Am înjurat? – am fost eu.

Nu sunt inspirată mereu. Ba nici imagini în ton nu am. Fiindcă eu știu mai bine ca oricine : nici măcar doi la sută dintre prietenii virtuali, nu-s interesați de cum gândesc eu. Observ și nu spun nimic, observ un șir de absurdități, gif-uri, striker-e absurde, nu știu ce alte prostii. Răbufnesc și întorc spatele. Câteodată total. Alteori mă fac de râsul lumii : nebun cu ochii injectați, care înjură cu spume în colțul gurii. Fiindcă sunt și eu om din păcate, și-mi spun că e dreptul meu să-mi arăt nemulțumirea. Nu e chiar un drept și nici măcar nu e necesar, poate fiindcă uit mereu sfatul din vremurile în care deveneam om complet :

— Ieși domnule afară. Aprinde o țigară, două. Gândește-te bine ce faci : intri la pușcărie dacă ții neapărat să convingi de dreptatea ta. C-așa e omu' : ori pune mâna pe-un par, ori pe-un cuțit. Ori ajunge el la țintirim : își pune șfacu' de gât. În cel mai fericit caz ajungi la Socola. Ascultă-mă pe mine!

Și de-o mie de ori de mi-ar fi repetat tata, nu am putut să urmez sfatul în totalitate.

— Uită-te la mine : apăi tu crezi c-aș fi trăit cu mă-ta trei'j de ani, dacă nu m-aș fi abținut? N-o vezi că-i așa cum e și nu înțelege, nu-i în stare să facă nimic bine, ba strâcă, ba pierde, ba trântește una de zici că vorbește din burtă. Stai la un loc, gândește și nu face nimic. Eu înțeleg că nu poți răbda, da-i mai bine singur cuc prin cele pușcării, ori în cămașă cu mânicile legate la spate?

Inutil. Aș fi ascultat orice, dar furia și convingerea că am dreptate, nu mi-au lăsat gura pecetluită. N-am pus mâna pe par.. Ba, dacă e să-mi amintesc bine, am pus odată mâna pe-un cuțit.. Dar m-am abținut : nu-mi place să fiu împiedicată să ies oricând și oriunde. Și am aruncat cuțitul ăla, acum îmi pare rău : zău era un cuțit bun, cu lama brici : numai ce-l arătai legumei și se felia subțirel, cum îmi place mie. L-am aruncat. Nu știu de ce, poate să nu fiu tentantă să tai și altceva decât ceapa feliuțe julien, vreun gât a cuiva care nu ținea cont de dreptatea mea.

Și neputând asculta sfatul, am decis că e mai bine pentru mine să nu am motive de aruncat cuțitele bune la gunoi. La Dracu! – mie îmi face plăcere să am cuțite dintr-un oțel de ăla flexibil, subțiri, tăioase ca briciul.

Furia nu e motiv de laudă, dimpotrivă, ar trebui ascuns. Dar nu pot, Saint Just-ul din mine, spune tot : un copil incapabil să mintă.. Furia și nimic altceva, mă face om. Dacă mă dezbraci de furie, rămâne o piatră, un idol împietrit, un pietroi lipsit de reacții. Dincolo de furie, sunt cealaltă eu. Nici măcar bună, poate cu un acut simț al datoriei. Ca și cum nu una aș fi, sunt una, însă acțiunile mele scot o multitudine de eu-ri. Ca un actor care astăzi e Iago și mâine Romeo, ca un actor care astăzi strivește și mâine îl vezi prăbușit pe scândura plină de vopsea roșie. Și nu pot face nimic : eu sunt eu numai atunci când sunt furioasă, după furie e un actor care trăiește viețile altora.

Am înjurat? Ce să fac? Am fost eu.