duminică, 6 februarie 2022

Fleacuri

Îmi trec prin minte multe, un fel de declarație amară a tatei, de dinainte de a fi venit acel decembrie revoluționar, ori numai lovitură de stat, nu am stat niciodată să descopăr sensul real. Îmi sună în cap vorbele tatei, din vremea când făceai sarmale cu parizer și bucățele de slănină. Din vremea când salata boeuf avea în cel mai fericit caz, minuscule pătrățele de cârnat la nouă lei kilogramul, cârnat ieftin, cu zgârciuri. Din vremea când ouăle erau o dată pe lună găsite la alimentara, aveai noroc dacă o rudă îndepărtată, trăia undeva într-un cătun uitat de Dumnezeu, și care îți dădea zece ouă de înroșit pentru Paști. Pe atunci tata spunea amărât :
— E rău că H. G. Wells a scris fantezii, era bine să existe Omul invizibil.
—..? – mă uitam întrebător, neînțelegând unde vrea să ajungă.
— Hm.. – continua el, încă neconvins că pereții n-au urechi și ferestrele ochi. Ar fi fost perfect, eu i-aș lua capul. M-aș strecura în tribuna oficială, într-o zi din cele în care se face defilare. Capul i l-aș lua. E de-ajuns baioneta lui tac-tu mare. V-aș scăpa pe toți. O țară de lași. Aia suntem : o țară de lași.
Nu aveam ce-i răspunde, și mie îmi zburau prin minte aceleași gânduri, și eu ca și tata eram lașă. Ori nu-mi puteam închipui că după ce n-ar mai fi existat zgârie-brânză, cel care aresta mâncarea, aș putea scăpa nepedepsită. Au făcut-o alții și nu i-a pedepsit nimeni. Am jubilat și noi lașii, am dansat prin curți, pe stradă, în piețe : a căzut, a fost împușcat. Nici o secundă nu am crezut că nu era vinovat de lipsurile noastre. Despre pacea de cincizeci de ani, nu-mi păsa, nici măcar nu mă gândeam la asta, cum nici la datoriile externe plătite, nu m-am gândit niciodată. Nu-mi păsa de sloganul : nici pâine fără muncă, fiindcă mi se părea imposibil să mănânci fără să fi muncit pentru mâncare. Nu mi se părea nelalocul ei casa pentru care plăteam chirie, lumină, apă, întreținere : cum să n-ai casă? – e la mintea cocoșului : toată lumea trebuie să aibă un loc unde se poate dezbrăca în pielea goală, fără să se uite cineva în fundul lui. Așa că nu mi-a păsat deloc, și încă de multe altele nu mi-a păsat. Ce putea fi mai normal decât să fie țigările ieftine? Și din tutun adevărat. Putea fi altfel? De ce să se scumpească lumina? De ce să nu pot lua lemne de foc din pădure, crengile uscate căzute din copaci? De ce să-mi fie frig? De ce să plătesc metri cubi de apă, pe care nu-i consum?
Dar tiranul dispăruse, făceai salata boeuf cu carne de vită, ouă puteai cumpăra o sută, erau și kiwi și rodii, și puteai cumpăra și ochi de fată mare cu bani. Bani erau mai puțini, și începea inflația, banii nu mai aveau valoare. Pe urmă am văzut primul om fără casă, care a adormit sub podul dinspre piață, și a ars de viu, fiindcă închipuise un foc din cartoane. Și altul care a murit pe-o bancă în fața farmaciei. Încă unul care a înghețat sub un balcon al unora. Nu aveau case. Alții mâncau din gunoi. Se duceau la fiecare container de gunoi, și răscoleau cu un băț : ceva de mâncare, nu conta că era alterat ori mucegăit pe de-a dreptul. Tata tăcea, un fel de tăcere vinovată. Din când în când se înflăcăra puțin :
— Mor eu și nu-l mai văd pe rege întors pe tron.
Sau :
— Mor eu și nu mai văd România Mare. Nimeni n-o să-și aducă aminte de granițele vechi.
Pe urmă a murit și n-a mai spus nimic.

Și-mi pare rău că a fantazat H. G. Weels :
— V-aș scăpa de confruntare. Țarul ar mai trăi trei zile cu cea de alaltăieri.
Dar nu-i rost : Omul invizibil nu există și baioneta tatei-mari a fost furată de un ticălos. Am auzit că ar fi murit în pușcărie, că trăia din furat. Și uite așa, nu vă pot oferi încă cincizeci de ani de pace. N-aveți decât să-i pupați în cur pe cei în a căror alianță ați intrat. Dacă mai scăpați cu zile din cataclismul artificial pe care l-ați strâns în brațe.
Regele a murit.. România e amputată de mult..
Ei, și ce?

( c. ferent. – Fleacuri. Vax cu apă de ploaie.)

Cuvinte fără sens

Se poate să auzi ca prin ceață?
probabi fiindcă e un gând
o închipuire
și mi s-a părut ca dintre cețuri venind
auzul a fost izbit cu sunete 

— Nu știu ce ar trebui să însemne nefericire..

—Pentru asta
–i-am șoptit eu sonorității necunoscute și nevăzute
pentru asta ar fi trebuit să fim fericiți mai întâi

Pe urmă glasul nu s-a mai auzit niciodată
eu cred că mi s-a părut ori cine știe
poate a fost o riminiscență
ori chiar gândul aruncat de la apus spre răsărit
El nu înțelegea
poate nu știa
nu i-o fi fost niciodată greu
îl vedeam și eu printre cețuri
altădată îl vedeam bine
ceața se ridica și îl vedeam ca atunci când te uiți printr-o lunetă
îl vedeam meșterind printre butoaiele dogite
sau cu un hârleț
făcea ceea ce trebuie făcut atunci când vrei să mănânci roșii din grădină
poate
nu știu dacă roșii ori ceapă
ceva care să-i amintească de casa care se părăginea
casa cu tată-mamă-frați-surori

Pe urmă el n-a mai înțeles câteva cuvinte
nefericirea a fost primul cuvânt care trebuia tradus
pe urmă a căzut ceața
pe urmă eu am înțeles nefericirea ca un mod de viață
și am trăit așa nefericită

Ar fi fost frumos să fi fost fericiți
nu mult
cred că cinci zile ar fi fost de-ajuns

Dar nu l-am mai căutat
nu m-am mai speriat ca altădată
nu l-am mai întrebat :
–Respiri?.. 
plânsul a prefăcut perdeaua de ceață într-un zid de bazalt
și gata :
se poate trăi oricum
Chiar nefericit fiind – trăiești

(6 februarie, 2022, c. ferent – Cuvinte fără sens)

sâmbătă, 5 februarie 2022

Nimicuri

De fapt, sunt sătulă de mine în primul rând. Pe urmă restul. Nu i-am înțeles pe cei care au dispărut total din aplicație, mi se părea că sunt niște pretențioși, că o fac pe grozavii. Dar nu, se săturaseră de jocul ăsta idiot, de pierderea timpului inutil, de felul în care trebuie să te arăți idiot, să fii în rând cu lumea. Fiindcă lumea nu înțelege de ce atâtea zbateri, atâta împotrivire, atâtea luări de poziție. Nici măcar să fii săltat un pic, să ai ceva noțiuni generale, să știi cu ce se mănâncă o știință exactă, dar inutilă din punctul de vedere al mulțimii. Numărați pe degete și ocoliți, cei care încearcă să se comporte ca un om normal cu scaun la cap și ceva educație, câțiva pe care unii i-ar cultiva fiindcă dă bine, rămân pe metereze o vreme, după care se satură și renunță. Nu i-am înțeles, poate i-am învinuit că m-au părăsit, m-au lăsat să vorbesc singură ca nebunii în piețe. Și uite-mă înțelegând, știind că mult nu mai pot căra bolovanul incertitudinilor, al muncii în van, al alergării la un maraton inutil, de una singură. La Dracu, m-am săturat. Sunt plină până la refuz de neputință. Măcar de mi-ar fi luat Dumnezeu mințile, să nu înțeleg de ce nu trebuie să te opui valului, de ce nu e nevoie să înoți în amonte, nu trebuie să dovedești nimic, fiindcă te vor lua de om fără minte. Un somn al rațiunii unde ai rămas treaz.. Insomnia te apasă și invidiezi pe fiecare dintre cei care dorm fără griji, dorm, se antrenează pentru somnul veșniciei, născuți cu scopul precis de a muri.
Dar e bine : nebunii înfundă balamucul. Câte unul se înțelepțește și refuză să mai vorbească. 

Pterodactylii

Pterodactylii

1.La pterodactyli mă gândesc. Cum să zic? – fiind păsări mari, trebuie să fi avut și oase mari. Și oasele măduvă mai multă. Îmi pare extrem de rău că au dispărut pterodactylii, ce era să oprim câțiva de sămânță? Puneai un ou la omletă și mâncau douăzeci de inși. Luai un baros de zece kilograme, și zdrobeai oasele : te săturai de măduvă. Așa de la o vrăbiuță de găină, nici pe-o măsea n-ajunge. Cred că sunt oleacă într-o parte :carnea de pasăre nu-mi place, cel puțin cea de curcan, să nu o văd în ochi. Am cumpărat odată să fac supă și piftie, și am aruncat mâncarea la gunoi : are gust scârbos. Cum atunci când vine vorba de pește, să nu-mi dai macrou că vomit și ce-am mâncat alaltăieri. Oasele îmi plac, oasele picioarelor de găină : le despic în două pe lung, am eu un cuțit strașnic, după ce fierb ori frig puiul, oasele sunt ale mele : mă topesc de plăcere pentru alea câteva miligrame de măduvă. Și aia de vită e bunișoară, dar prea grasă după gustul meu, și nu prea aromată. De la vită îmi place partea aia care seamănă cu genunchii, ori cu îmbucătura șoldului : zăhărite! – le zicea tata, că și el era moartea oaselor, ca și mine. Nu știu de ce, hai că eu îs născută în anul câinelui, dar tata era șobolan, ce? – și șobolanii rod oase? Vor fi rozând, nu știu, că șobolani n-am ținut. Am avut hamsteri, și ăștia rodeau câte un oscior.
Ia, la ce mă gândesc eu dimineața asta : la o pasăre uriașă, să găsesc măduvă pe săturate. Cred că nu-s întreagă la minte, dar ce să fac? Uite, am cumpărat o jumătate de pui afumat : carnea de pe pulpă, am dat-o mâțelor, osul l-am ros eu, și am scos cu o scobitoare, un dram de măduvă. Puțin tare, dar decât deloc? Nu era bun acuma un pterodactyl? Era. Dar Dumnezeu a fost neserios și a dat o ploaie de foc și pucioasă, și gata cu vietățile mari, numai bune de mâncat. L-aș întreba :
— Da' ce-ai avut bre cu pterodactylii? Că eu nu pricep? Locuiau în Sodoma ori în Gomora? Ce ți-a venit să strici bunătate de carne și ciolane pline de măduvă?
Mă rog, lui Dumnezeu nu-i pasă de părerile mele, probabil că-și spune :
— Ce vrei fă? Ia și tu un os de taur, ai ce roade o săptămână!
Da, dar taurul e tot o vacă de genul masculin, adică tot grasă și nearomată e măduva aia.
Trebuie să fac o cerere la Dumnezeu. Una cu timbru, cu ștampilă pătrată, cu decizii de la poliție, tribunal, prefectură, mediu. Și să scriu :

Mult stimate Dumnezeu,
Subsemnata ( nume și prenume), cu domiciliul stabil în România ( oraș, stradă și număr), vin a vă ruga respectuos, să binevoiți a trimite vreo patru ouă de pterodactyl. Ne ocupăm noi cu clocirea și vom fi de față în momentul în care vor ecloza. Promitem solemn să le dăm mâncare, apă și să le construim un coteț cu dependințe și o palmă de loc acoperit cu iarbă naturală. De asemenea le vom asigura medic veterinar cu diplomă, și care va supraveghea îndeaproape creșterea numitelor păsări. Promitem să nu cerem finanțare de la guvern, nici de la uniunea Europeană.
cu stimă și respect,
c. Ferent, astăzi vineri 4 februarie, pe stil nou, anul două mii și douăzeci și unu.
În speranța unui răspuns favorabil, vă mulțumesc anticipat.
Trăiască partidul îngerilor și al arhanghelilor! URA!

2.Mi-au dat de gândit atenționările cuiva cu privire la pterodactyli. Nu, nu m-am gândit dacă erau păsări de pradă. Probabil ar fi trebuit să mă documentez.. Dar dacă așa stau lucrurile, să revenim cu precizări.

Când puii de pterodactyl ies din ou, trebuiesc verificați pe îndelete, astfel vom descoperi dacă au dinți, dacă sunt dinți de lapte și dacă nu cumva ar trebui să le aplicăm spirt pe lăbi, amintindu-ne totuși de cum proceda mama-soacră, atunci când scotea curca pui : punea într-o ceșcuță, spirt medicinal. Înainte de a pune spirtu-n ceașcă, purcedem la facerea unui feșteloc. Feștelocul se face în felul următor : iei tu un băț de vreo cincisprezece centimetri. Vreo șase inchi dacă locuiești într-o țară unde unitățile de măsură sunt yarzi, inchi, picioare, pfunzi ori altele, cum ar fi mila marină și cea terestră. Că cică ar fi niște diferențe, despre care eu nu știu că nu m-au interesat. Și să nu uităm : gradele Faraday nu-s totuna cu cele Celsius, eu nu țin minte cum se transformă și i-am zis unui canadian care face mâncare și vorbește franțuzește, să-mi dea grade Celsius, că dacă e în Faraday, e posibil să arzi mâncarea din prima, ori Doamne ferește, să fie ca și cum ai pune tigaia pe acoperiș, la vreme de iarnă și de februarie. ( Am uitat de feșteloc : învârti tu o cârpă curată, la unul din capete, și moi în spirt, și-l ungi pe fiecare deget!) 
.. Unde am rămas? – a! – la dinții de lapte!! Bun. Se cheamă că va trebui să cumpărăm un biberon, sau să importăm niște cauciuc, fiindcă pterodactylul are ciocul larg, și îți înghite biberonul care poate fi achiziționat de la o farmacie veterinară, când te duci tu și le spui că vițelul sau mânzul, nu suge destul, ori vaca ori iapa a stârpit și nu dă destul malako (lapte, pe rusește – învățați și voi, că până îmi trimite Dumnezeu patru ouă de pterodactyl, vin rușii). După ce pterodactylul a crescut, verifică atent dacă i-au ieșit măselele de minte. Dacă nu, pune-te tu și leagă-l. Știi cum se împiedică un cal, atunci când îl lași să pască pe islazul comunal? Tot așa, tu îl legi oleacă mai lărguț de cele două picioare. Bine, pterodactylul are doar două, are aripi în schimb. Știi cum procedau ăia care vindeau bilete de papagal? Scurtau aripile papagalului, ca să nu zboare. Așa faci și tu, altfel îi pui sare pe coadă. Nu știu cum anume pui sare, fiindcă tata mi-a zis că dacă dau vrabia din mână pe cea din par, le pierd pe amândouă și le pun sare pe coadă. Eu m-am gândit și la asta mult, și aveam mereu sare în buzunar, să le pun pe coadă vrăbiilor, dar n-am avut noroc : zburau înainte să le sărez. Dacă în schimb pterodactylul are aripi de liliac, n-am făcut nici o afacere : n-ai cum să-l dezaripezi, mai bine îl ții legat, priponit ca pe câinii cei răi, pe care îi legi cu lanț lung, și lanțul îl pui pe o sârmă și mai lungă, să poată prinde hoțul. Dacă te prinde pe tine, n-ai ce face : îi tai capul și-l faci fript, fiert și copt.
( Nu câinele!! – pterodactylul.)
etc.

joi, 27 ianuarie 2022

Pierd amintirile

Eu în fiecare zi pierd ceva
dar sunt nimicuri
cât timp pe tine te-am pierdut
într-o iarna
pe când se desprimăvăra anevoie
o clipă am uitat de existența ta
mi-am pierdut concentrarea
nu am fost trează..

În fiecare zi pierd ceva
nici să le enumăr nu are rost
sunt atât de multe încât mă întreb :
Cât și de unde izvorăsc averile astea de suflet?
–n-am răspuns..
Văd și simt cum trec pe lângă mine în sens invers
cineva le ia cu grijă
( nu știu dacă om sau Dumnezeu)..

Cineva le ia în tăcere
de parcă ar fi pietricele fără nici o valoare de pe drum
cineva s-a făcut milos și ridică din praful drumului
tot ce eu pierd în fiecare zi.

Zău! – hai crede-mă odată!
toate acestea sunt nimicuri de când ai dispărut
nu știu cum
neatentă fiind – te-au ridicat vânturile de primăvară
te-au dus..

Cred că e și vina ta : ai fi putut să te împotrivești
– eu mi-aș fi legat de fiecare picior o stâncă
nici uraganele nu m-ar fi putut clinti

Din când în când mai pierd câte ceva
nu pot ști câte averi a strâns sufletul meu
ele cad
câteodată sunt pietricele
din când în când
mi-e că ar putea fi pietricele în stare să se facă ceva
nu știu ce
poate o înșiruire
ceva care ( eventual) să-ți rămână ca un indicator
un fel de coborâre pe treptele anamnesis

Da..
ei și ce dacă? – cui îi pasă că
Eu în fiecare zi mai pierd ceva..

(27 ian., 2022 – c. ferent – Pierd amintirile)

vineri, 21 ianuarie 2022

Ziua plângerii

Nu-i bine. Dacă locul ales pentru debarcarea din august 1944, era într-o oarecare măsură slab populat sau deloc, România nu-i plaja Omaha din Normandia, și mie, ca cetățean al României, nu-mi convine ca statul meu să fie teatrul unei confruntări între doi adversari, a căror victorie unuia asupra altuia, pentru mine nu are nici o valoare, dimpotrivă, voi pierde enorm. 
Iată-ne puși în situația de a plăti scump prostia mai marilor și inteligenților noștri politicieni și diplomați de carieră.
România va fi călcată sub bocancul celor care se dușmănesc, sau numai vor să afle care ia premiul și care rămâne challenger. Spunând bocanc, îmi asum metafora : bocancul devine bombă, și deasupra noastră planează o nouă Enola Gay, care a pus capăt celui de-al doilea război mondial.
Nu mă simt bine. Deloc nu-mi place ceea ce se preconizează pentru viitorul apropiat : trupe, armament, posibil armament nuclear.
Ce vom câștiga noi, oferindu-ne teritoriul propriului stat? Nu vreau să văd posibilitatea în care americanii vor pleca cu coada între picioare și eu voi plăti cu teritoriul propriului meu stat, care va intra sub incidența daunelor de război.
Ce putem face? Mi-e greu să găsesc fie și un fir cât ața, un fir pe care să-l urmăm, să ieșim din alianța aceasta care ne va costa scump.
Se spune bine : pentru cine nu învață nimic, istoria se repetă. Ne-am aliat cu Germania în ultimul război mondial, și am plătit cu bucăți mari din trupul țării. Iată-ne aliindu-ne cu cei incapabili să câștige un război de uzură cu Vietnamul, un stat cât palma. Cine crede că americanii vor ieși câștigați din înfruntarea cu Federația Rusă? Eu nu cred.
Suntem angrenați într-un război care nu-i al nostru, pandemia o să rămână ca o adiere de primăvară, când ai ieșit cam dezbrăcat și ai făcut guturai. În comparație cu ce ne așteaptă, vom dori să fim obligați numai să ne vaccinăm. Fie o singură bombă căzută peste un oraș : vor muri milioane, vor suferi ani în șir, alte milioane, și teritoriul României nu va mai exista.
Fiindcă suntem tâmpiți. Și fiindcă România nu este plaja Omaha din Normandia anului 1944.

Câteodată mă uit cu milă, mă uit ca la niște copii neștiutori și care se joacă în mijlocul drumului, fără să știe că ar putea veni un autoturism, că joaca inocentă le va fi curmată brutal.
Nu știu unde am citit, nu știu ce mit mi-a pus dinainte pe Marte și Atena, frați buni, fiu și fiică ai lui Zeus. Și nu am înțeles cum poate Atena să câștige o înfruntare. Câtă forță poate avea zeița înțelepciunii, ca zeul războiului să fie obligat să se cunoască învins? Finalul nu e deloc apoteotic, dimpotrivă, ceva se curmă brusc, fără să fie nevoie de artificii : e de ajuns o ramură de măslin.
Nu știu de ce m-am trezit în gând cu legendele Olimpului : doar e o lectură a copilăriei! Mi-amintesc ce fericită eram că Marte nu a putut s-o răpună pe Atena! Măcar teoretic, războiul fusese pus o dată cu botul pe labe. Nu mă interesa foarte mult Atena, însă trebuie să mărturisesc : am crezut! Eu copilul de nouă ani, am crezut că e posibil ca Zeus să fie părintele unic al Atenei. Mi-am închinat jumătate din viață crezând în toporul care a lovit capul Zeului suprem, și s-a născut Înțelepciunea. Poate încă mai cred. Poate încă mai sunt în căutarea toporului care să trezească un fir de înțelepciune în capetele celor care ar trebui să fie mai judecați decât o biată femeie, fie ea Zeița Atena. Mi-e îngrozitor de teamă că am crezut prost, că oamenii nu au auzit nimic de nașterea Atenei, și nici de felul în care și-a învins fratele, fără să-l atingă o singură dată cu sulița.
Oamenii vor să se arate umili. Și o fac : se târâie în praf, se milogesc în fața unuia și a altuia. Facem asta de secole. De când au decis unii cronicari să lase o urmă din acțiunile fără cap ale vreunui Domn, care târându-se în genunchi, a fost lăsat să distrugă unul sau altul dintre principate. Până la Cuza, toți s-au târât în fața sultanilor otomani, ori au luat calea Vienei, să ceară audiențe la împărații austro-ungari. Slugărnicia nu a ajutat cine știe ce, unii au fost decapitați, alții jupuiți ca animalele de piele, alții sugrumați și aruncați cu un bolovan de picioare, în Marmara.
Mi-e uneori atât de rușine de neputința noastră de a fi demni, încât mă tem că Herodot a fost cumpărat. Ori toți dacii au fost omorâți de cotropitorul roman. Altfel nu-mi explic lipsa de creier și lașitatea. Nu-mi explic slugărnicia cu care acceptăm să facem cadou teritoriul României pentru o confruntare armată, într-un război care nu ne privește. Mă tem că nici în capul meu nu șade Atena, și degeaba mi-ar crăpa cineva capul : mi-e frică să nu fi dispărut orice urmă de materie cenușie. Altfel aș găsi o soluție. Dar nu pot decât să recunosc : mi-e capul vid.

Uite : îmi aduc aminte de cât de nepăsător era tata, și orice s-ar fi întâmplat, reușea să cânte și să râdă. Eu îl priveam cu suspiciune : nu cumva e idiot? – sau cu invidie : cum Dumnezeu reușește să nu fie zdruncinat, strivit, cum nu se gândește că am putea fi direct afectați? I-am spus în vreo două rânduri, și n-am reușit decât să-l întristez, să îi tai toate gândurile luminoase. Niciodată nu mi-a răspuns, sau mi-a răspuns scurt :
— Ce-ai vrea să fac?... – vrei să-mi pun funia de gât?
Nu, nu voiam să-l determin să se sinucidă, voiam să-l târâi după mine în realitate, să-i deschid ochii. Dar eu nu eram Isus, și nu am știut niciodată unde este scăldătoarea Siloamului, așa că tata a continuat să cânte în mijlocul dezastrelor, să danseze peste ruine, să fie rupt de realitate, da nu vadă nimic înainte.
Eu am fost pe dos, însușirea tatei, n-am moștenit-o, de să cred cu tot dinadinsul că sunt unul dintre profeții dezastrelor. Așa sunt eu, și nu știu ce Divinitate să implor să se întoarcă de la răul pe care voia să-l facă. Nu știu, ba nici stofă de erou nu am.. Mi-e rușine să recunosc stilul de chibiț, să-l pun în ordine după profeție. Nu știu, n-am știut niciodată cum au primit profeții răul pe care îl prevăzuseră, eu sunt complet distrusă, încerc prin slabe forțe să găsesc legătura cu divinitatea, să opresc tot ceea ce văd și să întorc tot cursul destinului. Dar nu mi-e dat, și jelesc pe margine, cobe care-și blesteamă croncănitul întunecat.
Un pic, nu știu dacă măcar un singur procent dintr-o sută, sunt ca tata : vreau să mă dezbrac de toate mâhnirile și vedeniile întunecate, îmi spun că trebuie să ies, fie și o secundă, să nu mi se frângă inima de durere și mintea de neputință.
Vreau să cânt! Vreau să râd! Vreau să mă mai îndrăgostesc odată! Vreau să declam ode! Vreau...
Dar fruntea mi se apleacă obosită, umerii îmi cad osteniți, neputința se ridică : mareea cea mare...

Uite : nu mai departe de ieri am citit : după o încercare grozavă, vine și liniștea, tot atâtea zile de chin, le poți trăi fericit. Însă eu sunt aidoma personajului care suia un munte abrupt, încovoiat de poveri, plin de speranță că se va odihni, dar ajuns și coborând o vale tot atât de înaltă cât muntele la suiș, se întrista : ajuns în fundul văii, va trebui să înceapă un alt urcuș.
Mă frâng neputincioasă, nu cunosc finalul, însă mai mult decât orice altceva, îmi doresc să nu trebuiască să urc sub greutatea unor poveri, un munte abrupt. Fiindcă nu știu cât din poverile bune, nu se vor sfărâma de stânci.
Ca un copil scâncesc :
— Gata... Nu se poate să ne întoarcem acasă?

joi, 30 decembrie 2021

Înainte să se termine 2021

Nici dimineață nu mai este, mi se pare aiurea să fie dimineață atunci când figurativ vorbind, Soarele e sus, te lovește în creștet și tu îți închipui că încă e dimineață, că ai timp să faci nu știu ce, care nu vrea să se rezolve de la sine.
Nu e nici amiază, astronomii spun că amiază ar fi pe la douăsprezece, probabil iau alea opt ore, treizeci și vreo patru de minute, dintre răsărit și apus, și le împart fix în două.
Nu știu ce este acum. Văd că e ziuă, așa încât trebuie să salutăm oamenii cu :
— Bună ziua!

Nu mă pot concentra pe ceva deștept, poate fiindcă deși nu-mi pasă de sărbători, tot mă cuprinde febra lor, dorința de-a face ceva, orice, de-a mă pregăti să intru în noul an, așa cum se cuvine. Nu știu cum neapărat, poate cu ordine în casă, mâncare mai de Doamne ajută, să fie lumea mulțumită și eu să mă pot liniști din continua mea alergare, din felul în care trebuie să mulțumesc pe toți ca să-mi pot permite un ceas de tihnă. Nu că aș avea parte de ceasul ăla cât e zi, nu, dar măcar noaptea să nu mă mai chinuie eul meu cârcotaș, care mă ia în râs orice aș face. Sau amintirile a ceva făcut rău, că pot trece zeci de ani și dacă am gafat, gafa rămâne în cap și când mi-e lumea mai dragă, iese să-mi dea de lucru, să-mi vină mie să mă pălmuiesc, să înalț rugi spre cer :
— Vreau să uit!
Dar n-am noroc, Dumnezeu nu are pe nicăieri o felie de Alzheimer, s-o atașeze prin temporalul vinovat cu amintirile care mă rușinează. Și merg înainte, frământându-mă, dorindu-mi imposibilul :să uit și eu ca toți oamenii, să fiu la fel ca toți oamenii, să pot cânta peste dărămăturile de după o catastrofă, să pot dansa sub bombele unui război interminabil. Îmi doresc degeaba : nu voi căpăta nimic, o să mă supere gafele făcute și-o să-mi spun a mia oară :
— O să tac. O să-mi țin pentru mine convingerile. O să refuz mieroasele invitații.
Pe urmă îmi dau seama că bufonii nu pot refuza, sunt obligați să distreze curtea.
Și-mi cobor fruntea și mă supun chinurilor : amintiri de care mă rușinez :bufonii pot spune o prostie, dar niciodată o vorbă înțeleaptă : nimănui nu-i trebuie un bufon filosof.

Eh.. Nu știu ce e acum, nu e nici dimineață, că Soarele dacă ar putea învinge norii, ți s-ar înfige în cap cu săgeți de lumină. E ziuă și eu trebuie să mulțumesc pe toată lumea. Trebuie. Poate la noapte voi putea călători printre amintiri plăcute. Măcar un ceas de tihnă.
Totuși am un pic de timp. Mă plâng de pomană, câteodată timpul se dilată, sau eu vreau să cred asta. Ori cine știe : poate reușesc să anulez ceea ce sunt eu, și eu sunt alergare. Ca și cum ar trebui să ajung undeva, poate la finalul zilelor proprii.
Cred că sunt un om normal.. Cabotini sau nu, trebuie să ne asumăm linia normalității, mersul de planetă ori de satelit, ori neputința de electron care nu vede alt drum, care e înspăimântat de o eventuală catastrofă, dacă ar ieși de pe orbită.. Suntem ce trebuie, sau ce ne este permis. Ineditul înseamnă câteodată grăbirea finalului.
Nimeni nu e suficient de deștept și nici destul de erou, poate fiindcă normalitatea se teme de nebunia geniului, poate fiindcă eroismul nu ne este înscris în ADN. Și acceptăm normalitatea. Acceptăm încartiruirea într-un tabel de clasificare. Fiindcă așa este omul : trebuie să desfacă în bucăți totul, la nevoie și particula lui Dumnezeu, nu putem lăsa să se întâmple vreo nenorocire, sau dimpotrivă : să existe un final fericit fără știrea noastră. Suntem sau nu cabotini? Câteodată suntem : apărăm ceea ce nu trebuie, ne dedăm la discursuri de susținere a nulităților, ba chiar aplaudăm deopotrivă, călău și criminal. Nu se știe de ce : ne-o fi fost imprimat în gene de la Facerea Lumii.

Având timp și umblând brambura pe internet, căutând una și găsind alta, dau de arborele de piper, și dau de un avertisment ciudat, cum că textul nu înlocuiește sfatul medicului. Am rămas puțin interzisă? – nu căutam piperul ca mod de combatere a unei afecțiuni, mie îmi place piperul proaspăt râșnit, l-aș pune și în prăjituri dacă nu m-aș abține. Pur și simplu îmi place. Nu știu decât că era folosit intens acasă, în copilărie, că întotdeauna exista într-o cutie rotundă din lemn nobil, cu capac, piper destul. Știu că puii de găină erau doftoriciți cu o boabă de piper, cam a treia zi de la ieșirea din ou, cică nu se mai îmbolnăveau de bolile lor de pui de găină. Și piperul era la fel ca sarea, nelipsit din mâncare și de pe masă. Dacă ardeiul iute era privit cu dușmănie și considerat criminalul stomacului, asemuit cu un glonț în burtă, păi piperul era privit și considerat un remediu pentru orice, panaceu universal pentru oameni și păsări. În schimb animalele curții erau ferite de piper, cu avertizarea : "turbează!" câinele, porcul, mâța. Dacă din întâmplare, un ardei capia, gras sau gogoșar, era iute, era condamnat să fie aruncat la gunoi, fără menajamente : ardeii se gustau de cineva care dădea verdictul. Nici eu nu mănânc ardei iuți, mă scandalizez atunci când văd pe unii că vor ardei iute la ciorbă, fiindcă eu știu : punem piper mai mult dacă vrem un gust mai bun.
Ce mai scria în articolul despre arborele de piper? Că e de mai multe feluri, că fiind scump era râșnit și amestecat cu alt tip de semințe și cărbune chiar, și că Anglia a interzis pe la 1870, comercializarea piperului amestecat cu alte substanțe. Nu era mai simplu să-l vândă sub formă de boabe? Mie mi se pare mai simplu, și-mi amintesc de râșnița ciudată din copilărie : din alamă bătută, ca un tub lucios și galben. Prin râșnița aia dădeam piper, sare, cafea și chiar boabe de cacao. Între semințele care aveau gusturi și arome diferite, tata-mare dădea prin râșniță pesmeți : pâine pusă la uscat și păstrată în pungi de pânză, băgate în alte pungi de hârtie groasă. Pesmetul acela era folosit rar, fiindcă nimeni nu prea voia sarmale ori piftele din pâine. Cine știe cum, dacă era umplutura prea zemoasă, puneau o lingură de pesmet râșnit după ce fusese dat piperul prin râșniță și neapărat trebuia dată cafeaua ori cacao pentru prăjituri. Mi-a rămas amintirea râșniței de alamă, și convingerea că numai turcii știu să facă asemenea râșnițe, că așa mi-a spus tata-mare. Și că piperul e bun iar ardeiul e rău. Nu cumpăr niciodată piper gata râșnit, am o râșniță electrică, cea din alamă mi-a fost furată. Și nici altfel piper decât negru, nu cumpăr.

Mă plâng de lipsa timpului? Sunt ticăloasă, nemulțumitoare. Am timp. Am decis să fiu electronul lui Niels Bor : o să părăsesc orbita asta de cabotinism.
Cred că suntem ipocriți în marea majoritate a timpului : ne plângem de câte ceva, câteodată privind în urmă, ne trezim nostalgici și blamăm tehnologia, blamăm ceea ce ne ajută în viețile noastre de oameni obișnuiți, ne facem foc împotriva a orice ne-a smuls iremediabil dintr-o vreme de aur. Deși vremea aceea de aur, nu era decât un biet primitivism, ceva care ne apăsa umerii cu multele nevoi ale casei, ale călătoriilor, ale noastre proprii. Ne plângem și ne punem în cap să repunem în funcțiune războiul de țesut, soba și cuptorul cu lemne ori cărbune, mijloacele de transport cu tracțiune animală.. Poate ipocriți, poate convinși că omul este născut să fie rob, că pâinea care nu a fost obținută din semănatul cu mâna și întorsul brazdelor cu plugul de lemn, tras de un cal schilod, boabele de grâu care nu au fost secerate cu o seceră ținută de o mână de om, bătute spicele cu o unealtă de lemn, zdrobit bobul într-o piuă de piatră, cu un pisălog din piatră, amestecată făina cu apă și ceva destinat creșterii aluatului, cu mâinile goale, coaptă într-un cuptor de lut, la foc.. – pâinea aia nu e bună.
Iată-ne ridicând în slăvi traiul primitiv, ce s-ar întâmpla dacă am fi obligați să ne întoarcem la începuturi?...

Ne plângem prostește, regretăm, acuzăm tehnologia.. Eu am timp fiindcă o mașină îmi spală rufele, o mașină se înfierbântă și eu doar o port de colo-colo. Am timp fiindcă focul iese instantaneu din ochiul de aragaz, și eu nu trebuie să stau cu mâna pe lemne, să potrivesc flacăra sub oale și crătiți. Am timp fiindcă nu trebuie să călătoresc în Indii, după condimente. Am timp fiindcă nu trebuie să mă îmbarc pe o corabie, să negociez cu un grec, untdelemnul, măslinele, portocalele și lămâile. Am timp fiindcă nu trebuie să iau diligența până la Dijon, după un borcan de muștar. Am timp.... Dar ipocrită uneori, mă plâng de faptul că nimic nu mai e ca altădată..
Și nu știu ce să spun, nici ce să fac...
Nu sunt superstițioasă, nu am fost la pescuit.. Dar uite : am cumpărat un crap de 2,950 kilograme, și trebuie să îl transform în ceva. Ba felul în care se învârt pisicile pe lângă pește, îmi spune că trebuie să iau decizia corectă : cum nu-mi place borșul de pește, din cap o să le fac pisicilor o cratiță de supă, o să amestec eu cu o pâine din cele care s-au învechit, și le fac și lor o masă de aproape Anul Nou!
..
Zâmbesc : îmi lasă gura apă gândindu-mă la o felie de pește bine rumenit, cu usturoi și mămăliguță bine fiartă, îndelung amestecată, și aburindă pe un ștergar curat! Nu trebuie să fii deloc superstițios : peștele, crapul fript, e bun și dacă nu-ți închipui că vei trece prin anul 2022 ca prin apă.

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...