Ghetsimani

Aproape nu știu ce zi e astăzi. Îmi vine să plâng. De-aseară. Poate fiindcă la începutul mileniului I, un om se pregătea să bea paharul sorții. Nu știu cum să-mi opresc lacrimile, nu am fost în grădina Ghetsimani, și nu l-am văzut rugându-se, n-am văzut picurând din ochii lui lacrimile de sânge, nu l-am simțit pe Iuda, poate eram și eu ca ceilalți de lângă El : am crezut că pleacă să cumpere ceva pentru Paște. Nici eu n-aș fi vrut să mă spele pe picioare : ca Simon m-aș fi dat deoparte. Și uite cum nu știu nimic, da-mi vine să plâng. Îmi vine să plâng fiindcă nu pot crede că am fost trădați de unul care mersese ani de zile cu noi. Cum să poți crede că Iscarioteanul are un alt scop? Ce-o să facă oare cu banii care acum îi strânge la pieptul găunos: lipsit de iubire? Nu știu, nimeni nu a înțeles nimic, ba chiar s-au găsit câțiva care să scoată sabia, și nu înțeleg de ce El repară, nu pot înțelege de ce îmi cere să iert, să iubesc vrăjmașul, să înțeleg de ce în casa lui Dumnezeu sunt vase de ocară.. Nu pot deloc, mintea mi s-a golit, și-a rămas numai plânsul. Mă târâi plângând.. Nimic nu va mai fi la fel : Templul o să crape în două la miezul nopții care se va căsca în mijlocul zilei, și nu pot face nimic altceva decât să plâng. Nu mi-e sete, nu mi-e foame, nu mi-e somn, nu mă doare nimic, dar mi-e imposibil să-mi opresc acest râu de lacrimi. Și nu înțeleg : la începutul mileniului III, alt Iscariotean și-a vândut Patria. Și El nu-i aici. Eu nu știu cui să-i spun, dar îmi amintesc: ,, Pune sabia în teacă Simone fiul lui Iona, că cine scoate sabia de sabie va pieri... " , El nu-i aici.. Aici sunt zorii celui de-al treilea mileniu, eu văd pustiul, nu-mi văd frații, și nici o femeie nu-i, sunt numai ostași cu sulițe, ostași puși să apere pungile Iscarioteanului, și mie mi-e frică, mi-e pustiu și plâng.. Nu știu unde să caut catacombe, locuri unde nimeni nu umblă : nimănui nu-i este pe plac o movilă de țeste cu orbite goale de vedere, și mă împleticesc pe lângă zidurile sterpe, reci și pustii și plâng.. Și El nu-i. N-a venit vremea, acum e vremea plânsului îndelung, poate fiindcă eu nu știu cum să primesc paharul acesta, poate fiindcă nu pot plânge cu lacrimi sângerii, poate fiindcă nu înțeleg cum am putut să nu recunosc trădătorul.. Eh : mileniile impare vin cu mari dureri, cu prefaceri, cu ruine, cu catapeteasma lumii crăpată ... El nu-i aici, și eu nu știu ce pot face. Poate să plâng până mi se vor stinge ochii ca ai țestelor din catacombele făcute temeliile a două milenii. Al treilea vine cu pustiu și lipsa acută, lipsa Lui, lipsa care ne face să ne simțim părăsiți, și deasupra a tot și a toate, porunca: nu scoate sabia.
Dezorientați și cu sentimentul că nu vom avea scăpare, îl așteptăm de atât de mult timp că ne-am pierdut, ne-am înstrăinat, suntem risipiți în cele patru vânturi..
Rău an. Rău mileniu. Rea și amară povara acceptării că trebuia să fie și vasul trădării, că El trebuia să ne fie luat. Și El se face cât tot cuprinsul acestei grădini pe care o credeam a noastră, Ghetsimani e România căreia cineva îi smulge din rădăcini măslinii.. Mileniul începe cu pacea ucisă. Și eu nu știu ce să fac, fiindcă nu e El aici, fiindcă nu-l pot înlocui, caut catacombele să plâng pe săturate : Ghetsimani e un pustiu și El ne-a părăsit..