândesc printre gard : ăsta are trei găini, ăsta crește doi purcei, ăstălalt are în grădină fasole și câțiva păpușoi – ăștia toți vând la marginea drumului, ia să-i facem noi poză și să reclamăm..

Rău. Tare rău e de trăit în țara românească. Vai de noi. Vai, c-a venit vremea să mergem la cimitir, și să zicem :

— Sculați-vă voi morților din morminte, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda atâtea greutăți..

De toamnă 🍂

În lunga vieții căutare

un zid de aer s-a găsit

și ridicat de zbor de aripi

pe dinainte-mi s-a oprit

Părea că zarea e tăiată

de aerul din fâlfâit

dar zidul a căzut de-odată

și-n sânge-a curs

umil – smerit..

Nu-mi cerne dinainte zarea

nici chip / nici stea și nici vreun gând

numai departe dinspre sud

se-aude-un fâlfâit curgând

Și nici nu știu dacă e râul

ori trunchiul sfârtecat din zori

vezi mâini / topoare / fierăstraie

curg seve vii – frunze-alungând

Dar vine toamna? – ori dușmanul

cel care viața-i va urând

ne curmă zborurile toate

chemând pustiul mai curând?

( 15 septembrie, 2021 — c. ferent – Toamna cu arborii plângând) 

MÂINE

Aștept ziua de mâine.

Nu se știe de ce, lumea așteaptă întotdeauna, ziua de mâine. O fi prostie sau calitate, nu am de unde ști. Unii în stare să vadă măcar viitorul în roz, așteaptă ziua următoare fiindcă în cea prezentă au pierdut, sau măcar nu au obținut ceea ce voiau. Alții leneși, ori neputincioși în fața unor decizii care le-ar schimba starea de spirit, sănătatea, viața din temelii, spun : mâine! – cu toate că știu că și mâine va fi tot azi. Nu știu din ce categorie fac parte, poate dintr-amândouă, pe rând decid că îmi voi schimba obiceiurile, voi anihila lenea și indeciziile le voi transforma în hotărâri ferme. Iar uneori îmi spun că mâine voi da lovitura, voi găsi-o pe Fortuna în toane bune. Fiindcă omul e făcut din bucățele de decizii și speranțe, dintr-o multitudine de gânduri haotice, din hotărâri de moment și suspiciuni care-l țin în șah.

Cu toate acestea sunt mulțumită că sunt om, nu știu dacă ar fi fost mai bine să fiu plantă – oamenii taie copaci, rup flori, seceră grâne și ierburi laolaltă. Nici animal să fi fost – oamenii taie vite și păsări, prind pești, ori ucid animalul pe care nu-l mănâncă. Să fi fost o piatră? – și pietrele stau sub semnul destinului : sparte de om, ori roase de timp. Să fi fost perfect dacă eram o stea? – stelele ard și focul nu e un perpetuum. Nici apă. Nici aer. Nici vânt. Sunt om și e bine așa. Chiar dacă hotarele vieții îmi sunt strâmte : eu zic :

— Mâine! Mâine o să fie bine!

Lenea mea vâslește spre un mâine. Și mâine va fi tot astăzi.

Mintea mea construiește o cetate și mă pune pe un jilț, îmi așează coroana învingătorilor pe frunte, îmi întărește brațele și-mi așează și sceptrul, și paloș, și unealta de scrib. Eu pe mine, mă așez într-un mâine al învingătorilor, ai protejaților Fortunei. Mă sui pe culmi, visând un mâine al tuturor posibilităților. Și dacă nu mâine, atunci un alt mâine. Viața e o lungă înșiruire de :

MÂINE!

Binele, o noțiune

Păi, binele este noțiune. Spui mai bine decât ieri, sau acum o perioadă mai îndelungată, însă binelui nu-i poți adăuga nimic. Îl perfecționezi, dar absurd, deși poți spune <mai bine>, binele este perfect prin el însuși. Nu știu cum ar arăta binele unui om. Poate bine înseamnă sănătatea fizică și sănătatea minții, poate bine înseamnă puterea omului de a înțelege că nu poate adăuga nimic stării sale de bine, și că adăugând plăcerea își face un rău, în principiu orice ne place, orice ne desfată simțurile sunt bumerangul care se întoarce împotriva sănătății, împotriva liniștii spirituale și binele dispare pentru întotdeauna. Poate trăi un om bine? Poate, dacă se opune plăcerii simțurilor și desigur ocolește tot ce ar dăuna spiritului său. Mi-e bine când nu mănânc în neștire, când nu cedez impulsului de a consuma alcool, când îmi păstrez limpede capul și nu alerg după mărire, după bogățiile care m-ar scoate din starea de om fără griji. Binele e într-o oarecare măsură promotorul stării de fericită inocență. Un om poate trăi bine fără măcar să fie conștient de aceasta. Ceea ce face și mai adevărat proverbul : mai binele este dușmanul binelui.

Zi cernită..

Da, da, da... Cică familia vrea o înmormântare așa ca pe timp de pandemie. Nu i-au dus trupul neînsuflețit, pentru un ultim omagiu, la teatrul unde activa, atât ca actor cât și ca director. Acuma, cine-s eu să dau lecții, să țin nu știu ce discurs acuzator?... Au mai fost cazuri în care familia a fost blamată pentru felul în care a ales să-și respecte pe cel decedat. Și au fost situații în care mi-a crăpat mie obrazul de rușine, pentru manifestările disproporționate a unuia din familie și care a adus teatrul la înmormântare.

N'a : fiecare face cum crede el că e mai bine.

Și-a trecut și omul, actorul, într-un timp chiar politicianul Ion Caramitru. Ceea ce m-a surprins într-un mod neplăcut, a fost reacția studiourilor Trinitas.. Zău nu înțeleg : a fost preot, călugăr, măcar omul bisericii? Dar, din nou : ce-mi pasă mie de felul în care aleg apropiații și instituțiile, să comemoreze?

A trecut.. Amintindu-mi reacția unor bătrâni ai mei, atunci când a trecut în lumea umbrelor, o voce de excepție, un scriitor consacrat :

— A trecut ca și cum n-ar fi fost niciodată...

Poate era exagerată exprimarea, nu pot ști. Astăzi mă întreb dacă mai avem actori de talia celui pe care pământul nesățios, îl înghite?.. Se va naște altul în curând?

Am trăit, am fost contemporan al unei generații care încet încet, se duce cu pași neauziți, într-o lume de unde nu s-a mai întors nimeni să ne spună : le-o fi bine? – nu le este foame ori sete? – nu le îngheață oasele în adâncul ultimei locuințe?...

O să ne fie greu și dor de el...

poem aparținând lui Saadi Shirazi

Thogrul şi străjerul

poezie aparținând poetului Saadi Shirazi

Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,

Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer

Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă

Cum zgribura, învineţit de ger,

Îi zise, căci era milos din fire:

— Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.

Zicând aşa, cu inima-mpăcată

Intră-n palatu-i plin de strălucire:

Acolo însă-i răsări în prag

Soţia lui, făptură minunată,

Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,

Încât uită făgăduiala dată

Precum uită şi pe străjer şi gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:

A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,

Căci ai dormit în raiul desfătării,

Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,

Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă

De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!

Un blând noroc te leagănă în somn,

Ai călăuză bună şi eşti domn,

Nu te opreşte dealul, valea, nu.

La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?...

De pe cămila-naltă cât un munte,

Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?

Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,

Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

traducere de Şt.O. Iosif

Imaginea este o pictură care se numește :,, Saadi într-o grădină cu trandafiri

Sănătatea de acum două veacuri și moartea care seceră astăzi în spitale

Da, da : se întâmplă să uiți ceva care nu era important, ori era o minciună. Însă ceea ce crezi tu că este important, chiar dacă pentru alții ar putea părea o idioțenie, nu poți uita. Pe moment ai putea vorbi despre altceva, fiindcă e posibil ca un anumit subiect, să ți se pară mai important, mai demn de vorbit despre el, câteodată te aperi, altădată acuzi, și nu rareori, te trezești furios ca un diavol care scuipă foc. Dar te întorci la ceea ce era în mintea ta de mai înainte să fii chemat să ți se dea un ordin ori să ți se așeze pe frunte laurii unui premiu mincinos.

Să ne întoarcem deci la oile noastre.

M-am întrebat de multe ori, dacă nu cumva am ajuns ca exponenții societății secolului trecut, ori de la sfârșitul penultimului secol, cei din pătura ființelor needucate, refractare noilor descoperiri, noilor aplicații ale medicinei, cei care se întorceau cu privirile spre vraci și vrăjitori, cei care puneau pe locul medicului priceput la toate, pe Zeul suprem, despre care religia prin reprezentanții săi, le citau din evanghelii, explicându-le ca Zeul este singurul doctor, și singura șansă de vindecare, este credința.

Este, nu putem nega miracolele, și nu putem ascunde sub preș descoperirile privind psihicul omenesc, în stare să anihileze orice suferință. Există, dar pentru asta ar fi trebuit să ne păstrăm firea înnăscută, ceea ce e aproape imposibil, omul se teme de sinele său, și puterile vindecătoare au dispărut din marea majoritate a ființelor locuitoare pe planeta Pământ.

 Credința și propriul tău psihic, sunt chirurgi desăvârșiți, sunt panaceul care vindecă în egală măsură, un panarițiu minor, și o septicemie în ultimă fază, când omul este deja cu un picior în lumea umbrelor. Există miracole, au fost de la Facerea Lumii, și multe dintre ele, sunt amintite de Vechiul Testament. Ca și prevenția de altfel, și aceasta exista : bolnavul era izolat, exista interdicția de-a-ți uni destinul cu un străin, și deși ți se pare o prostie : Biblia amintește de igiena caselor, a veșmintelor, a corpului tău fizic. La fel sunt amintite pandemii adevărate. Și Biblia e strictă într-o anumită privință : vindecarea trebuie verificată, nimeni nu poate locui într-o comunitate de oameni sănătoși, dacă este purtătorul unei boli oricare.

Dincolo de religie, omul de rând avea vraci : oameni pricepuți la plante și la administrarea lor. Vraciul era în stare să pună la locul lor oasele frânte, să trateze reumatisme, să vindece bolile care se iveau în copilărie, vraciul știa să-ți indice un tratament împotriva bolilor de inimă sau de plămâni, ba chiar orice în interiorul corpului fizic era bolnav, putea fi vindecat. Nimeni nu avea nevoie de pilule și alifii, vraciul exista în fiecare comunitate și era cu adevărat util. Vrăjitorii existau pentru cu totul altceva decât să citească viitorul în palmă, se numeau solomonari, și rostul lor era menținerea unui climat proprice într-o regiune întreagă. Erau consultați la începerea lucrărilor agricole, și erau chemați să cerceteze locul unde va fi construită o casă ori săpată o fântână.. Un solomonar, avea datoria să apere avutul oamenilor de fiare sălbatice, de cataclisme, de puterile întunecate, era chemat în cazuri de crimă, să descopere vinovații, ori furturi, ori oameni dispăruți în adâncimile lacurilor ori ale munților. Dacă preoții aveau puterea credinței în Zeii noi, vracii - solomonarii, se încredeau în Zeii cei vechi. Fiecare comunitate avea pe lângă vraci și vrăjitor, un vânător și un grup de bătrâni, conduși de un jude. Pedepsele se dădeau în cadrul comunității respective. Dincolo de legea nouă, existau legile vechi – obiceiul pământului..

Toate au rămas vetust închise lumii dinafară, și într-o molimă în care ar fi intervenit doctori și autoritățile societății, era privită ca o intruziune. Nimeni nu avea încredere în cei care nu aparțineau comunității lor. Erau priviți ca dușmani, călăi veniți să distrugă......

....

Iată-mă privind neîncrezătoare : salvarea care te duce la un spital, te duce pentru a nu te mai întoarce niciodată. Medicamentele care ți se administrează, oxigenul care ți se bagă forțat în plămânii deja ferfeniță și neînvățați cu ozonul pur, vor claca de la a doua zi de la începerea tratamentului. Puțini rezistă două săptămâni. Pilulele, serul din fiolele cu înscrisuri într-o limbă străină, nu fac decât să șubrezească starea omului care intră pe picioarele lui în Unitatea de primiri urgențe, și îl scot cu picioarele înainte, în pielea goală, cu o etichetă legată de picior ori de mână și fără suflare.

Iată-mă privind cu frică tot ce mi se inoculează. Privind cu ură toate impunerile. Iată-mă întorcându-mi privirile înapoi : la vracii și solomonarii mei, la judele în stare să judece cu dreptate. Mă întorc în timp și nu-mi pasă de nici o impunere. Nu-mi pasă de minciunile cu care vrei să-mi tulburi judecata sănătoasă. Fiindcă știu : voi supraviețui fără tine, tu cel care vrei să mă obligi să mor. Acesta și numai acesta este scopul celor care mă obligă să urmez un tratament, oricare ar fi el și împotriva voinței mele : vrei să mă ucizi.

Spitalele, cei din companiile farmaceutice, sunt înțesate de călăi. Și pentru asta mă întorc la timpurile în care plantele și mâncarea mea, îmi ofereau sănătatea de care aveam nevoie pentru a respira liber.

O secundă a dimineții de joi

În balamucul din capul meu, se învălmășesc o mie de gânduri nebune. Convingerea că dacă vreau să fac pe placul cuiva, se cheamă că cedez : fiindcă mie îmi place cu totul altceva. Bunăoară imaginile pe care le adaug postărilor : nu îmi plac mereu, sunt momente în care ceea ce am scris are o doză de dramatism, însă lumea nu este plăcut impresionată de imagini triste, întunericul din neputințe, trebuie făcut rază de lumină. Cedez fiindcă am înțeles : pe Facebook lumea nu prea e interesată de cum gândești ori simți, lumea vrea și ceva distractiv. Eu n-aș prea vrea mereu, mă rog : am avut și momente în care am râs în mine și am făcut râsul cuvânt și l-am împărțit tuturor. Nu au înțeles mulți, s-au temut de erezie, Dumnezeul lor era mânios, este un vătaf cu ciomagul și biciul de curele terminate cu bile de plumb greu, și îi lovește și atunci când râd, sau tocmai atunci. Dumnezeul meu e bun și iertător, știe să râdă și știe să ne iubească și atunci când vorbim gura fără noi, se amuză ca un tată ce este, de poznele noastre de copii. Și m-am întors să fiu fără zâmbet, fiindcă nimeni nu a putut râde. M-am întors să fiu fără lacrimi, fiindcă nimeni nu a plâns lângă mine. Așa că am dat din cap atunci când au crezut că sunt eu peste tot și în fiecare imagine adăugată : ducă-se Dracului grămadă, creadă ce-or vrea.

În balamucul din mintea mea, se ridică deasupra unui neuron pricăjit, un nume. Mă strânge în spate, și părul mi se ridică pe ceafă ca la zâvozii cei cu ținte pe cureaua de la gât, bune de împuns ucigașii blândelor mioare. Mi se sumețesc buzele în rânjet mârâitor. Ochii îmi scapără. Picioarele mi se înfing în țărână. Sunt gata de atac. Un nume. Numele a fost purtat de un om care mi-a stricat ordinea. Mi-a distrus ceva al meu. Eu n-am putut apăra, și locul și ființele din locul acela, au avut de suferit. Fiindcă eu zăvodul am avut botnița pusă, și de gât mă împiedeca parul jujăului. Asta a fost. Acum un nume la fel, se insinuează, se târăște ca dihorul cu burta lipită de pământ. Dar sunt pregătită și trează.

Și balamucul se învârte, îmi strivește cu mânie liniștea. 

Și o altă secundă, a nopții de vineri... 

Uite, mă gândesc dacă ar fi mai de folos să te culci devreme? – și-mi spun că eviți să faci ceva nelalocul lui , să auzi ceva neplăcut, să descoperi ceva care te va supăra. Nu știu de ce dar nu-mi place să aflu prea multe, însă deși lipsită total de curiozitate, mie mi se întâmplă să mă izbească în față adevăruri care mă supără. Urăsc să știu. Îmi astup urechile atunci când cineva vrea să bârfească, dar e inutil și acestea toate au darul să mă întoarcă pe dos.

Psihologii par deciși să te convingă, și atunci când ai făcut ceva dăunător, că nu e vina ta, că acțiunea ta nu este cauza supărărilor de mai târziu. Eu consider asta cea mai mare prostie. Dacă m-aș putea întoarce în timp, dacă mi-aș putea trăi încă odată viața, sunt sigură că aș face totul diferit. Nu de azi de ieri, poate din momentul în care am fost conștientă, am putut deosebi binele de rău. Dar nu pot face asta și nu-mi rămâne decât să trăiesc așa, cu suferința acțiunilor mele greșite.

Sigur suntem oameni, cu sau fără voia noastră, trăim momente în care facem alegeri greșite. Eu mai mult decât orice om, am făcut mereu alegeri greșite. Bineînțeles știu că în Biblie este un verset, care sună așa :,, Blestemat să fie omul care se încrede în om. Binecuvântat fie omul care se încrede în Dumnezeu. ". Da, știu, nu chiar din momentul primelor alegeri greșite, dar știu de ceva timp, și nu am putut să urmez versetul. Nu m-am putut convinge că nu poți crede în oameni. De ce să nu cred? Am făcut eu vreodată diferit de ceea ce am promis? Nu mi-am tras eu mâna înapoi, chiar dacă ar fi trebuit să opresc, să pun punct la ceva anume? Atunci? Cum să nu crezi în oameni? Am mai spus, acum câțiva ani am mai spus. Isaac Bashevis-Singer, spune prin gura lui Ghimpl :,, Astăzi nu crezi oamenii și mâine nu mai crezi în Dumnezeu ". Am crezut în oameni. Se vede treaba că din toate ființele vii ale lumii, mie mi-a fost dat să fiu Ghimpl netotul.

Dar înainte de-a avea sfârșitul lui Ghimpl, mă voi trezi. Să știi ce se va întâmpla și să mergi înainte netot ca bietul Ghimpl, cel înșelat de toți, se cheamă că îți meriți soarta.

Un psiholog te amăgește : nu e vina ta! Dar eu am știut înainte să se întâmple.. 

Românii sunt trădați și vânduți sistematic. Nu e departe vremea când vor fi uciși.

Mă roade ceva. Declarația lui Iohannis, cea prin care cerea celor acreditați pe la mama Dracului, Bruxelles ori Nato, să întărească declarația de adeziune, să menționeze că democrația se păstrează în România.

***

—Păi scumpul nostru prezident, crezi că români sunt idioți? Crezi că toți cetățenii sunt incapabili să deosebească o amenințare voalată la adresa populației, de o inocentă ieșire la declarații? Ne ameninți puiule? Hm. Asta nu poate rămâne așa. Nu se poate! Te comporți ca Ceaușescu în decembrie ăla negru, când a fost prins la înghesuială. Ameninți poporul cu forțele armate străine? Hai-hai! Ai grijă de tine, că și Ceaușescu s-a înconjurat de mercenari, și tot am ieșit învingători. Nu amenința poporul, că n-ai să știi ce te-a lovit.

Ce rost are să te adresezi altor națiuni? Ești președintele Europei, al NATO, sau a țărișoarei pe care o vinzi bucată cu bucată.

Lasă-ne să rămânem în coma indusă de trei decenii. Noi.. Ai citit poezia aia a lui Coșbuc?

,, Sunt greu bătrânii de urnit,

Dar de-i pornești, sunt greu de-oprit... "

Înlocuiește bătrânii cu românii, și o să ai imaginea completă.

Prea te încrezi în forțele străine. Prea uiți că ești președintele României. Noi nu uităm. Te-ai înconjurat de un guvern corupt și vrei să jupoi țara!

Să-ți fie rușine obrazului. Românii au avut încredere atunci când te-au votat. Așa le răsplătește încrederea : amenințând, colaborând cu străinii la distrugerea statului? Ceea ce faci se cheamă înaltă trădare. Și vei da socoteală.

Cineva va trebui să ia act de ultimile declarații ale actualului președinte al României, care se comportă ca un trădător de țară.

Iepurașii..

Mă gândesc la ceva care ar putea să nu fie important, ori să fie greșit. Mă gândesc la animale. La animale de tot felul. Pe cele mici, cele care mănâncă numai ierburi și cele care se hrănesc și cu animale și mai mici, le compătimim : am văzut doi pui de iepure dormind într-o cutie de lemn, pe niște paie. Nu știu de ce m-a întristat imaginea asta, fiindcă în mediul natural, e foarte posibil să doarmă pe pământ, într-o văgăună, săpată de mama lor. Mi s-a părut trist să-ți începi viața pe paie.. Pe urmă mi-am amintit de cei doi pui de urs, și de mama lor, călcați de tren, aruncați într-o groapă. Nu am simțit nimic, nu mi-a păsat, pui și-a pierdut înțelesul, doar fiindcă eu știu că ursul, omnivor ca și mine și ca și mine e indiferent și fără milă, dacă i-aș sta în cale, m-ar mânca fără remușcări, ba chiar nici nu ar fi pedepsit, cum aș putea fi pedepsită eu, dacă l-aș mânca. Și nu mi-a păsat văzându-i morți pe câteștrei. Dimpotrivă : cealaltă știre, cu cei care ar putea fi condamnați la închisoare fiindcă au vânat, tranșat și mâncat un urs, acea știre m-a scos din fire, m-a umplut de ură față de autoritățile care nu mă păzesc de criminalul feroce care este ursul , ba chiar îl ocrotesc și mă condamnă atunci când mă apăr singură. Nu mă ascund după deget : Terra ar fi mai plină de posibilități, fără marile carnivore și care nu se pot îmblânzi, care nu sunt de nici un folos, care nu pot fi mâncate fiindcă cineva le confundă cu o jucărie de pluș. O planetă fără carnivorele mari și fără reptile, ar fi locul ideal pentru om. Nu-i pot plânge, poate fiindcă nu sunt idioată, nu-mi vine în minte să reînvii dinozauri dintr-o celulă, și nu aș clona unul dintre ei, ori vreun mamut.

Mi-e milă de bieții iepurași : s-au născut într-o cutie de lemn, pe niște paie..

Deși...

Sâmbătă, voiam să urmăresc o emisiune pe National Geographic Wild. Am dat drumul prea devreme : niște pui de tigru, încercau să se salveze dintr-un loc atins de inundații. La început nu am înțeles ce se întâmpla. În mai puțin de un minut, mi-am dat seama că puii erau condamnați. Mi s-a frânt sufletul de milă, într-o secundă am urât omul care filma și nu intervenea nicicum. Am smuls ștecherul televizorului cu furie. Nu am mai vrut să văd ce a făcut Dr. Pol. Nu am mai putut.. Și nici nu am uitat. Aș vrea, dar nu pot. Între puiul unui râs – în pădurile noastre nu sunt tigri– și puiul unui urs, aș alege puiul de felină. Pe cel al ursului, l-aș lasă să piară fără remușcări. Ursul e mâncare, felinele nu sunt.

Mă gândesc la animale. Mici sau mari, vegetariene sau prădători înnăscuți pentru animale mai mici. Ciudat e omul : mâncare e diferit. Între a mânca și a te lăsa mâncat, e o balanță care trebuie menținută. Atunci de ce Dracu nu-mi dau pace cei care nu știu ce se mănâncă și ce este interzis?

Și nimic : iepurașii dorm pe paiele lor, într-o cutie de lemn : săracii...

Democrația?– chiar așa, unde o putem găsi?

Democrație..

Da : am citit postarea cuiva, într-o pagină a unui muzeu. . Ba și comentariile de la postare,

le-am citit. Am înțeles că au murit inutil oameni. Și am mai înțeles că prea puțini dintre cei care mai suflă după decembrie '89, au înțeles, au putut face deosebirea între demnitatea omului simplu și dorința nebună a câinelui fugit de la stână, și care a murit pe o șosea printre străini ( a se citi Cățel emigrant, poem ce aparține lui Adrian Păunescu).. Prea puțini au rămas demni, prea puțini au înțeles de ce e mai valoroasă bucata ta de mămăligă, decât,, niște pâine și-un os ", primit de pomană, ori câștigat cu sânge, pe șoseaua unde ai emigrat.

Mi-e teamă că nimeni nu înțelege, că demnitatea a rămas în dicționar, că e un cuvânt pompos, pe care doar dicționarul explicativ al limbii române, îl poate face pe înțelesul tuturor.

Ați primit democrația mult dorită? Nimeni nu mai stă la cozi? Sunteți liberi să vă spuneți păsul? Nu cumva vă calcă și astăzi în picioare noii milițieni : polițiști și jandarmi, mercenari ai puterii?... Mă refer la cei care au rezistat, nu au fugit ca un cățel fără minte, de la stâna unde un cioban îi arunca o bucată de mămăligă.

Eu n-o duc mai bine. Muncesc până îmi sar capacele, și tot n-o duc mai bine. Sigur : am un acoperiș deasupra capului, dar nu e meritul meu, e al tatei, eu nu aș mai putea să-mi ridic un perete din munca mea din democrație. Sigur am posibilitatea să-mi cumpăr haine de firmă, dar ar trebui să renunț la mai multe decât renunțau părinții mei, înainte de '89, pentru un apartament. Sigur pot mânca toate fructele exotice, pe care le găseam în cărțile de botanică, dar cu ce sunt mai bune decât mărul sănătos din curtea bunicilor?.. Am carne la discreție. Cu aditivi. Carnea pe care o pot ține în frigider 40 de ani, fără să se altereze. Am libertate. Atât de multă libertate am, că dacă aș suferi de o boală incurabilă, aș muri mai repede decât un pui de o zi, uitat în ploaie. Am libertate : dar dacă vorbește gura fără mine, înfund pușcăria, doar pentru am îndrăznit să spun un adevăr. Sunt liberă ca pasărea cerului : pot crăpa de foame, pot merge la bogații lumii să le curăț excrementele. Pot merge să mă și spânzur : democrația îmi dă dreptul să-mi pun funia de gât.

Vă place democrația? Care democrație? Unde e că aș avea și eu mare nevoie de ea!

O amintire veche

E bine : o localitate unde se țin obiceiurile de sărbătoare, e rară, m-aș încumeta să zic : mai rară decât pasărea Rock, pasărea care vine o dată la un secol, care se naște din piatră și care nu poate fi momită cu nimic..

Mă bucur : eu nu am mai văzut bâlciul ( la mine se ținea de Duminica Mare), de când omenirea a pășit în secolul XXI, omenirea a evoluat, și târgurile astea destinate bucuriilor mărunte, nu-și mai găseau locul. Nu știu unde își așează cortul, vreunul dintre circurile pornite să colinde țara, să aducă bucurie copiilor. Nici circuri nu mai sunt : circ se definește : râs, prestidigitație, dresură de animale.... Ce poți dresa? Hai înapoi cu un veac și jumătate, hai la dresura de pureci.. Sau și ăștia sunt apărați de activiștii drepturilor insectelor parazite?...nu contează. E bine că mai există o localitate unde tradiția se menține. Chiar și așa, chiar numai cu jucării, chiar parc de distracții doar.. Chiar. Eu încă mai am într-un plic, într-un sertar, poze vechi : eu de cinci ani, în rochița de catifea albastră cu guler alb de dantelă, cu balerinii asortați și șosetele trei sferturi albe. Eu suită pe un scaun, cu mama-mare în dreapta... – mama-mare are între degete, portțigaretul negru, unde fumega o țigară Naționale.. Eu nu zâmbesc : nicăieri nu zâmbesc în poze. Mama-mare surâde strâmb, îmbrăcată în taiorul negru și bluza pepit : îl îngropase pe tata-mare în martie, totuși eu eram copil și trebuia să fie veselă pentru mine. La bâlci. Fotograful la minut a imortalizat secunda. Oare la ce mă gândeam? Am uitat.. Am uitat și nu știu nici astăzi, de ce nu surâd măcar în poze. Nici măcar în cele de la cununia civilă ( dar asta e altă poveste...).