sâmbătă, 28 mai 2022

Când vrei să fii inocent și se dovedește că ai fost idiot

Scriu :
Câteodată omul gândește normal : la ce o să mănânce, la cum să se îmbrace, dacă e momentul să plece într-o călătorie de plăcere ori măcar într-o drumeție. Nu mereu filosofează omul, poate fiindcă e om și de aceea se prostește, i se lenevește mintea, noțiunile își pierd însemnătatea, sau pur și simplu se devalorizează ca niște bani în inflație. Fiindcă e o inflație în mintea omului : ce era foarte important ieri, astăzi e un nimic, o sâcâială pe care o alungă așa cum gonești o muscă leneșă. Nu suntem mereu inteligenți, sclipitori, câteodată suntem normali până la prostie. Sunt momente în care invidiezi vârsta de aur a copilăriei, când îți ajungeau un fond de maximum 300 de cuvinte. Inocența nu vrea să strălucească, e pur și simplu fericită în neștiința ei. E un calm pe care adultul l-a pierdut în goana de-a fi etalon, de a se depăși pe sine, de-a sui treptele societății, de a fi privit cu invidie și de a privi cu superioritate. Toate bune și frumoase, însă erudiția te condamnă la singurătate. Vei fi ocolit sau vei ocoli tu, ceea ce e același lucru. Singurătatea se poate asuma, și omul care voia să urce treptele pe scara societății, stă singur și nimeni nu-i stă alături : cei care îi vor apropierea sunt respinși, restul se tem pe de-a dreptul de omul inteligent. E un paradox : vreau să mă ridic pe o treaptă și locul pe care m-am ridicat, mă scârbește, mă întristează, mă face să-mi doresc să nu fi suit niciodată la înălțimea la care am ajuns. Mi-ar fi fost bine să nu mă fi cocoțat pe locul unde rivalizez cucilor din toate timpurile.

Îmi promit să-mi aduc aminte de felul în care nu aveam nevoie de atâtea cuvinte. Privesc în jos cu invidie : lumea e veselă cu puțin, nu are nevoie de nici o filosofie ca să râdă, de nici o concluzie dobândită după ani de orbecăit printre rezultate greșite, să se poată simți alături de Dumnezeu.
Cu toate acestea mi-e imposibil să mă întorc : locul meu e acolo unde nu sunt hohote de râs, nu sunt sclipiri de fericire, unde nimic nu se mișcă haotic, fiindcă circuitul e trasat și nu poți păși pe alături : cazi în gol.

Un firoscos mă apostrofează :
– Alo! Regizată.
Îi răspund :
Cum ziceam mai înainte puțin : erudiția nu ajută prea mult, și educația strică mai mult decât ajută. Regulile jocului sunt mai multe, rezultatul e același : un câștigător, restul sunt perdanții.
Iar eu.. Eu stau și nu mă dumiresc : cine sau ce anume te îndreptățește să mă privești cu superioritate?
.. Îmi revin și-mi spun că e adevărată zicala : nu te amesteca în tărâțe , că te mănâncă porcii. Troaca e universul pseudo-atotștiutorului. Cel care a trăit, a avut mai multe experiențe și probabil i se pare că are dreptul să te ironizeze. N-are. Garantez cu propria-mi luciditate : n-are dreptul să creadă despre tine că ai plagiat.
Nu mă supăr de nimic mai mult decât mă supăr atunci când cineva crede că sunt incapabilă să-mi expun propria judecată, că fac acele acțiuni pe care le fac domniile lor : copiază texte, caută citate. Sigur : și eu caut uneori poeme care m-au impresionat, le aduc fără să uit să atenționez lumea că nu-mi aparțin. Însă asta se întâmplă rar. Fiindcă la nevoie îmi pot scrie gândurile și în versuri.

Când nu ești mulțumit de viață, de tine însuți, invidiezi copiii ori bătrânii.. Și nu ai făcut nimic altceva decât că te-ai amestecat în tărâțe, în zațul de care ar fi trebuit să te ferești.. Ca omul beat și căruia îi pui dinainte o ceașcă a cărui conținut a fost obținut din fierberea întrun ibric a următoarelor ingrediente : apă, zaț de cafea, cenușă. După ce ai ingurgitat asemenea băutură, vomiți și ce-ai mâncat alaltăieri. Musai trebuie să dormi vreo trei ore. După care te vei feri și de lapte acru, nu doar de alcool.

Știați că Ion Barbu a fost la rându-i atacat de un firoscos asemeni lui Caion cel care l-a acuzat pe Caragiale că a plagiat și Năpasta nu-i aparține? Spre deosebire de Caragiale, Barbu a răspuns prompt și marțafoiul a fost pus la punct.
Hm. E nevoie să-mi ascut strujeni de păpușoi, drept lance pentru turnirul din iarmaroc împotriva unui alt Arlechin de mucava?

miercuri, 11 mai 2022

Citând din povești

În fiecare mai puțin c-o literă
fericirea dă înapoi
în fiecare zi se împuținează și dispare
până când nu știu
nu va mai fi

Tot începutul e uriaș
poveștile vin ca munții care se profilează în zare
totul e plin
ca izvoarele despre care crezi că vin de dedesubt
de atât de dedesubt încât ar putea veni din oceanul planetar
cu toate că tot mai des îți închipui :
lumea nu știe totul
această Planetă are încă necunoscute
totul și toate sunt așa de înalte și pline
așa încât te simți și mai mic

Numai fericirea se micșorează
în fiecare zi cade câte o literă
și nu te temi când spui asta
fericirea e cât universul
căderile
zilele sunt ca zilele lui Dumnezeu : un milion de ani una

Ce-o să rămână?

În groapa pe care vina a adâncit-o
pașii care au călcat de o mie de ori pe urma propriilor călcături
ai robit întru nepăsare
ai trăit privind înainte
mereu înainte
până ce drumul te-a îngropat
cum a îngropat Greunceanu zmeii :
până la genunchi..
până la șolduri..
până la gât.. –
fericirea a pierdut finalul înainte să înceapă

Eu mormăi citând pe altul :
,, Ce mult te-am iubit.. "
– ce pot face când toate au fost spuse demult
dinainte să pornesc pe drumul care mă îngroapă
mormăi ca oamenii care și-au pierdut până și puterea de a se abține
de-a nu se da pe față

Dar te-am iubit!

– nu mai contează : fericirea
biata fericire..!
în fiecare zi își pierde o literă

Cred că m-aș mulțumi și cu un sfert de fericire
cu o fericire lungă n-ai ce face
să fie una de cinci zile : cât o săptămână în care
drumul
pașii călcând peste propriile urme
te-ar fi scurtat
cum a pățit zmeul când Greunceanu i-a zburat capul cu paloșul

(12 mai, 2022 – c. ferent – Citate din povești)

marți, 10 mai 2022

Aproape filosofie

Lașii și înțelepții
(1) Amintirile mele, sunt stupizenii. Și nu le mai reiau, mă scârbesc propriile acțiuni, felul haotic al răutăților mele, incapacitatea mea de a fi îngăduitoare. În timp am înțeles că viața e și altceva decât ne place nouă, și indivizii au acțiuni diferite de cele care ne plac. Astăzi dau din umeri și spun nu scurt, ieri făceam scandal, ca un copil care bate din picior, atunci când nu i se face pe plac. N-am devenit mai înțeleaptă, încerc doar să mă stăpânesc, să nu urlu ca un demon ce sunt. Ciudat e că atunci când știu care este gajul, și când știu cât contează, mă retrag în umbră, îmi țin gura. Sunt o supraviețuitoare. Ceva instinctual, animalic, mă face să intru în conul de umbră. Animalelor nu le place să fie lovite, omului nu-i place să fie pedepsit, să plătească. Înțelepciunea unor decizii, nu e altceva decât instinctul de supraviețuire. Fiecare individ are nemulțumiri, legitime sau nu, dacă și le stăpânește înseamnă că are instinct de supraviețuitor.
În realitate, deși nu spun nimic, oamenii și-ar face singuri dreptate, sigur e admisibil în anumite situații, una e atunci când îți este amenințată existența, viața. Altfel omul învață să se apere, la nevoie și de el însuși. Nu poți urla ca apucații, dacă nu vrei să fii dus la un spital de psihiatrie. Oricât te-ar enerva cineva, dacă nu te stăpânești și-ți vine ideea să îi dai cu ceva în cap enervantului, te mănâncă pușcăria. Nu știu ce e normal și ce nu este, probabil frica stă la baza tuturor legilor și regulilor : încalci o regulă, o lege? – te-a luat naiba. Eroismul? În primă fază, eroismul se numește infracțiune :nu ai voie să iei viața nimănui, chiar dacă cel care te supără, ți-a luat liniștea, calmul, pacea, ori mijloacele de subzistență. Revoluțiile pornesc de la nemulțumiri minore, eroii sunt cei care nu au mai suportat regula jocului, și au încălcat cu bună știință legea. Nu sunt mari diferențe între erou și infractor, o seamă de situații ante- evenimente și după ce acestea au avut loc, fac diferența dintre erou și infractor. Ca atunci când spui "revoluție" și vezi acțiuni îndreptățite, pe când atunci când spui "lovitură de stat", vezi niște ticăloși care au pus la cale răsturnarea orânduirii sociale.
Se spune că frica păzește bostănăria, rezultând același lucru pe care l-am spus la începutul acestei disertații de nimic : instinctele te fac supraviețuitor. Alții ar putea spune lași. Iar alții, foarte puțini de altfel, ar spune că a fost o alegere înțeleaptă.

Despre mine, ar putea spune oricine că sunt lașă : eu nu lovesc, nu i-au parte la loviturile mulțimilor. Sunt supraviețuitoare. Când nu mai pot suporta, mă retrag în umbră, într-un cotlon, ca animalele care fug de ciomag. Mai devreme sau mai târziu, voi reveni. Îmi mestec neputința, fac planuri și aproape întotdeauna reușesc să găsesc o soluție. Instinctul mă va conduce. Și fiindcă destinul nu e un zar pe care să-l pot măslui, va trebui să aștept să cadă într-un fel în care să-mi convină.
Sunt înțeleaptă? Da de unde!! – eu îmi urmez instinctele.

(2)
Adevărul e că nu toate gândurile merită analizate. Unele durează o fracțiune de secundă, după care se șterg, se disipează cum se risipește ceața. Le pierzi, deși cu doar câteva momente înainte, păreau să fie importante. Nu au fost decât minuscule fire de praf, luate de vânt. Sunt eu oare mereu îngăduitoare? Nu sunt, o să retez scurt, conversația care nu mă interesează. Nu știu de ce, mă obosesc unele subiecte, reluarea lor, ca atunci când după ce ai stors untdelemnul din niște semințe și nu vrei să le arunci : torni deasupra un lichid și reiei procesul de stoarcere – așa se întâmplă de obicei cu subiectele care atrag atenția populației de pe întreg mapamondul, și jurnaliștii sunt zgârciții care nu aruncă resturile la gunoi, nu atâta timp cât se poate face ceva din resturile acelea. Astfel de acțiuni duc la saturație, la oboseală intelectuală, la enervare și bineînțeles la conștientizarea neputinței. Îți trec prin minte metode cu care ai putea încerca să le închizi gura, însă tu ești mic, deși tu e ridicat la puterea milioane, tot mic ești : nu poți întoarce în favoarea unor expuneri seci dar echitabile, care nu țin partea nimănui, un anumit comportament aberant al presei. Și uite așa, presa continuă să te înnebunească, spunându-ți a "n"-șpea oară, cât de mult suferă cineva, și să te impulsioneze să urăști pe altcineva. Fiindcă asta se întâmplă atunci când prezentatorul talentat ca un actor de dramă, reia subiectul războiului. Respectiva știre ar trece neobservată, dacă prezentatorul nu ar puncta cu un anumit zâmbet, cu o anumită inflexiune a vocii, cu privirile, cu o sprânceană ridicată. Și uite așa e gata manipularea : un milion, mai multe milioane, și poți urca până la amețitorul număr de miliarde de telespectatori, cred că trebuie să simtă empatie pentru cineva și în revers : ură pentru altcineva.
Eu trag linie și decid : să se ducă naibii amândoi. Cum s-ar zice : ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda? - tot un drac.

M-am trezit la cinci. Sigur aș mai fi dormit, dar nu ține niciodată de tine însuți, de dorințele proprii, acțiunile întreprinse. Te ridici și acționezi atunci când trebuie. Numai rar de tot, omul poate decide dacă o acțiune poate fi anulată.
Sunt în căutarea unui minime înțelegeri a cum să acționez. Între lașitate și infracțiune, nu există cale de mijloc. Atunci când vrei să rămâi întreg și cu tot ceea ce ai, logica sănătoasă e să-i dai Dracului pe toți, în special pe cei care te privesc scârbiți de felul în care ai ales nefacerea a nimic eroic.
Unii cred că răbdarea este cununa virtuților. Răbdarea e cu totul altceva : e ceva care te macină. Răbdare te poate ucide mai ales când spiritul tău e mic, e slab, e necălit în luptele cu tine însuți.
Există și felul ocolit din expunerea virtuții care se cheamă răbdare : câte un individ are răbdare să îi pice prada în gheare. Strategiile de acest fel, se numesc simplu : capcane.
Nu știu dacă am răbdare, mai curând nu. Sigur sper ca ceva dinafară să-mi ajute, sper ca destinul să strivească tot ce eu nu am voie. E simplu și nici măcar Biblia nu condamnă acțiunea, gândul că cineva așteaptă ca dușmanul său să fie strivit, fără să îl atingă în vreun fel. Însă nu e nici o urmă de virtute în acest caz : gândul tău s-a răzbunat și o altă mână ori un fenomen oarecare, a lovit. Eu cred că e condamnabil gândul. Însă nimeni nu stă la închisoare, dacă în mintea lui a ucis pe oricare i s-ar fi împotrivit. Într-o oarecare măsură e o dovadă de inteligență, oarecum mefistofelică, dar cu toate acestea e o decizie inteligentă.
Un om normal nu este sfânt și nu e nici demon. Un om normal are sentimente contradictorii, chiar privind un singur individ : mi-e milă, însă sper ca destinul să ridice viața celor care mă obosesc psihic.
(3)Zău nu știu de ce sunt ticăloasă, fiindcă uneori sunt, trec peste ceea ce ar trebui să însemne utilizator, cititor normal. Pe urmă regret, dar cum zicea tata :
—La ce ți-e bună pocăința după moarte?..
Asta e : regret, înțelepciunea m-a părăsit și eu am înțeles încă odată, că nu sunt întreagă la minte, necum filosof, un filosof își ține gura. Sigur mai admonestează și filosofii, dar o fac atunci și numai atunci când e vorba de moralitate. Care moralitate e în fond, o mare ipocrizie. Însă lumea nu se cutremură din temelii pentru felul în care ipocrizia ar trebui anulată, dimpotrivă, pare un mod de viață.
Toți fără discuție, fără putere de tăgadă, toți suntem ipocriți. Îngăduința e ipocrizie, neîngăduința e ipocrizie, atacul împotriva cuiva care nu simte ca tine, e ipocrizie, felul în care accepți pe unul care nu simte ca tine, e tot ipocrit. Morala e ipocrizie, religia e tot un fel în care ipocrit te sui pe un podium și accepți lauri. Ce putem face? Cam nimic : pe celălalt taler al balanței, nu există altceva decât acțiunile vătămătoare. Cineva va suferi orice ai alege.
Nu întotdeauna îmi reușesc pildele, ceea ce face ca vorbăria să capete esență, să se susțină printr-un exemplu posibil, însă voi încerca, altfel ce filosof în devenire aș fi, dacă nu am încercat să vorbesc unui copil pe înțelesul lui!? Să vedem dar.
Regulile prin care morala religioasă, ține în frâu acțiuni de natură să dăuneze sănătății, nu știu dacă sunt multe exemple, însă voi căuta să prind unul.

Un om nu se poate abține în a-și dori ceva ce nu-i aparține. Ca David, atunci când s-a îndrăgostit iremediabil de Bathsheba, care era soția unuia dintre generalii săi, generalul cu pricina, fiindu-i și prieten. Ipocrit până la absurd, David inventează o primejdie, care doar pe jumătate era adevărată : exista războiul, dar nu era necesară prezența generalului cu pricina. Dar David o voia pe nevasta aproapelui său, și nu s-a împiedicat de conveniențe, de morală, de legea primită de Moise direct de la Dumnezeu :,, Să nu râvnești la nimic din ce nu-ți aparține! ". Mda : Domnul a spus, Domnul a auzit. A fost David ipocrit? A fost față de Dumnezeu : a încercat să-l determine să creadă îndreptățită acțiunea lui omenească. Ce-a reușit? Un pic mai mult decât nimic : fiul născut din Bathsheba, a fost omorât de Dumnezeu. De unde putem vedea că religioși fiind, este interzisă ipocrizia.
Din punctul de vedere al legalității unor acțiuni? Sigur sunt multe exemple. Și din nefericire, și cei care aplică legile, sunt influențați de ipocrizie : vor banii lui Alexandru Mazăre, vor banii Elenei Udrea, vor banii lui Traian Băsescu.. La fel cum au vrut și au luat banii lui Radu Mazăre, ai lui Adrian Năstase, ba și pe ai familiei Becali. Și al multor alții. Așa stând lucrurile : legea are mai multe ipocrizii decât ale milioanelor de cetățeni obișnuiți, însumate.
O altă ipocrizie este cea a știriștilor de pretutindeni : contra unor sume de bani, îmi povestesc ( virgulă) cu lux de amănunte despre un război, despre o epidemie ori pandemie, despre cum se scumpesc banii, tocmai ca să nu se scumpească.
Ipocrizia este mod de viață.
Este traducerea lui :,, fiecare trage jarul la turta lui ".

marți, 26 aprilie 2022

Activități matinale

Păi mă trezisem cu o melodie a Didei Drăgan în minte, am mers pe YouTube, nu am găsit, și după ce am verificat vreo trei colaje, m-am lămurit : sfânt e radioul, vrei să asculți ceva vechi? – iei legătura cu Radio România Actualități, și le expui problema : dacă a existat ce cauți tu, ai șansa să nu te mai obsedeze o melodie, să nu se facă statornică migrenă matinală. Dar lenea mea dă rar drumul la radio și pe deasupra, deși știu că emit on-line, nu m-am învrednicit să aflu cum intri în legătură cu vreo redacție muzicală. Fiecare om poate fi obsedat de ceva anume, e de muzica veche, de clasicii din opere, simfonii, ba chiar și de opereta românească. Apoi de muzica rock. În capul meu e o orchestră și de obicei, dimineața urlă din tot sufletul, ca și cum aș poseda niște boxe în creier. N-am rezolvat, am mormăit eu :

Se înseninează cerul după ploaie,
Ceața dispare ruptă în fâșii!
Începe iar o nouă zi..!

Dar, umblând eu pe YouTube, în căutarea a ce nu există, am dat peste Daniel Roxin. De ăsta nu scap, de prin 2016, când m-am găsit cu omul cu zeci de pseudonime, dar poze reale, care părea să iubească armata, să dea de înțeles că ar face parte din ea. Dar pe care a trebuit să-l apăr eu de atacurile câtorva utilizatori, de pe vremea aceea nu mai scap de ideile fanteziste ale lui Daniel Roxin. Omul reia seria de reportaje ale săptămânalului Formula AS, în ceea ce am găsit astăzi, și am ascultat trei minute din treizeci și nouă, omul se dă de ceasul morții să mă convingă de faptul că limba vorbită pe undeva prin Himalaia, parcă într-o restrânsă regiune din Pakistan, ar semăna cu limba română. I-am spus scurt și cuprinzător : limba de pe Terra, era una singură, înainte de turnul Babel. L-am sfătuit să nu-și bată capul. Ar fi trebuit să îi spun că ceea ce face domnia sa, e o încercare de a dovedi că oul era omul și Dumnezeu era găina care l-a ouat. Dar cum îmi cunosc oamenii, de la Paradoxul ALBASTRU din Google, până la Bubu Puiu de pe Facebook, nu mă mai obosesc să îi fac să se deștepte, să nu bată câmpii spațiului geografic din alte continente, ori să nu mai scormonească pământul în căutare de artefacte care nu dovedesc nimic altceva decât originea comună a lui homo sapiens. Un timp nu am mai scăpat de Roxin et company, aici pe Facebook. În fine : dacismul e o durere veche a multora dintre utilizatorii Facebook din spațiul carpato-danubian-pontic, iar eu fac ce știu mai bine : dau din umeri, când câte unul dintre închinătorii lui Roxin, îmi invadează spațiul, îi alung fără milă, îi consider muște obraznice, bâzâind enervant. Cum nu poți omorî musca virtuală, o dai Dracului, afară din lista de prieteni.
Aceste căutări ale domniilor lor, sunt etape în creșterea lor ca oameni, ca homo sapiens. Din păcate eu nu am răbdarea mucenicilor și nici veleități de dăscăliță. Și eu am avut momente în care Petriceicu- Hașdeu, Delavrancea și Sadoveanu, erau zeii mei, îndrumătorii mei, făcliile care-mi luminau drumul. Și eu am țipat că sunt moldoveancă, dar condițiile actuale, Țara Moldovei, sfârtecată, moldovenii lași și supuși, m-au făcut să-mi caut originile în mine însumi. Am decis să cred despre corciturile secolului XXI, că sunt departe de furia moldoveanului adevărat, cel,, greu de pornit și greu de oprit ". Am învățat pe pielea mea că dacii au fost un neam mândru, covârșit de colonizatorii idioți, aduși de câte un cuceritor prea laș să rămână el însuși în sălbăticia acestor locuri. Ne-au adus credințe noi, expresii noi, meșteșuguri noi. Dar :,, Cum veniră se făcură, toți o apă și-un pământ.. ". Ceea ce ne-au dat a fost lenea de acțiune, supunerea de care nu aveam nevoie. O diplomație prost implementată, din care suferim și astăzi : Domnii noștri sunt vasali ai Europei și nu numai. Poporul liber de altădată, a rămas însingurat, devorat pe interior de propria-i mânie și neputință. Restul, cei care au ajuns să culeagă roadele, să se înfrupte din ele, sunt lașii veniți din toată lumea, cei aduși să colonizeze acest teritoriu unde oamenii liberi au pierdut bătălia.

Roxin ar trebui să caute alt subiect de abordare. Măcar cât de cât logic și adevărat. Bătutul câmpilor pe urmele altora, e o meserie care nu-ți cere mari capacități intelectuale. Un om în stare de raționamente corecte, observă, dă din umeri și îi dă dracului in corpore.

miercuri, 13 aprilie 2022

Infinitul ♾️

Am ajuns de unde am plecat
toate încep acolo unde s-au terminat 
nu există prelungiri și nici retur
totul se termină acolo de unde încep
murim câte un pic
ne disipăm ca-n aer aburul sau ca un fum

Trăirile au fost trăite pe rând
n-a fost nimic frumos nimic urât
nimănui nu i-a fost prea greu
și
nimeni n-a vorbit

ne-am rostogolit ca niște bile de fildeș
pe acoperișul verde al erelor luate la rând
câteodată numai am trecut prea repede
în rest am fost fără nici un gând

Liniile acelea ondulate care se întorc și se leagă
sunt indicatorii
îți arată drumul
și neputința de-a trece un pas mai încolo
nici dreapta nici stânga / înainte 'napoi
ori jos spre dedesubturi ori prin alge înotând
nici printre nori ca bâtlanii ori fugind
cum fug izgoniți de anotimpuri cocorii
Noi 
un singur drum ocolit parcurgând

Nu mă plâng : mâine ori oricând se va închide drumul
nu mă mai plâng
n-am de ce din brațele îngerului negru să mă smulg
nimic nu-mi aparține
și pașii se vor opri ca și când

am ajuns unde trebuie

Nu mă revolt
am ridicat pe umeri muntele cu totul
— ce rost să-l mai car pe bucăți?
vine vremea
și ei pleacă pe rând

Lui îi este milă
să nu mi se tulbure somnul
de aceea 
ei pleacă pe rând..

N-am să mai construiesc
–un alt munte nu-mi trebuie
voi răsturna în neant povara aceasta
Speranța e o utopie
credința a ucis-o Nietzsche 
Și dragostea?
–e doar un nor alergând..

(13 aprilie, 2022, c. ferent – Infinitul ♾️)

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Procurorii și,, bampirul "

Aș vrea să spun ceva, nu știu dacă mă pot concentra, nu mai sunt convinsă de abilitățile mele, am îmbătrânit într-o săptămână și mințile mi s-au rătăcit. O să încerc totuși, dacă nu iese nimic, pot șterge această schiță de articol, a cărui subiect mă bântuie.

Eu nu fac politică. Nu fiindcă am trac, nu sunt în stare să țin un discurs. Știu asta : din copilărie eu nu am participat la spectacole școlare, pentru că îmi pierd concentrarea. La un moment dat mă uit în sală la chipurile celor care mă urmăresc și m-am pierdut. Sigur știam și nu am uitat toate poeziile din manualul de limbă și literatură română, ba chiar și atunci când erau fragmente doar în manual, eu am cumpărat cartea și am învățat poezia pe de rost. De demult știu ce pot și ce nu pot, de pe când aveam patru ani și la grădiniță am vrut să recit
,, La Sarmisegetuza stă mândru Decebal,
Ce-a frânt dușmani în luptă, de jos și de pe cal.. "
Și după" cal", m-am împotmolit : educatoarea mă privea necrezându-și urechilor, un copil putea recita cel mult :
,, L-ați văzut cumva pe Zdreanță
Cel cu ochii de faianță?.. "
Am tăcut și nu am mai încercat. M-am împotmolit și la școală cu Scrisoarea a III-a și am înțeles că e destul două încercări. În schimb pot citi cărți întregi cuiva, fără privitori care să-mi judece dicția.
Însă tracul e doar un capitol mic, imposibilitatea oratoriei e un capitol mare, totuși aș putea proceda ca cei care își scriu discursul pe hârtie. Dar ce te faci cu interpelările? – că oamenii întreabă, în fiecare om e un reporter decis să te pună să dezgropi morți imaginari. Nu faci nimic, surâzi ca tâmpitul și le spui : nu comentez, nu argumentez.
Să zicem că am trecut și peste acest mic impediment și m-am făcut politician. Deși a face politică, înseamnă că ai în cap măcar un articol de lege pe care vrei să-l impui, să faci un bine națiunii. Un politician care crede că a lua cuvântul pentru a-ți expune nemulțumirile doar, e un procuror care acuză și condamnă, de aceștia nu are nevoie nimeni și nici nu-i iubește nimeni, afară de momentele în care dărâmă statusul unuia despre care poporul a fost învățat să-l urască, fiindcă presa de toate culorile, asta te învață : ăsta e corupt, ăsta are bani, ăsta a fost în vacanță în Tenerife, ăsta a cumpărat un Rembrandt, ăsta..–.,, ăsta e bampir, care va să zică trăiește, bunăoară pe spinarea unuia ca dumneata și ca mine "( O noapte furtunoasă – I. L. Caragiale).
Cine e" bampirul " astăzi? Astăzi rolul i-a fost atribuit Elenei Udrea. Vampirița mai are rezerve serioase, și procurorii trebuie să facă orice le stă în putință, să o deposedeze de tot ce are. Vampirul de alaltăieri a fost Florin Cîțu, și cel de acum o săptămână, a fost Traian Băsescu. Fiecare politician fost sau nu la guvernare, va plăti bir procurorilor.
Dacă am văzut cine sunt vampirii, să încercăm să găsim măcar un procuror. Găsim. Doamna Kovesi. Cum este procurorul? Ca un câine de vânătoare, ca un câine de luptă, un buldog tăcut care odată ce a prins prada, nu i-o poți scoate din gură. De cele mai multe ori, buldogului nu-i este foame, poate doar de recunoaștere este flămând mereu. Nu contează că prada, competitorul nu are nici o vină, i se fabrică una, fiindcă procurorul, ca un reporter de scandal, răstoarnă containerul cu gunoi, se mânjește de toate murdăriile posibile, dar iese triumfător din dejecții, cu o hârtiuță care dovedește vina celui pe care vrea să-l înhațe.
Și presa le dă o mână de ajutor : mănâncă o pâine, e drept că murdară, dar totuși e pâine. Cine e presa? Unul e Cristian Tudor Popescu, cel mai mare susținător al procurorilor din toate timpurile de pe când domnul era un jurnalist cu caș la gură. A suit treptele, pe genunchi și coate, dar a ajuns să-și dea cu părerea despre orice. Probabil culmea pe care o va realiza C. T. P., îl va pune pe treapta deloc măgulitoare a celor care au fost promotorii unui război adevărat, cu morți, cu bumba-bumba și trosc-pleosc, cu vîîîîîj-pac , vreo bombă adusa în pântecele unei alte Enola Gay, care Enola îi va veni sorocul deasupra teritoriului aliat, nemaiajungând la țintă. Atunci domnul se va socoti profet modern și va găsi încununarea acțiunilor lui.

Trăim într-o lume unde politicianul e mai vinovat decât un infractor de drept comun. O să plătească fiindcă foamea guvernelor din toate timpurile, este mare. Și încă e bine : amintiți-vă de felul în care în vremurile epocii medievale, un vasal nu-și platea contribuția. Acesta era decapitat ori jupuit de viu. Dacă intra pe fir și biserica, era ars pe rug.

Ce ar trebui să facem noi? Nimic. În nici un caz politică.

joi, 7 aprilie 2022

SONET

SONET

motto :,, Lo'– it's a gala night ! "– Edgar Alan Poe 

Sunt nopțile frumoase, de gală, spune Poe
Dar nopțile-s trecute și-n urmă zorii vin.
Și nimeni nu-i stăpân pe propriul lui destin
Sunt nopțile frumoase dar scurte-aș zice Io.

Sau lungi, când iarna curge din echinox, festin
De geruri și sticleala de gheață dinspre Lună.
Sunt lungi și fără voie îți piere voia bună
Trezești un vierme altfel din spațiul carpatin.

Ce scurtă este noaptea de vară și ce chin
Atunci când de la piept, din ce-ai ținut de mână
Se smulge fericirea.. Nu plâng și nu mă-nclin, 
Departe-n munți se-aude o muzică păgână!

E scurtă fericirea și viața-i scurtă.. Țin
Cât nopțile iubirii, când zorii se îngână.

(7 aprilie, 2022 – c. ferent – Cercul vieții)

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...