Lumina care respiră

Te conturez din amintire
te îmbrățișez cu mintea
brațele în jurul umerilor frumoși / largi / puternici
umerii care te țin trufaș
te îmbrățișez
degetele îți conturează umerii drepți
și te simt sub fiecare deget / fierbinte/ cu pulsul vibrând sub pielea ușor bronzată
umerii care au dus fiecare bucată din atât de prozaicul gard
e o tâmpenie
dar la fel ca mirosul cafelei
la fel de unic / de pregnant și doar al tău
e mirosul umerilor care
( pe care)
îi conturez sub fiecare deget
anticipând gustul sărat...

Te caut cu nările deschise
umplându-mă de unicitatea mirosului tău
obosit e diferit mirosul
duminica emană parfum de mirt
zorii te acoperă de nimbul mirosului de răsărit
și niciodată la fel
unicitatea ta mă scoate din lene
îmi trage tricoul și-mi pune o rochie cu spatele gol
mă descalță și mă obligă să umblu pe vârfuri
și mă face surâs când mireasma ta de la miezul nopții
se trezește să-mi ceară paharul de apă
și sărutul ud de pe umeri
pare mirosul ploii de aprilie

Te cunosc
dacă cineva mi te-ar închide în întuneric
auzul meu te-ar cunoaște
respirația / ritmul pașilor / tăcerile tale
mâinile conturând un cuvânt și colorându-l

și cine m-ar putea rupe de cel cunoscut și conturat în fiecare secundă?

(30.04.2020 - c. ferent – Lumina care respiră)

Orgoliu

motto : ,, Ce mult te-am iubit "– Zaharia Stancu

Eu.....ca și cum ar fi important
e un pronume
eu fără nici o acțiune
își pierde puterea e
așa
e ceva fără nimic
e ceva ce încă respiră
dar neimportant
eu e numai însingurare
și n-am ce face
nu pot minți

Nu sunt atentă
fiindcă eu
chiar așa
un pronume fără nici o acțiune
încă mai am ceea ce nu pot smulge
am chiar așa neimportantă
orgoliu
nu e acțiune
e însușire
e ceva fără nimic
dar astăzi nu sunt atentă
fiindcă tu
( și ăsta tot un pronume e
tot fără acțiune
tot crezi că orgoliul te-ar fi micșorat)
tu
tu și orgoliul tău ....
.............................................
{ și cât de în stare să expropiez un el de o zisă
   aș fi declarat fără urmă de remușcări
– ce mult te-am iubit!
chiar nu aș fi găsit urmă de remușcare
chiar aș fi bravat
aș fi expropriat fără să amintesc de Lenk
și de Constandina
sau Darie
fiindcă trăind nu-mi păsa nici măcar că era zisă pentru mă-sa
fiindcă
Doamne - Dumnezeule! –
– ce mult te-am iubit !
dar
întotdeauna darul trebuie cumpărat
un dar furat e o trădare prea mare
și mie nu-mi păsa
eram în stare să urlu în urechile lor
Eu
Eu
Eu ce mult l-am iubit!
de ce nu spus de mine
eu l-am iubit! }
..........................................

astăzi eu e un pronume
astăzi tu e un pronume
astăzi am fost învinși de orgoliul nostru nemăsurat
și dincolo de-ai aparține șchiopului
chiar dacă a zis-o pentru mă-sa
eu pe tine
într-o iarnă
CE MULT TE-AM IUBI

T !

( c. ferent – 27.04.2020 – Eu, tu.. Pronume personale)

Iluzie

Totul e obositor ; să gândești e o corvoadă inutilă. Să deschizi gura, la fel de nefolositor ca a căra pământ de flori în buzunarul cămășii. Să-ți alegi cuvintele, e fără rost, fără folos, unii nu știu nici să așeze înțelesul cuvântului undeva, nu pot și tu ești un caraghios mai mult, o faci pe pedantul, pe ăla docentul, și vei primi ce meriți: nimic adică, cel mult o ridicare din umeri. Te plimbai prin mulțime și nu era mai mult ca astăzi când pare că toți suntem ciumați, leproși, inutile fantome. A vorbit cineva cu tine înainte de pandemie? Și? Cu ce se deosebește ziua de astăzi față de cele de acum un an? Fii sincer și recunoaște : ești la fel de neluat în seamă și la fel vei fi și după 15 Mai. Da-ți place iluzia, încă visezi să găsești ceva în mulțime, ceva pierdut sau ceva ce ai căutat toată viața, ceva ce înseamnă Destin și care în mintea ta, așteaptă secunda, și tu stând în casă, pierzi momentul marii revelații, Universul este irepetabil, tu niciodată nu te poți întâlni cu tine, deja-vu-urile sunt iluzii, miraj, cana cu apă din deștert, iubirea materializându-se într-o ființă unică și care e a ta: umbra plantelor inutile, fiindcă ai umblat toată viața amputat de umbră, ceea ce rar ai avut, nu-ți aparținea, și scârbit ai fugit pe pragul unde nimeni nu te aștepta, fiindcă nu ai umbră, n-ai scop, n-ai nimic. Ești singur, și Destinul a uitat pur și simplu să-și termine tabloul,, Tu " , așa încât ești și nu ești, și toate umbrele lumii îți vin strâmb. Aiurezi, jelești morții altora, ești inutil, ești câinele încolăcit pe un prag ars al unei case unde nu mai locuiește nimeni de un veac. Ce vrei de fapt, nu există . Și ceea ce ar putea exista, nu ți se potrivește. Închizi gura. Închizi râsul. Închizi teatrul . Dai drumul nopții din tine și te bucuri: așa nu se vede că n-am umbră.

Pe drum, zgomotul zilei se face viață care respiră urlând.

Cuțitul cu lama ca un pumnal cu două tăișuri

Cruntă e lumina –
răzbunare a nopților pierdute
și nopțile se fac bani rotunzi
rostogolindu-se printre crăpăturile din dușumea
rămâne un licăr
o ceva care taie retina
se răzbună
și nu voi aduce nici lentilele roz / verzi / albastru royal
nu și de data asta
fiindcă nu
fiindcă nu mai vreau
pot dar nu vreau

N-ascult Beethoven
nu mă fascinează puerile case–  desenele unui copil bătrân
dar de data asta lumina a căzut prin crăpăturile unor scânduri
poate scândura / scena unui teatru
poate groapa prost mascată a unei răzbunări
și ca să fiu sinceră până la capăt
oricât ar durea
mi-e silă de drogați
de alcoolici
de idioții care își vând obrazul
Amy era o Fantine fără Cosette
și nu
astăzi lumina taie
desprinde retina
și dau din umeri fără să-mi mai fie milă

........................................................................

Nici zilele nu mai curg
deschide ochii
zilele sunt o roată
ca a bicicletei care a fost lovită de un camion
roata arată a naibii de rău
e îndoită
și nu se mai rostogolește
și zilele la fel
ziua e ziua cârtiței
n-o poate nimeni urni
nimic nu mai curge
clepsidra chiar!
te-ai uitat bine?
clepsidra e înțepenită
timpul a rămas suspendat
nisipul s-a făcut un fel de ciment
nu știu sigur
o piatră
Tu crezi că o piatră mai poate curge?
ai văzut?
ei bine
de asta
Nici zilele nu mai curg

* * * * *

Lumina? –
e așa de dureros să înțelegi de ce nopțile nu pot cumpăra
și de ce orbirea e de mult lipită de mintea ta
și nimic nu tai
Tu singur ai pierdut dansul egretei când ai dus-o pe scenă

eh
la urma urmei nu cade decât o perdea
și tăieturile ne vor vindeca
de ceva ce inutil umerii îngreuna
privește ultima floare și ultimul zbor
și flacăra unui vin ce se stinge

(25 aprilie, 2020 - c. ferent – Cuțitul cu două tăișuri)

Fleacuri. Vax cu apă de ploaie

N-o să mai fiu atât de prezentă: internet fix? Nu vrea, se aprinde și se stinge beculețul verde, cel mobil e slab. Acum nu ar fi o ( cum se cheamă?) surpriză, fiindcă tot așa: am telefonul fix racordat, pentru o parte din cunoștințele mele, și nu funcționează nici două minute : un beculeț roșu îl înlocuiește pe cel verde. Rezultatul? Vreo 180 de lei, inutil plătiți în fiecare lună la Telecom. Urmează televiziunea, canalele care nu le putem urmări, fiindcă Telekom nu le-a putut achiziționa pe motiv că s-au scumpit. Alte canale care ne interesează, se opresc sau merg așa ca pe timpul lui Ceaușescu: cu pureci, cu tăieturi, cenzurate. Altele de loc : filmările turcești și cele ale Bollywood, merg sticlă. Și desigur cele religioase.. Nu avem de ales : am semnat un abonament pe doi ani. Banii care îi vom arunca la propriu pe apa Sâmbetei. E o afacere profitabilă pentru Telekom. Nici măcar nu știi unde să reclami și dacă te duci în pagina lor de aici, tot nu te ia nimeni în seamă. Bani pe care i-aș fi putut da unei alte companii de televiziune, telefonie, internet. Sfaturi: renunțați la internet mobil pe unul dintre telefoane! Renunțați la unul dintre cele două telefoane cu totul.. Mă supăr și simt că dacă nu ies, înjur, sau îmi agravez boala de stomac, ivită pe fond nervos. Ar trebui să o scuip pe idioata de la ghișeu, idioata care vrea să pară că îi pasă de mine. Aș scuipa-o urât, dar nu, eu spun: Nu, mulțumesc– și ies rapid. Nu o să pot fi prezentă : când aplicația ar vrea să meargă, nu vrea Telekom. Nu știu să explic și nu încerc.

 ( 1 |Bubu Puiu :
— Ne urmăresc. Ne urmăresc și atunci când închizi Smart TV, când nu-l scoți din priză.
— Prostii ( eu) , prostii prietene, nu se poate. Cum poți crede invențiile unor alienați care văd OZN-uri pe Lună și Sfinți pe cimentul din bucătărie. Nu se poate prietene, nu e posibil!
— Ne urmăresc. Și atunci când tu nu-ți dai seama, camera foto de pe telefon te înregistrează. Când tu dormi , ei știu. Și atunci când telefonul e închis.
— Prostii prietene , dar hai să-ți fac pe plac : le închid, le pun în cutiile lor și cutiile în dulap.
— Bine. Ne urmăresc. În curând vor ști totul. Sateliții sunt fiindcă trebuie să vadă ce e în casa ta, să vadă și cum reacționezi. Și într-o zi vor ști cum gândești.
— Prostii, nu se poate. Nu sunt telepați. Nu te pot influența, mentalul nu este neapărat colectiv. Aberații
— Aberații ai crezut tu. Ai crezut că în Nevada nu s-a recuperat nimic. Ai crezut că oamenii dispăruți au plecat voluntar. N-au dispărut, dar nimeni nu-i mai poate salva, sunt închiși pe viață. Inventează , cercetează, au răspunsuri. Ai spus aberații : OZN-uri. Sunt. Le-am văzut
— Prietene, hai să schimbăm discuția. )

(2| Sandu Croitoru
— Hai că nu vrei să mă crezi, n-o mai lungesc. Și atunci când o să simți pe pielea ta, atunci o să înțelegi : Chemtrails, sunt și nimic nu le va opri să împrăștie sămânța unui nou război : biologic. Nu pierd un om. Dar Terra va pierde un sfert din populație. Terra va fi curățată ca în vremea nazismului, și nu ai să știi pe cine să chemi la Nuremberg. Fiindcă și ei vor avea același tip de pierderi, ai să-i compătimești. Sunt șase oameni. Nimeni nu îi cunoaște. Conduc din umbră, masoni din generație în generație. După ce mai întâi s-au numit Templieri. Sunt șase. Atât au supraviețuit, șase care vor distruge tot ce tu nu crezi posibil.
— ... ( tac. Din punctul meu de vedere e un alt nebun)

(3| León Zaric
— Cum nu vrei să înțelegi? Tot ce ucizi se întoarce împotriva ta. Soldații ucid. America ucide. Cum nu crezi în adevărurile lui Che? Cum?
— E un rău necesar.
— Necesar?. Mâncarea e necesară! Nimeni să nu condamne pe nimeni pentru vânătoare și pescuit. Toți să-și sape gradina și să crească plante, să crească animale, să nu se încreadă în promisiuni. Fii sora lupului și ia cocoșul să-ți fie unicul orologiu. Nu vrei să înțelegi că o dronă poate să-ți aducă moartea celor dragi ție? Ce nebunie... Ce nebunie..)

.....................,...........

Nu, eu n-am crezut niciodată pe nimeni. Prietenii mei? Nu-i mai am, m-au lăsat să nu cred

( c. ferent – Fleacuri.

Vax cu apă de ploaie)

A fi Dumnezeu

Gânduri, nimic important, adevăruri care dor și preferi să nu le spui, bravezi, râzi, ești ironic, o faci pe viteazul, te avânți în lupte de care nu-ți pasă în mod normal, și dai impresia de normalitate, de sănătate, de orice, dar nu de ceea ce e adevărat, nu durerile, astea nu vor ieși – te-ai simți împuținat, micit de adevăr, de durerea care e numai a ta. Devii prestidigitator, iluzionista, orice, dar nu tu. Tu ești firav, ești strivit de durerile lumii , ești frunza de plop care tremură la orice adiere, dar durerile tale nu vor ieși, fiindcă slăbiciunea e o tară atât de rușinoasă, fiindcă sensibil și bun e un păcat, fiindcă trebuie să fii viteaz, fiindcă ai decis : niciodată. Și gata luptele care nu te interesează le adopți, cu greu îți vii uneori în fire și te ascunzi , tu nu ai ce căuta în arenă : nu poți fi gladiator, ai face abstracție de toți cei care strigă – Ucide-l! – fiindcă tu vezi neputința din ochiul învinsului, îi întinzi mâna să-l ajuți să se ridice, fiindcă tu ai suflet.. Și bravezi și nu intri în arenă, fiindcă știi că te-ai face de râs. Copil, plângi după șobolanul prins în cursă, adult, simți durerea învinșilor, și te ascunzi, țeși o poveste, o scuză, fiindcă nimeni nu trebuie să știe : ai luat cu bună știință pe umeri , durerile oricărei ființe vii, ca Puișor din Maidanul cu dragoste : plângi după buruieni și ciulinii care rămân să moară iarna. Și eroic, bravezi, intri în lupte care te scârbesc , deși tu nu poți ucide nici măcar un șobolan. Ești bolnav de iubire de oameni, ești pe moarte cu Natura care pierde bătălie după bătălie. Ești îngrijorat că Soarele se va stinge. Și deși nu ești Dumnezeu, tu lucrezi lucrările lui. Dar asta nu trebuie să știe nimeni, fiindcă asta e o lepră care te face de râs și te alungă în peșteri întunecoase, în labirintul subpământean, unde plângi după cei care au pierdut în arene și nu i-ai putut salva.

Eu? Eu nu voi ieși niciodată, fiindcă sunt atâtea durerile Universului în mișcare. Fiindcă mor atâția șobolani în curse. Fiindcă nu pot salva nici un scaiete de coasă. Fiindcă ceea ce văd , simt și ceea ce simt, doare, și adevărul e că totul e murdar, urât, întunecat, și luptele sunt minciuni care vor ucide.

Gânduri. Plâns de copil a cărui jucărie era un șobolan viu, un șobolan pe care niște oameni l-au prins într-o cușcă și-l îneacă. Și copilul nu poate lupta cu oamenii mari și fără suflet. Cum să le spui : e o ființă vie! Pentru ei e un șobolan care roade, care mănâncă, care are microbi.. Și-l ucid. Și nimeni nu înțelege că ucide sufletul unui copil.
( c. ferent – Dumnezeu? Era un copil căruia i-ați ucis sufletul)

Alienări

motto: ,, Ah!– numărul două" – Barbu Ștefănescu Delavrancea- Trubadurul

 ..Mă trezesc îndoieli( ,,cu" ,de fapt) . Surâs și lacrimi. Mânie și un firicel de speranță. Mă trezesc sperând că a fost un vis urât, unul dintre coșmarurile mele care semănau ca două picături de apă cu cele ale lui Lars von Trier. Sau cu cele ale lui Edgar Allan Poe. Sperând că așa au fost: somn vecin cu delirul morții, când înțepenești, când ești conștient că visezi și nu te poți trezi. Când se așează pe pieptul tău un monstru și respirația se curmă, când te zbați să miști un deget și apoi să țâșnești cu capul înainte spre chiuvetă, să-ți bagi capul sub jetul înghețat, să te trezești.. Și acum coșmarul e adevărat. Un zeu rău al somnului, te ține încătușat în visul viu, visul de trezie.. Și trezia și somnul sunt una, nu există lumina. A fost înghițită de noapte : Zmeul a furat Soarele, Luna și Stelele, și pe fata frumoasă a împăratului , care se plimba în grădină, și voinicii, fiii de împărați, eroii mor în încercarea de a aduce lumina. Nu știm cum e să răsară Soarele, nu știm care e faza Lunii, și nici poziția Astrelor nopții. Fetele frumoase nu mai ies : toate sunt Cenușărese, toate s-au ascuns în bordeie subpământene ca Albă ca Zăpada.. Toate sunt Ilene oribite de lacrimi.. Nu-i nicăieri un salvator.. Bătrânul împărat moare așteptând. Mamele se sfâșie de dor.. Și cerul seamănă cu o dală imensă de bazalt.

Mă trezesc sperând că a trecut. Că e totuși dimineață și mă pot trezi să-mi reiau muncile mele de om. Dar nu-i. Nu-i nimic. 22 . Opt și cu cincisprezece. Ndeh: trei săptămâni? Lasă bă, lasă că n-am muri noi dintr-atât. Las. Că nu-i chip. Nu-i întoarcere. Las că nu-s Greunceanul. Las că nu-s George cel viteaz : ,, Întoarce-te casă bine / Să poci eu intra în tine " , și în casa cu o mie de oglinzi, Fata cu părul de aur , șoptind : ,, Când vine trimite buzduganul înainte " .. George râzând și înapoindu-i buzduganul cu o lovitură în piept. Râzând nepăsător :" Ba corbule : adu-mi mie apă în cioc și ți-oi da trei strârvuri de zmeu cu cai cu tot! "...
Dar nu. Eu sunt eu. Eu n-am o cofă și-o sticluță, mi-e frig și înțepenesc, mi-e cald și mă topesc.... – și drumul se oprește , buzduganul pe mine mă lovește.. Eu am rămas în valea plină de stane de piatră.. Și aștept : 22. 8 și cu 15 fac de trei ori câte 7 și mai rămân 2 . Nu-i așa mult. Lasă. Las.

Mă trezesc chemând surâsul din zorii când am așteptat să văd Aurora cea cu degetele trandafirii. N-am văzut-o . Eu numai noaptea văd capete de copil plutind într-o cadă pe deasupra unui păr cu fructe mici, pădurețe. Eu numai noaptea văd picioarele unui copil , retezate de la genunchi, picioarele care pășesc încă în virtutea inerției pasului, pe un parchet lucios. Eu numai noaptea văd cum din buchetul de mireasă al bunicii Ana, un craniu de copil se naște. Și dimineața sunt orbită de lacrimi. Nu știu cum arată Aurora : mie nu mi s-a arătat. Eu văd numai noaptea.. În jurul meu e noapte, pe pieptul meu un monstru de o megatonă, s-a așezat. Și nu mai lupt. De la patul meu până la apa treziei, sunt o mie de mile terestre, o mie de mile deșertice..

 Mă trezesc sperând. : 22...8+15= 23 23: 7 = 3 , rest 2 .. Și ca un alt nebun "" Ah, numărul două.. ""– a doua strună a viorii se rupe și eu voi cădea în abis..

(c.ferent – A

lienări)

Ipocrizia

( notă) Radu Comșa, între soldați, sus la cotă, prima dată dând ochii cu ceea ce era de fapt războiul : mirosurile, poveștile lui Mucenicu, obrăznicia țăranului care, colțos de felul lui și care își făcea planuri pentru întorsul la glia care ar fi trebuit să fie a lui, fraternizând, promițând. Paștele catolic: armistițiu tacit. Un neamț care cânta la flaut. Mihai Vardaru : ,, Radule, am ucis un om, l-am văzut căzând cu ochiul ieșit din orbită.. " , Mihai pentru care războiul era un rău necesar, transformat, empatic, vrăjmașul era ca el: om, tânăr, oferindu-se voluntar, să-și demonstreze lui însuși că nu îi era frică. Pâinile aruncate peste tranșee : ,,Hristos a înviat băi neamțule! " – pachete de țigări, în schimbul pâinilor. ,,Un neamț gros cât un știubei – Adeverat Kamerad! " După o săptămână, Paștele ortodox. Mihai Vardaru într-o baltă verde, cu un ochi ieșit din orbită, cu o lipitoare atârnând în orbita goală. Neamțul gros ca un știubei cu pântecul sfărâmat de obuz.O lună : Radu Comșa , un morman de bandaje, bâjbâind după scrisorile lui Mihai, pentru toți și pentru fetița cu gene frizate... Paștele prin prisma primului razboi mondial.. Paștele cu morți de tifos exantematic. Tabloul războiului înfățișat crud, fără înflorituri, lipsit de lirism și filozofie...
O sută de ani mai târziu. Realități pe care le va descrie altul care nu l-a cunoscut pe Cezar Petrescu. Poate nici nu știe cum a văzut el moartea, sărbătorile la vremea războiului. Pandemie. Morți la catolici. Morți la ortodocși. Hristos a înviat! .. Adevărat? Cine învie? Cine mai învie? Cine poate învinge moartea? La ce bun? Pasărea lui Mucenicu, pasărea cu inimi și măruntaie în pliscul de oțel. Pasărea care s-a întors după o sută de ani, la fel de flamândă, la fel de sângeroasă. A înviat Hristos? Și cei care au murit ieri? Cei care mor astăzi? Cu ce drept poți învia Domnule Hristos? Cu dreptul milei? Dar de cei care mor fără să învie niciodată, cui îi este milă? Care Zeffirelli nenăscut, face un serial despre un mort de coronavirus covid 19 ? La care să plângă toate națiunile lumii. Să-l sanctifice cineva. Să ne rugăm lui la vremea pandemiilor care stăpânesc din mila Pantocratorului Dumnezeu, care a decis să învie un crucificat. Ăștia care mor astăzi, nu te iubesc destul? Nu suferă destul? Păi, de ce nu pui la bătaie o resurecție, o Înviere generală?
( ,, Hristos a înviat băi nemților! – Adeverat Kamerad! " ....
( post scriptum) Eu nu pot fi ipocrită la nesfârșit. Fiindcă nu prea poți minți la nesfârșit, sau nu pot eu. Mă doare burta, la propriu, atunci când știu că ceea ce spun, nu e ceea ce simt. Și răspunsul e din gură, pe dinăuntru e revoltă, furie, mai întâi împotriva mea : de ce să mint și eu? – de ce și eu să fiu ipocrită? – de ce să spun ceea ce mă înfurie? Sunt eu Patriarhul care minte pentru bani, funcție, respectul ori invidia, ori felul în care lumea trebuie să-mi pupe mâinile , ori inelul, ori ceva, orice? Și mă întorc și le spun ceea ce ei nu vor înțelege niciodată : adevărul. Viețile curmate, două mii de ani în care n-a mai înviat nimeni. Știu, și ce știu e pentru mine. Știu: ca să facem o religie, trebuie să ucidem și trebuie să mințim. Știu: iluziile sunt robia pe mii de ani în slujba celor care conduc lumea. Și mie nu-mi iese nimic din ipocrizia cu care salut, zâmbesc, sunt de acord. Atunci de ce să mint eu? Cine mă obligă? Politica? Dar eu nu sunt înregimentată în nici un partid. Religia? Dar eu nu merg la nici o biserică, nu am frați și surori întru Cristos, Mohammed, Budha. Eu de ce aș minți? Și mă întorc. Masca ( virgulă) cade. Eu le spun ce simt eu. Eu le spun adevărul. Fără fardul surâsului mincinos : dar era mort când l-au băgat în hrubă? Scrierile ascunse pomenesc de o plimbare prin Extremul Orient, și brahmanii știu să moară aparent...
 ( Fleacuri – vax cu apă de ploaie
( p. p. s... ) Alții. Mai ipocriți decât mine. Săptămâna azimilor s-a încheiat. În noaptea de vineri spre sâmbătă au mâncat mielul cu ierburi amare, îmbrăcați, încălțați și încinși pentru drumul spre Țara promisă.. Și ca mine, ipocriți: Adevărat a înviat! – eu cu maliție: – Da' tu de ce răspunzi?.. N-are să recunoască: e ipocrit ca mine. Trăiește într-o țară majoritar ortodoxă, o țară care nu-i a lui. Dar e relativ pace, e relativ liniște, poate merge la Templul lui care se dărâmă, fiindcă nu sunt fonduri, fiindcă ar păți-o și el ca musulmanii : un zelos ar îngropa un porc, să spurce cu necurățeniile care intezic așezarea Templului pe un loc necurat.. Bietul de el : se conformează. Să fie lăsat în pace. La nevoie își coase pe mânecă Steaua lui David. Sau se botează. Tâmpitul. Cine te pune? A trecut fraiere vremea Imperiului Roman care îți poruncea numărătoarea poporului. A trecut nazismul care te încuia la Auschwitz. Din cauza ta tontule se pun temeliile unor noi Auschwitz-uri . Din cauza altora sunt mânați în cârduri la Bug. Ipocritule. Eu m-am trezit. Refuz să mai fiu ipocrită. Tu ce aștepți?

))

Achtung : das ist verboten !

Pe-o margine de vreme ascuțită.......

E o dovadă de măiestrie să poți reda trăirile unui om în situații diferite, la vârste diferite. Mă tem că literatura de astăzi nu mai poate, sau nu la nivelul celei de la început de secol XX. Să fi fost atunci perioada de aur, acea perioadă când creatorii încă erau în stare ca sculptorul renascentist și pictorul idem, să redea aproape fotografic trăirile omenești? Nu aș ști. Cu greu ne trecem pe noi înșine, părem ancorați într-o vârstă. Și vârstele noastre, la fel ca anotimpurile care vorba lui Françoise Villon: ,, Dar unde sunt zăpezile de altădată? ".. Nu mai sunt, bătrânii se rușinează de anii lor și se îmbracă și se comportă adolescentin. Esteticienii nu mai prididesc întinerind obrazuri și la 60 de ani, păpușile descleiate, sar coarda, joacă șotron, " Țin pasul cu nepotul.... " . Și autorul e nedumerit : când pot arăta sufletul obosit, umerii aplecați, spatele care a înțepenit? Când pot scoate trăirile înțelepte, cum pot să îl duc pe banca din fața porții, am voie să-i las părul argintiu, mai pot să-i pun riduri în jurul ochilor sau a gurii? Nu-l pot găsi sau nu-i găsesc vârsta. Pictorilor nu le mai trebuie ani de studiu pentru mâinile cu venele pronunțate, țesătura de riduri fine nu mai este, e botox, acid hialuronic, creme, uleiuri esențiale.. Sculptura se face otova: bicepși, trapezul , burta cu pătrățele, și haine. Cât mai bine trebuie acoperită bărbăția inexistentă, trupurile sunt efebi asexuați.. Arta? Fotografie. Nici măcar : fotografie prelucrată. Artistul? Inutil. Copiii pictează, elefanții pictează cu trompa , pisica și câinele cu laba. Poate și papagali. Nu știu dacă să mai caut trăirile omului la vârste diferite. Luptele interioare sunt aplanate de psiholog și tratate de psihiatru. Cărțile de povești pe foc : sperii copilul cu Puiul lui Alexandru Brătescu Voinești. Lasă Frăția inelului, Harry Potter, lasă... Nu vrem Soacra cu nurorile antisociale. Nici măcar Ursul păcălit de vulpe : idioata! – din cauza ei ursul nu mai are coadă. Esop : vai! Să nu îndrăznești! Un hâd care aduce urâtul lumii. ... Istoricii? Idioții naibii – Alexandru cel Mare era un tiran, Napoleon un bou încălțat, pe deasupra , acțiunile lui criminale au ucis atâția oameni. Noi nu vrem. Nouă nu ne place. Să dispară istoria cu toate crimele și cu toți tiranii! Să vină mielul care doarme cu capul pe pântecele leului! Să dispară ordinea firească! Nu mânca! Nu ucide puiul, mielul și nu pune samarul pe spinarea măgarului! Nu vâna! Nu pescui! Nu face agricultură modernă, hibrizii sunt otravă! Atenție! – mergem la păscut astăzi! Mâine vom culege alge de pe țărmul Mării!
Atenție... Atenție.. Achtung! .. Verboten! .. Atenție.. Epoca primitivă se arată la orizont : veniți să ne suim în copaci. ...

( c. ferent– Alienări...)

Sonet

Ca

vinul și ca pâinea, Edenul ce-am pierdut ,
Ca Astrul la amiază și-n august ploi de Stele,
Ca merii din livezi, miraje-n nori – castele
Scot azi din amintire un chip de mult trecut..

Da-n liniște fac totul : nu, nu au fost inele
A fost doar niște vise și dintru început
Menite să se piardă, Petrarca n-a avut
Nici parte de-un sărut. Poveri de doruri grele.

Și Laure sunt ele.. – și-s toate măritate
Vândute ca mirese Infernului pe veci
Și visele - Sonete, ce plâng pe săturate..

Pustiu în Purgatoriu, visând platonic treci –
Îmbrățișări, săruturi – de care-n veci n-ai parte
Miraj și nebunie.. Pui capu-n jos și pleci..

( XVIII, a IV-a , MMXX — c. ferent/ z - Sonet — Laura și Petrarca)

Palimpsest

Pasul unu spre normalitate? Se poate: nu mai scriu nimic pe subiecte politice. Și confidențialitatea : pentru prieteni. Ar fi scrisul inspirat, nu subiectul , subiectul dispare. Da : e greu. Greu și văd cum mă obișnuiesc eu care cer eliberarea, eu care mă supăr pentru prelungirea stării de urgență, mă obișnuiesc să stau în casă : două zile de când nu am mai ieșit pe ușă. Știu bine: îmi fac rău. Și nu-mi pasă, nu mai lupt, nu mai ies împotriva regulilor de măcar trei ori pe zi, nu mai plec trufaș nepăsătoare fără hârtiile care spun unde și de ce plec. Mi-am pierdut dorința. Normalitate nu mai înseamnă decât să fiu neînduplecată virtual: sfidez, alung, resping aproape urând orice și pe oricine ( om. oamă: rău, prost și fără conversație 🔜 normalitatea mea).


Pasul unu, pasul care nu mai pășește înainte. Pasul care nu dă înapoi. Pasul care pășește în sus și-n jos, pe loc. În loc. Dreptul nu mai pornește pe drum, stângul nu se așează înaintea lui. Nu mai merg. M-am oprit. Nu fac decât să sui în urlet, să cobor în geamăt, să șterg norii, să caut cu călcâiul miezul de astru al Planetei. Mor încet. Dormind. Mă antrenez pentru moarte. Nu o caut , dar nici nu mă mai tem. Urăsc. Pe toată lumea. Ferească sfântul să treacă prin capul cuiva să mă aline : va plăti pentru bunătatea lui, cum am plătit și eu.

{Odată, demult, când povestea încă încă respira, jumătate de Planetă respira iubirea. Jumătatea s-a năruit, planeta a pierdut un mal lung, malul cu salcâmi înfloriți, cu sălcii oglindindu-se pe fața râului, eu pe jumătate respiram iubirea... Omul de apă se plimba cu plete de alge, tăind apele râului. Jumătatea aceea s-a năruit, râul a curs peste buza planetei, și eu am rămas pe jumătate de planetă, jumătatea cu jungla de arbori arzând. Am rămas în cataclism, cu pădurea împietrită, cu sufletul ars și urând.

E frig. E întuneric. E moarte.
Nimeni pe nimeni nu recunoaște.
Nimeni nu plânge. Nimeni nu râde
Nimeni nu vorbește
Niște păsări calcinate
Și la marginea planetei curge deuteriu
Și omul de apă a curs prin găuri de vierme în vid
Și
E frig. E întuneric. E moarte. }

 ( c. ferent – Pali

mpsest)

Expirări

Și totuși continui să respir. Nu pot să-mi astup nările și nici gura să o cos ca pe a broaștelor râioase care intră în case aducând blestemul. Respir adânc. Am uitat cu câți litri pot să-mi umplu plămânii. Egoist respir adânc. Și mă împotrivesc oricărei idei false pe care vor să mi-o inducă. Și expirând scot tot : dăunătoare atingeri, idei false, credințe mincinoase și oameni. Dar am vrut, am vrut și chiar aseară , cu lacrimi amare te-am rugat: de ce nu-ți place să fim prieteni? – și nu te urăsc, te înțeleg și te scot. Păstrându-te mi-aș trăda crezurile, mi-aș trăda ceea ce încerc astăzi să construiesc , și deși mă doare : expir oameni. Îi scot pentru întotdeauna. Nu-i urăsc, nu de frică și nimeni nu poate să mă facă pe mine să urăsc când nu vreau, dar înțeleg că trebuie să te expir: aerul otrăvește atunci când stă în plămâni mai multe secunde, nu știu sigur, dar parcă am auzit că rămâne azot și heliu, nu știu de unde azot și heliu în atmosferă, dar cică așa se întâmplă: oxigenul merge din plămâni în sânge și sângele merge prin inimă, merge prin creier, merge peste tot și adună tot ce e dăunător, și se întoarce în plămâni viciat, otrăvit, și dacă nu-l dai afară, mori. Așa o fi, omul e făcut, și e făcut bine, atent, cine a lucrat la facerea omului, a știut cum să-l facă, ba chiar a făcut ca fără să fii conștient de munca respiratului, să se întâmple cu ritmicitate de ceasornic perpetuum mobile. Să-ți spun drept: nu-mi pare nici bine, nici rău. Am conștiința împăcată, aseară ți-am explicat că nu mai strâng mormane, că nu sunt colecționar, că nu caut un număr anume de oameni- timbre să am clasoare pline. Eu caut un om - prieten, un om care să înțeleagă de ce a încerca să mă convingi că laptele e alb, e inutil : am un microscop și laptele e albastru... Și fulgii de zăpadă nu sunt rotunzi, și nici pe planeta Pământ nu sunt 24 de ore.. Și eu mă spăl pe mâini ca Ponțiu Pilat: nevinovat sunt de sângele acestuia.. Și mă mir : eu de obicei plâng atunci când pedepsesc, iată : ai ieșit ca aerul care nu-l pot păstra nici un minut mai mult . Astăzi pentru dureri adevărate sunt lacrimile, nu le pot irosi pentru o expirare..

Ridic ochii : după sticla ferestrei, mărul se umple de rozul florilor. Demult, aproape ca și cum ar fi de acum poveste, i-am spus cuiva Floare de Măr. Avea puritatea florilor în surâsul de pe obrazul smead, avea seninul cerului de primăvară în iriși, și zgrunțurii tulpinii pomului, se făceau în moi bucle din părul pe care îl rugam să nu-l sluțească așa des la frizer.. L-am uitat. Așa cum uit eu, cum uită oamenii. Așa de demult a fost Floare de Măr, că astăzi să-mi bată la geam, mai degrabă aș crede că pomul plin de rozuri ar avea putere. Nu știu dacă mai trăiește, ar putea. Nu am făcut nimic rău, doar l-am scos că pe o expirare, și n-a mai fost.

Nimic. Nici aici nu-s regrete. Astăzi lacrimile sunt pentru alte dureri. Unele care nu se pot vindeca. Și durerile mă înspăimântă, fiindcă sunt dureri fără leac, fără un loc anume. Nu pot spune : mă doare capul, stomacul, inima.. Pe mine mă doare undeva în sufletul înghesuit într-un colț al minții, a inimii, a stomacului, a fiecărei bucățele de om care nu e încă stană de piatră. .

Și respir adânc. Și expir scoțând tot ce mă otrăvește. Oamenii , de exemplu.

Ghetsimani

Aproape nu știu ce zi e astăzi. Îmi vine să plâng. De-aseară. Poate fiindcă la începutul mileniului I, un om se pregătea să bea paharul sorții. Nu știu cum să-mi opresc lacrimile, nu am fost în grădina Ghetsimani, și nu l-am văzut rugându-se, n-am văzut picurând din ochii lui lacrimile de sânge, nu l-am simțit pe Iuda, poate eram și eu ca ceilalți de lângă El : am crezut că pleacă să cumpere ceva pentru Paște. Nici eu n-aș fi vrut să mă spele pe picioare : ca Simon m-aș fi dat deoparte. Și uite cum nu știu nimic, da-mi vine să plâng. Îmi vine să plâng fiindcă nu pot crede că am fost trădați de unul care mersese ani de zile cu noi. Cum să poți crede că Iscarioteanul are un alt scop? Ce-o să facă oare cu banii care acum îi strânge la pieptul găunos: lipsit de iubire? Nu știu, nimeni nu a înțeles nimic, ba chiar s-au găsit câțiva care să scoată sabia, și nu înțeleg de ce El repară, nu pot înțelege de ce îmi cere să iert, să iubesc vrăjmașul, să înțeleg de ce în casa lui Dumnezeu sunt vase de ocară.. Nu pot deloc, mintea mi s-a golit, și-a rămas numai plânsul. Mă târâi plângând.. Nimic nu va mai fi la fel : Templul o să crape în două la miezul nopții care se va căsca în mijlocul zilei, și nu pot face nimic altceva decât să plâng. Nu mi-e sete, nu mi-e foame, nu mi-e somn, nu mă doare nimic, dar mi-e imposibil să-mi opresc acest râu de lacrimi. Și nu înțeleg : la începutul mileniului III, alt Iscariotean și-a vândut Patria. Și El nu-i aici. Eu nu știu cui să-i spun, dar îmi amintesc: ,, Pune sabia în teacă Simone fiul lui Iona, că cine scoate sabia de sabie va pieri... " , El nu-i aici.. Aici sunt zorii celui de-al treilea mileniu, eu văd pustiul, nu-mi văd frații, și nici o femeie nu-i, sunt numai ostași cu sulițe, ostași puși să apere pungile Iscarioteanului, și mie mi-e frică, mi-e pustiu și plâng.. Nu știu unde să caut catacombe, locuri unde nimeni nu umblă : nimănui nu-i este pe plac o movilă de țeste cu orbite goale de vedere, și mă împleticesc pe lângă zidurile sterpe, reci și pustii și plâng.. Și El nu-i. N-a venit vremea, acum e vremea plânsului îndelung, poate fiindcă eu nu știu cum să primesc paharul acesta, poate fiindcă nu pot plânge cu lacrimi sângerii, poate fiindcă nu înțeleg cum am putut să nu recunosc trădătorul.. Eh : mileniile impare vin cu mari dureri, cu prefaceri, cu ruine, cu catapeteasma lumii crăpată ... El nu-i aici, și eu nu știu ce pot face. Poate să plâng până mi se vor stinge ochii ca ai țestelor din catacombele făcute temeliile a două milenii. Al treilea vine cu pustiu și lipsa acută, lipsa Lui, lipsa care ne face să ne simțim părăsiți, și deasupra a tot și a toate, porunca: nu scoate sabia.
Dezorientați și cu sentimentul că nu vom avea scăpare, îl așteptăm de atât de mult timp că ne-am pierdut, ne-am înstrăinat, suntem risipiți în cele patru vânturi..
Rău an. Rău mileniu. Rea și amară povara acceptării că trebuia să fie și vasul trădării, că El trebuia să ne fie luat. Și El se face cât tot cuprinsul acestei grădini pe care o credeam a noastră, Ghetsimani e România căreia cineva îi smulge din rădăcini măslinii.. Mileniul începe cu pacea ucisă. Și eu nu știu ce să fac, fiindcă nu e El aici, fiindcă nu-l pot înlocui, caut catacombele să plâng pe săturate : Ghetsimani e un pustiu și El ne-a părăsit..

Templu, Biserica

Amestecat. Așa ca dimineața. Gândești și cu folos și flecuștețe. Ai dormit, ori ai citit, ori ceva ai făcut tu toată noaptea și dimineața te scoli înainte să cânte cocoșul, te uiți pe pereți și cum îs deja văzuți și răsvăzuți pe fiecare centimetru, te gândești la ceva, măcar la ziua de ieri care n-are să mai fie niciodată. Că așa e cu zilele omului: nu le-ai prețuit, ai dormit , ori ai umblat buimac și ziua s-o tot dus. Te răzgândești, și îți muți gândul, deschizi o aplicație, și te-ai cruci de câte bazaconii citești. Uniia bunăoară zic: nu trebuie deloc biserică, fiindcă ar fi zis Cristos că biserica sunt oamenii. Așa e bre, a zis săracul, dar la Templu tot a mers la doisprezece ani, c-un miel de jertfă pe umeri. Că de aia era Templu - templu, că nu se putea aduce jertfă la statui, că făcuseră ăștia, evreii, în lipsa lui Moise , un vițel de aur, și s-o supărat foc Dumnezeu.. Că așa e Dumnezeu, că dacă ți-o zis odată cu frumosul : să nu-ți faci chip cioplit sau turnat, și nici o asemănare a celor ce sunt pe pământ, sub pământ, în apă și în aer, și să nu te închini lor.... – bine, Dumnezeu a crezut că nu ești prost și tâmpit să-i faci în ciudă.. Na, și pe urmă a venit David, și ăsta a vrut să îi facă o casă - Templu, lui Dumnezeu, și Dumnezeu a refuzat categoric : David era și curvar și vărsase sânge, când cu Batsheba... Și numai pe Solomon l-a lăsat să-i facă Templu. Acuma cum să-ți zic eu ție că tu poți fi Templu? Că nu poți bre, nu-i voie. Tu ești chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și eu nu am voie să mă închin la tine, eu am voie să mă închin într-un Templu... Na, că vremea a trecut și creștinii au construit Biserici. Fiecare cum i-a tăiat capul, după cultul lui. Și Ștefan cel Mare, după fiecare bătălie câștigată a construit.. Și Pavel când a mers el la Roma, că ăsta avea și cetățenie romană, și ăsta a lăsat îndreptări de cum să se facă Vaticanul... Și Martorii lui Iehova, au Templu, și ceia care au multe femei, mormonii au Templu... Și musulmanii au Moscheile, și Piatra de la Kaaba... Și fiecare om care îl cheamă pe Dumnezeu pe undeva, are o casă anume ridicată pentru Dumnezeu.. Nu fiți căpoși de pomană, voi sunteți biserica lui Cristos, care e altă mâncare de pește. Dar eu v-am zis doar : Biblia o studiezi măcar trei ani, sau bag-o pe foc, fiindcă Biblia e o carte care se studiază, nu se citește ca pe un roman polițist, că nu e cazul. Scoți ca prostul din context , reinterpretezi, faci un fel de halandala și rămâi prost și spui că un om e Anticristul. Nu-i bre, e o unealtă. Anticristul e o fiară. E ceva urât, ceva cum ar fi un zombi, un Frankenstein, ceva făcut din bucățele din de toate urâciunile lumii, dar om nu-i... Nu poate fi niciodată. Oamenii sunt unelte : unii ai lui Dumnezeu și alții ai fiarei care se cheamă Anticristul. Dar nu mai mult. Că nu dă voie Dumnezeu. Nu vorbiți ceea ce nu știți, cadeți în rătăcire, și uitați că și Cristos săracul a zis: un orb călăuzit de alt orb, cad amândoi în groapă. Nimeni să nu vă înșele, că pe el se înșală. Biserica, e un Templu. Templul se construiește cu piatră, lemn, metale de preț și metale obișnuite. Templul, Biserica vrea să zică, are vase , candele și multe care sunt scrise deja din prin cărțile lui Moise, și continuă prin celelalte capitole care se cheamă Cărți. Sunt reguli, sunt reguli de construire. Sunt reguli pentru hainele preoților... Iar cine zice că se poate face altar acasă, .... Zău e nebun, și voi făcând asta vă închinați vițelului de aur. Nu mergeți într-o rătăcire dovedită.... ( da : Coranul spune : ,, Rătăcire răsvedită " , că și musulmanii trebuie să meargă în pelerinaj la Mecca, nu pot avea Piatra de la Kaaba în casă! Și voi la Biserica din lemn, piatră, metal și țesături... Că așa vrea Dumnezeu, nu eu.

Legea Pământului

Sunt acțiuni pe care încercând să le ocolești, se întorc împotriva ta. Și una dintre acțiunile omului în goana spre înainte, spre progresul cu orice preț, îl va stopa pentru întotdeauna, va aduce rasa umană în pragul extincției. Se știe din proverbul: unde e lege, nu-i tocmeală – legile scrise le urmezi , le accepți, te supui, nu le poți ocoli, fiindcă știi ce te așteaptă : mergi la închisoare și nici cel mai priceput avocat nu te scoate basma curată, fiindcă ai făcut un rău și vei fi pedepsit după gravitatea acțiunilor tale , care au adus cuiva o vătămare. Te supui legilor religiei, și postești, aduci zeciuială– daruri de bună voie pentru biserică și săraci. Apoi îți spui că ai făcut totul. Te miri când vine o năpastă, când îți moare aparent fără motiv de boală, cineva drag. Te dai de ceasul morții când femeia nu poate aduce urmași – să le luăm după felul durerii resimțite. Apoi te miri de ce nu este ploaie la timp, de ce anotimpurile se amestecă între ele de nu mai recunoști primavara, vara, toamna, iarna. Din senin vin cutremure devastatoare. Vin vânturile cu aspect de ciclon. Ard pădurile deși nimeni nu a pus foc, munții se desfac și o iau la vale, apele ies din matcă.. Pe scurt: Mama Natura a decis să te omoare. Sunt mărunțișuri pe care nu le iei în seamă : pierzi ceva, se sparge în mâinile tale un vas întreg și fără să aibă un defect, tu te îmbolnăvești des și deși ești tânăr suferi de o boală, copiii cu greu se dezvoltă mintal. Și atât de multe că ar trebui să scriu pagini întregi, doar enumerând.
Știi de ce se întâmplă acestea toate? Fiindcă ai încălcat legile nescrise ale pământului. Unii le spun Legi Belagine. Alții , Legi Zalmoxiene. Alții le spun simplu Legea Pământului. Religia le spune tradiții, minimalizându-le importanța. Tu nu le-ai știut, e foarte posibil să nu fi avut în geneza ta nici un strămoș care să fi fost printre cei care formau auditoriul ultimului preot al lui Zalmoxis, ultimul Deceneu. Cei care au avut, au trimis peste veacuri urmașilor lor, Legea Pământului. Și astăzi e respectată. Și astăzi trăiesc după această lege oameni, și locurile își păstrează sufletul, oamenii trăiesc, pământul din grădina lor e sănătos și roditor, copiii lor muncesc după puterea și priceperea lor și nu se răzvrătesc împotriva părinților și a Legii, gospodăriile acestor oameni sunt apărate și neatinse de aripa necazurilor. Fiindcă trăiesc după legile trimise de mii de ani, din tată în fiu, din mamă în fiică : Legea Pământului. Tradiția. Când vă veți trezi, Pământul se va fi golit pe un sfert. Și veți merge înainte neștiind că vin și alte rele, care iar vă va sfertui. Vă uitați cu încredere la cel care vă închipuiți că vă salvează : nu poate fiindcă nu știe cum. Cărțile și învățătura nouă, nu are corespondent în legea medicinii prin tradiție și arie geografică. Sperați miracolele : nu vin, religia universal adoptată, nu are corespondent cu cea a acestui loc. Credeți că respectând ceea ce vi se dă ca tratament, vă vindecă, nu se va întâmpla, fiindcă plantele din aceste locuri care vindecă de adevăratele, nu se pot regăsi în pilulele și soluțiile pe care le înghițiți. Nu sunt ale voastre, iar între doctor și magul de demult, au trecut două mii de ani. Între Deceneu cel care ieșea de patru ori pe an între oameni și Patriarhul care iese în fiecare zi, au trecut două mii de ani. Astepți, nădăjduiești degeaba.... Ați lăsat singuri să distrugă tradiții : jandarmii au oprit luptele între feciorii satelor. Preotul condamnă practicile pagâne ale preoteselor lui Bendis. Zalmoxis a fost făcut om cu slăbiciuni și nimeni nu-și amintește de furia cu care vă apăra Gebeleizis. Nimănui nu-i este îngăduit să răstignească vulturul la porți, și nici blana lupului să îl învelească iarna. Și ați evoluat. Muriți de bolile evoluției. Și Pământul se va sfertui îndată. Și iar, și iar. Fiindcă legile impuse, religia impusă, tot ce este interzis, nu e și niciodată nu a fost a oamenilor din acest loc. . . ( c. ferent)

Balada coborârii după lumină

Trăiesc. Nu mă gândesc la nimic în legătură cu asta, doar trăiesc. Jinduiesc după imposibil, visez Utopia – țara unde toți pot trăi. Mă lupt împotriva morilor de vânt și știu ce înseamnă acțiunea mea nebună. În străfundurile mele știu că am puterea unui alt fel de luptă, cea nevăzută, cea care schimbă lumea doar gândind și vizualizând finalitatea. Într-o zi m-am răzvrătit împotriva știutului de dinainte, și însușirea a dispărut aparent. S-a ascuns și a părut că nu mai există. Știu cum crezând eu, pot face să fie ceea ce vreau să fie. Și trăiesc. Am scăpat din mâinile nevăzute frâiele, le voi căuta și voi lupta. Și voi fi liniște, fiindcă vorbele strică și opresc acțiunea străfundurilor mele neomenești. Ei zic : Planeta s-a oprit. Ei nu știu că Cineva o făcea să se miște pe axul ei cel vechi. Și neștiind nu se vor dumiri.. Știutul dinainte nu ajută : nici măcar o secundă întreagă, cum să acționezi? – lași să se întâmple, nu poți smulge din mâna Destinului înscrisul secundei. Dar știutul are și puterea de a ține pe loc destinul, puterea din adâncurile haosului din mintea ta.. M-am răzvrătit, nu le-am mai vrut și iată-le alungate într-un cub inexorabil, un cub de unde trebuie să le scot, dar mai întâi îmi trebuie soluția, ca unui alchimist veritabil, îmi trebuie diamantul care poate explora tot ce cubul a strâns, fiindcă răzvrătirile se pedepsesc. Și dublul trece curând. Le voi lua, chiar dacă le voi simți ucigătoarele lor puteri. Am trăit destul și netrăind , a venit timpul să mă întorc la matca mea, care m-a purtat înzestrându-mă cu știutul și lupta treziei cu anamnesisul scoborâtor , ca de-acolo să aduc victoriile împotriva Destinului.

Trăiesc. Orele fără nici un gând al meu se întorc. Și accept : nu mai am nevoie de : eu sunt eu . Eu sunt ceea ce trebuia să fi fost, jumătate din timp l-am trăit eu, jumătate din timp văzutul știutului dinainte. Și trepte în jos mă duc spre lumină. În sus sunt cerurile sparte, am trăit lângă o fisură prin care vidul a înghețat puterea. Mă duc s-o iau înapoi. ( c. ferent – un alt fel de *Joc secund* , ca o plecăciune și o închinare dintr-o baladă

)

Plânsul ca al lui Ieremia

Zău: mă împiedic de mine. Am învățat să stau în casă. Mănânc mai puțin: nemișcarea nu vrea mese copioase, stomacul se lenevește, creierul nu mai vrea să nici el mare lucru: destul o carte, un film vechi. Și noi învățăm Noua Ordine Mondială. Cică au văzut două balene în Marea Mediterană. Or fi, cu ce mă ajută? – sunt bune de mâncat? Nu-mi mai trebuie demult fanoane și nu știu de ce grăsime, fiindcă am lumină electrică, nu mai fac lumânări . M-ar interesa dacă se întorc morunii în Dunăre și calcanul în Marea Neagră. Dacă în Deltă s-ar mai putea găsi bogăția de pești de care îmi spunea Sadoveanu, Voiculescu, Istrati, Tudoran. Asta nu am de unde ști, fiindcă pescuitul comercial s-a redeschis. E liber de ieri, ordonanța a..... – habar n-am. Și eu mă împiedic de mine. Decid: nu-mi mai pasă. În mine unui demon râzător veșnic de mine, îi pasă. Și eu de mine mă împiedic și vorbesc. Eu sunt milioane de vorbe. Eu nu sunt liniște nici în somn. Eu urlu cu lupii și șacalii. Eu strivesc sub pasul în alergarea turmelor de zimbri, liniștea miezului de anotimp. Eu sunt incapabilă să-mi pun șapte peceți peste gură, și limba s-o bat în cuie pe scândura grevei la cuvânt. Fiindcă eu sunt vocea celor fără voce, eu sunt sunetul arborilor și țipătul peștelui care a trăit prea puțin. Și mă împiedic de mine. Mă iau la palme.. — De ce nu taci? - ai promis doar că nu-ți pasă! .. Nu pot. Eu sunt vocea răsunând când satârul a tăiat limba celui curajos.

Profeților li s-a poruncit să vorbească : tu le vei duce păcatele din neștiință – și eu vorbesc– mă poți omorî : un altul, mai mare ca tine, mi-a poruncit să vorbesc. Și soarta lui Ieremia de-aș avea în schimb, eu nu pot tăcea, mă poți opri, dar atunci altul îmi va lua locul.

Plâng. Plângem : noi toți ne ridicăm glasurile ca Ieremia aruncat în groapă, cu dinții sparți și murdari de-o veșnicie. Cu genunchi slăbănogiți de nemișcare, plâng și vă plâng pe voi toți. Plâng țara pe care ați primit-o în dar și care se părăginește. Plâng conducătorii vânduți, a căror veșnicie va fi întunericul cel mai de fund și spre scrâșnirea dinților. Plâng poporul asuprit și pruncii pe care îi ucideți. Plâng păsările cerului și animalele câmpului, pe care le omorâți deși nu sunt de mâncare. Plâng după copiii orfani deși le trăiesc tații, și mamele cu ochii orbiți de lacrimi. Plâng rădăcinile arborilor tăiați să facă altor neamuri case și temple. Plâng. Îmi ridic glasul spre înaltul unde Dumnezeu scârbit își întoarce spatele , sătul de rătăcirile voastre. V-ați dat mâna să stricați toată Creația și să-l blamați pe Creator. Ați adus preoți și profeți mincinoși, și ei vă spun doar de bine, să nu cumva să vă întoarceți de la faptele voastre cele rele și să trăiți. Ați căzut din rătăcire în rătăcire. Ați semnat condamnarea la moarte a purității și a normalului. Ați deschis lumii Sodoma și Gomora. Și nimănui nu i-a fost rușine de faptele lui. Mie mi-a rămas să vă plâng. Să vă chem : întoarceți-vă de la faptele voastre, să trăiți. Mai mult n-am cum și să mă răzvrătesc nu mi-e lăsat. Eu plâng. Așa că Ieremia în groapă, plâng și îmi ridic glasul. Și nu mai văd nici măcar o rămășiță care să se întoarcă de la faptele care o robesc astăzi.

( c. ferent– Plângeri ca ale lui Ieremia în gr

oapă)