O secundă a dimineții de joi

În balamucul din capul meu, se învălmășesc o mie de gânduri nebune. Convingerea că dacă vreau să fac pe placul cuiva, se cheamă că cedez : fiindcă mie îmi place cu totul altceva. Bunăoară imaginile pe care le adaug postărilor : nu îmi plac mereu, sunt momente în care ceea ce am scris are o doză de dramatism, însă lumea nu este plăcut impresionată de imagini triste, întunericul din neputințe, trebuie făcut rază de lumină. Cedez fiindcă am înțeles : pe Facebook lumea nu prea e interesată de cum gândești ori simți, lumea vrea și ceva distractiv. Eu n-aș prea vrea mereu, mă rog : am avut și momente în care am râs în mine și am făcut râsul cuvânt și l-am împărțit tuturor. Nu au înțeles mulți, s-au temut de erezie, Dumnezeul lor era mânios, este un vătaf cu ciomagul și biciul de curele terminate cu bile de plumb greu, și îi lovește și atunci când râd, sau tocmai atunci. Dumnezeul meu e bun și iertător, știe să râdă și știe să ne iubească și atunci când vorbim gura fără noi, se amuză ca un tată ce este, de poznele noastre de copii. Și m-am întors să fiu fără zâmbet, fiindcă nimeni nu a putut râde. M-am întors să fiu fără lacrimi, fiindcă nimeni nu a plâns lângă mine. Așa că am dat din cap atunci când au crezut că sunt eu peste tot și în fiecare imagine adăugată : ducă-se Dracului grămadă, creadă ce-or vrea.

În balamucul din mintea mea, se ridică deasupra unui neuron pricăjit, un nume. Mă strânge în spate, și părul mi se ridică pe ceafă ca la zâvozii cei cu ținte pe cureaua de la gât, bune de împuns ucigașii blândelor mioare. Mi se sumețesc buzele în rânjet mârâitor. Ochii îmi scapără. Picioarele mi se înfing în țărână. Sunt gata de atac. Un nume. Numele a fost purtat de un om care mi-a stricat ordinea. Mi-a distrus ceva al meu. Eu n-am putut apăra, și locul și ființele din locul acela, au avut de suferit. Fiindcă eu zăvodul am avut botnița pusă, și de gât mă împiedeca parul jujăului. Asta a fost. Acum un nume la fel, se insinuează, se târăște ca dihorul cu burta lipită de pământ. Dar sunt pregătită și trează.

Și balamucul se învârte, îmi strivește cu mânie liniștea. 

Și o altă secundă, a nopții de vineri... 

Uite, mă gândesc dacă ar fi mai de folos să te culci devreme? – și-mi spun că eviți să faci ceva nelalocul lui , să auzi ceva neplăcut, să descoperi ceva care te va supăra. Nu știu de ce dar nu-mi place să aflu prea multe, însă deși lipsită total de curiozitate, mie mi se întâmplă să mă izbească în față adevăruri care mă supără. Urăsc să știu. Îmi astup urechile atunci când cineva vrea să bârfească, dar e inutil și acestea toate au darul să mă întoarcă pe dos.

Psihologii par deciși să te convingă, și atunci când ai făcut ceva dăunător, că nu e vina ta, că acțiunea ta nu este cauza supărărilor de mai târziu. Eu consider asta cea mai mare prostie. Dacă m-aș putea întoarce în timp, dacă mi-aș putea trăi încă odată viața, sunt sigură că aș face totul diferit. Nu de azi de ieri, poate din momentul în care am fost conștientă, am putut deosebi binele de rău. Dar nu pot face asta și nu-mi rămâne decât să trăiesc așa, cu suferința acțiunilor mele greșite.

Sigur suntem oameni, cu sau fără voia noastră, trăim momente în care facem alegeri greșite. Eu mai mult decât orice om, am făcut mereu alegeri greșite. Bineînțeles știu că în Biblie este un verset, care sună așa :,, Blestemat să fie omul care se încrede în om. Binecuvântat fie omul care se încrede în Dumnezeu. ". Da, știu, nu chiar din momentul primelor alegeri greșite, dar știu de ceva timp, și nu am putut să urmez versetul. Nu m-am putut convinge că nu poți crede în oameni. De ce să nu cred? Am făcut eu vreodată diferit de ceea ce am promis? Nu mi-am tras eu mâna înapoi, chiar dacă ar fi trebuit să opresc, să pun punct la ceva anume? Atunci? Cum să nu crezi în oameni? Am mai spus, acum câțiva ani am mai spus. Isaac Bashevis-Singer, spune prin gura lui Ghimpl :,, Astăzi nu crezi oamenii și mâine nu mai crezi în Dumnezeu ". Am crezut în oameni. Se vede treaba că din toate ființele vii ale lumii, mie mi-a fost dat să fiu Ghimpl netotul.

Dar înainte de-a avea sfârșitul lui Ghimpl, mă voi trezi. Să știi ce se va întâmpla și să mergi înainte netot ca bietul Ghimpl, cel înșelat de toți, se cheamă că îți meriți soarta.

Un psiholog te amăgește : nu e vina ta! Dar eu am știut înainte să se întâmple..