Plânsul ca al lui Ieremia

Zău: mă împiedic de mine. Am învățat să stau în casă. Mănânc mai puțin: nemișcarea nu vrea mese copioase, stomacul se lenevește, creierul nu mai vrea să nici el mare lucru: destul o carte, un film vechi. Și noi învățăm Noua Ordine Mondială. Cică au văzut două balene în Marea Mediterană. Or fi, cu ce mă ajută? – sunt bune de mâncat? Nu-mi mai trebuie demult fanoane și nu știu de ce grăsime, fiindcă am lumină electrică, nu mai fac lumânări . M-ar interesa dacă se întorc morunii în Dunăre și calcanul în Marea Neagră. Dacă în Deltă s-ar mai putea găsi bogăția de pești de care îmi spunea Sadoveanu, Voiculescu, Istrati, Tudoran. Asta nu am de unde ști, fiindcă pescuitul comercial s-a redeschis. E liber de ieri, ordonanța a..... – habar n-am. Și eu mă împiedic de mine. Decid: nu-mi mai pasă. În mine unui demon râzător veșnic de mine, îi pasă. Și eu de mine mă împiedic și vorbesc. Eu sunt milioane de vorbe. Eu nu sunt liniște nici în somn. Eu urlu cu lupii și șacalii. Eu strivesc sub pasul în alergarea turmelor de zimbri, liniștea miezului de anotimp. Eu sunt incapabilă să-mi pun șapte peceți peste gură, și limba s-o bat în cuie pe scândura grevei la cuvânt. Fiindcă eu sunt vocea celor fără voce, eu sunt sunetul arborilor și țipătul peștelui care a trăit prea puțin. Și mă împiedic de mine. Mă iau la palme.. — De ce nu taci? - ai promis doar că nu-ți pasă! .. Nu pot. Eu sunt vocea răsunând când satârul a tăiat limba celui curajos.

Profeților li s-a poruncit să vorbească : tu le vei duce păcatele din neștiință – și eu vorbesc– mă poți omorî : un altul, mai mare ca tine, mi-a poruncit să vorbesc. Și soarta lui Ieremia de-aș avea în schimb, eu nu pot tăcea, mă poți opri, dar atunci altul îmi va lua locul.

Plâng. Plângem : noi toți ne ridicăm glasurile ca Ieremia aruncat în groapă, cu dinții sparți și murdari de-o veșnicie. Cu genunchi slăbănogiți de nemișcare, plâng și vă plâng pe voi toți. Plâng țara pe care ați primit-o în dar și care se părăginește. Plâng conducătorii vânduți, a căror veșnicie va fi întunericul cel mai de fund și spre scrâșnirea dinților. Plâng poporul asuprit și pruncii pe care îi ucideți. Plâng păsările cerului și animalele câmpului, pe care le omorâți deși nu sunt de mâncare. Plâng după copiii orfani deși le trăiesc tații, și mamele cu ochii orbiți de lacrimi. Plâng rădăcinile arborilor tăiați să facă altor neamuri case și temple. Plâng. Îmi ridic glasul spre înaltul unde Dumnezeu scârbit își întoarce spatele , sătul de rătăcirile voastre. V-ați dat mâna să stricați toată Creația și să-l blamați pe Creator. Ați adus preoți și profeți mincinoși, și ei vă spun doar de bine, să nu cumva să vă întoarceți de la faptele voastre cele rele și să trăiți. Ați căzut din rătăcire în rătăcire. Ați semnat condamnarea la moarte a purității și a normalului. Ați deschis lumii Sodoma și Gomora. Și nimănui nu i-a fost rușine de faptele lui. Mie mi-a rămas să vă plâng. Să vă chem : întoarceți-vă de la faptele voastre, să trăiți. Mai mult n-am cum și să mă răzvrătesc nu mi-e lăsat. Eu plâng. Așa că Ieremia în groapă, plâng și îmi ridic glasul. Și nu mai văd nici măcar o rămășiță care să se întoarcă de la faptele care o robesc astăzi.

( c. ferent– Plângeri ca ale lui Ieremia în gr

oapă)