Nu e nici amiază, astronomii spun că amiază ar fi pe la douăsprezece, probabil iau alea opt ore, treizeci și vreo patru de minute, dintre răsărit și apus, și le împart fix în două.
Nu știu ce este acum. Văd că e ziuă, așa încât trebuie să salutăm oamenii cu :
— Bună ziua!
Nu mă pot concentra pe ceva deștept, poate fiindcă deși nu-mi pasă de sărbători, tot mă cuprinde febra lor, dorința de-a face ceva, orice, de-a mă pregăti să intru în noul an, așa cum se cuvine. Nu știu cum neapărat, poate cu ordine în casă, mâncare mai de Doamne ajută, să fie lumea mulțumită și eu să mă pot liniști din continua mea alergare, din felul în care trebuie să mulțumesc pe toți ca să-mi pot permite un ceas de tihnă. Nu că aș avea parte de ceasul ăla cât e zi, nu, dar măcar noaptea să nu mă mai chinuie eul meu cârcotaș, care mă ia în râs orice aș face. Sau amintirile a ceva făcut rău, că pot trece zeci de ani și dacă am gafat, gafa rămâne în cap și când mi-e lumea mai dragă, iese să-mi dea de lucru, să-mi vină mie să mă pălmuiesc, să înalț rugi spre cer :
— Vreau să uit!
Dar n-am noroc, Dumnezeu nu are pe nicăieri o felie de Alzheimer, s-o atașeze prin temporalul vinovat cu amintirile care mă rușinează. Și merg înainte, frământându-mă, dorindu-mi imposibilul :să uit și eu ca toți oamenii, să fiu la fel ca toți oamenii, să pot cânta peste dărămăturile de după o catastrofă, să pot dansa sub bombele unui război interminabil. Îmi doresc degeaba : nu voi căpăta nimic, o să mă supere gafele făcute și-o să-mi spun a mia oară :
— O să tac. O să-mi țin pentru mine convingerile. O să refuz mieroasele invitații.
Pe urmă îmi dau seama că bufonii nu pot refuza, sunt obligați să distreze curtea.
Și-mi cobor fruntea și mă supun chinurilor : amintiri de care mă rușinez :bufonii pot spune o prostie, dar niciodată o vorbă înțeleaptă : nimănui nu-i trebuie un bufon filosof.
Eh.. Nu știu ce e acum, nu e nici dimineață, că Soarele dacă ar putea învinge norii, ți s-ar înfige în cap cu săgeți de lumină. E ziuă și eu trebuie să mulțumesc pe toată lumea. Trebuie. Poate la noapte voi putea călători printre amintiri plăcute. Măcar un ceas de tihnă.
Totuși am un pic de timp. Mă plâng de pomană, câteodată timpul se dilată, sau eu vreau să cred asta. Ori cine știe : poate reușesc să anulez ceea ce sunt eu, și eu sunt alergare. Ca și cum ar trebui să ajung undeva, poate la finalul zilelor proprii.
Cred că sunt un om normal.. Cabotini sau nu, trebuie să ne asumăm linia normalității, mersul de planetă ori de satelit, ori neputința de electron care nu vede alt drum, care e înspăimântat de o eventuală catastrofă, dacă ar ieși de pe orbită.. Suntem ce trebuie, sau ce ne este permis. Ineditul înseamnă câteodată grăbirea finalului.
Nimeni nu e suficient de deștept și nici destul de erou, poate fiindcă normalitatea se teme de nebunia geniului, poate fiindcă eroismul nu ne este înscris în ADN. Și acceptăm normalitatea. Acceptăm încartiruirea într-un tabel de clasificare. Fiindcă așa este omul : trebuie să desfacă în bucăți totul, la nevoie și particula lui Dumnezeu, nu putem lăsa să se întâmple vreo nenorocire, sau dimpotrivă : să existe un final fericit fără știrea noastră. Suntem sau nu cabotini? Câteodată suntem : apărăm ceea ce nu trebuie, ne dedăm la discursuri de susținere a nulităților, ba chiar aplaudăm deopotrivă, călău și criminal. Nu se știe de ce : ne-o fi fost imprimat în gene de la Facerea Lumii.
Având timp și umblând brambura pe internet, căutând una și găsind alta, dau de arborele de piper, și dau de un avertisment ciudat, cum că textul nu înlocuiește sfatul medicului. Am rămas puțin interzisă? – nu căutam piperul ca mod de combatere a unei afecțiuni, mie îmi place piperul proaspăt râșnit, l-aș pune și în prăjituri dacă nu m-aș abține. Pur și simplu îmi place. Nu știu decât că era folosit intens acasă, în copilărie, că întotdeauna exista într-o cutie rotundă din lemn nobil, cu capac, piper destul. Știu că puii de găină erau doftoriciți cu o boabă de piper, cam a treia zi de la ieșirea din ou, cică nu se mai îmbolnăveau de bolile lor de pui de găină. Și piperul era la fel ca sarea, nelipsit din mâncare și de pe masă. Dacă ardeiul iute era privit cu dușmănie și considerat criminalul stomacului, asemuit cu un glonț în burtă, păi piperul era privit și considerat un remediu pentru orice, panaceu universal pentru oameni și păsări. În schimb animalele curții erau ferite de piper, cu avertizarea : "turbează!" câinele, porcul, mâța. Dacă din întâmplare, un ardei capia, gras sau gogoșar, era iute, era condamnat să fie aruncat la gunoi, fără menajamente : ardeii se gustau de cineva care dădea verdictul. Nici eu nu mănânc ardei iuți, mă scandalizez atunci când văd pe unii că vor ardei iute la ciorbă, fiindcă eu știu : punem piper mai mult dacă vrem un gust mai bun.
Ce mai scria în articolul despre arborele de piper? Că e de mai multe feluri, că fiind scump era râșnit și amestecat cu alt tip de semințe și cărbune chiar, și că Anglia a interzis pe la 1870, comercializarea piperului amestecat cu alte substanțe. Nu era mai simplu să-l vândă sub formă de boabe? Mie mi se pare mai simplu, și-mi amintesc de râșnița ciudată din copilărie : din alamă bătută, ca un tub lucios și galben. Prin râșnița aia dădeam piper, sare, cafea și chiar boabe de cacao. Între semințele care aveau gusturi și arome diferite, tata-mare dădea prin râșniță pesmeți : pâine pusă la uscat și păstrată în pungi de pânză, băgate în alte pungi de hârtie groasă. Pesmetul acela era folosit rar, fiindcă nimeni nu prea voia sarmale ori piftele din pâine. Cine știe cum, dacă era umplutura prea zemoasă, puneau o lingură de pesmet râșnit după ce fusese dat piperul prin râșniță și neapărat trebuia dată cafeaua ori cacao pentru prăjituri. Mi-a rămas amintirea râșniței de alamă, și convingerea că numai turcii știu să facă asemenea râșnițe, că așa mi-a spus tata-mare. Și că piperul e bun iar ardeiul e rău. Nu cumpăr niciodată piper gata râșnit, am o râșniță electrică, cea din alamă mi-a fost furată. Și nici altfel piper decât negru, nu cumpăr.
Mă plâng de lipsa timpului? Sunt ticăloasă, nemulțumitoare. Am timp. Am decis să fiu electronul lui Niels Bor : o să părăsesc orbita asta de cabotinism.
Cred că suntem ipocriți în marea majoritate a timpului : ne plângem de câte ceva, câteodată privind în urmă, ne trezim nostalgici și blamăm tehnologia, blamăm ceea ce ne ajută în viețile noastre de oameni obișnuiți, ne facem foc împotriva a orice ne-a smuls iremediabil dintr-o vreme de aur. Deși vremea aceea de aur, nu era decât un biet primitivism, ceva care ne apăsa umerii cu multele nevoi ale casei, ale călătoriilor, ale noastre proprii. Ne plângem și ne punem în cap să repunem în funcțiune războiul de țesut, soba și cuptorul cu lemne ori cărbune, mijloacele de transport cu tracțiune animală.. Poate ipocriți, poate convinși că omul este născut să fie rob, că pâinea care nu a fost obținută din semănatul cu mâna și întorsul brazdelor cu plugul de lemn, tras de un cal schilod, boabele de grâu care nu au fost secerate cu o seceră ținută de o mână de om, bătute spicele cu o unealtă de lemn, zdrobit bobul într-o piuă de piatră, cu un pisălog din piatră, amestecată făina cu apă și ceva destinat creșterii aluatului, cu mâinile goale, coaptă într-un cuptor de lut, la foc.. – pâinea aia nu e bună.
Iată-ne ridicând în slăvi traiul primitiv, ce s-ar întâmpla dacă am fi obligați să ne întoarcem la începuturi?...
Ne plângem prostește, regretăm, acuzăm tehnologia.. Eu am timp fiindcă o mașină îmi spală rufele, o mașină se înfierbântă și eu doar o port de colo-colo. Am timp fiindcă focul iese instantaneu din ochiul de aragaz, și eu nu trebuie să stau cu mâna pe lemne, să potrivesc flacăra sub oale și crătiți. Am timp fiindcă nu trebuie să călătoresc în Indii, după condimente. Am timp fiindcă nu trebuie să mă îmbarc pe o corabie, să negociez cu un grec, untdelemnul, măslinele, portocalele și lămâile. Am timp fiindcă nu trebuie să iau diligența până la Dijon, după un borcan de muștar. Am timp.... Dar ipocrită uneori, mă plâng de faptul că nimic nu mai e ca altădată..
Și nu știu ce să spun, nici ce să fac...
Nu sunt superstițioasă, nu am fost la pescuit.. Dar uite : am cumpărat un crap de 2,950 kilograme, și trebuie să îl transform în ceva. Ba felul în care se învârt pisicile pe lângă pește, îmi spune că trebuie să iau decizia corectă : cum nu-mi place borșul de pește, din cap o să le fac pisicilor o cratiță de supă, o să amestec eu cu o pâine din cele care s-au învechit, și le fac și lor o masă de aproape Anul Nou!
..
Zâmbesc : îmi lasă gura apă gândindu-mă la o felie de pește bine rumenit, cu usturoi și mămăliguță bine fiartă, îndelung amestecată, și aburindă pe un ștergar curat! Nu trebuie să fii deloc superstițios : peștele, crapul fript, e bun și dacă nu-ți închipui că vei trece prin anul 2022 ca prin apă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu