Activități matinale

Păi mă trezisem cu o melodie a Didei Drăgan în minte, am mers pe YouTube, nu am găsit, și după ce am verificat vreo trei colaje, m-am lămurit : sfânt e radioul, vrei să asculți ceva vechi? – iei legătura cu Radio România Actualități, și le expui problema : dacă a existat ce cauți tu, ai șansa să nu te mai obsedeze o melodie, să nu se facă statornică migrenă matinală. Dar lenea mea dă rar drumul la radio și pe deasupra, deși știu că emit on-line, nu m-am învrednicit să aflu cum intri în legătură cu vreo redacție muzicală. Fiecare om poate fi obsedat de ceva anume, e de muzica veche, de clasicii din opere, simfonii, ba chiar și de opereta românească. Apoi de muzica rock. În capul meu e o orchestră și de obicei, dimineața urlă din tot sufletul, ca și cum aș poseda niște boxe în creier. N-am rezolvat, am mormăit eu :

Se înseninează cerul după ploaie,

Ceața dispare ruptă în fâșii!

Începe iar o nouă zi..!

Dar, umblând eu pe YouTube, în căutarea a ce nu există, am dat peste Daniel Roxin. De ăsta nu scap, de prin 2016, când m-am găsit cu omul cu zeci de pseudonime, dar poze reale, care părea să iubească armata, să dea de înțeles că ar face parte din ea. Dar pe care a trebuit să-l apăr eu de atacurile câtorva utilizatori, de pe vremea aceea nu mai scap de ideile fanteziste ale lui Daniel Roxin. Omul reia seria de reportaje ale săptămânalului Formula AS, în ceea ce am găsit astăzi, și am ascultat trei minute din treizeci și nouă, omul se dă de ceasul morții să mă convingă de faptul că limba vorbită pe undeva prin Himalaia, parcă într-o restrânsă regiune din Pakistan, ar semăna cu limba română. I-am spus scurt și cuprinzător : limba de pe Terra, era una singură, înainte de turnul Babel. L-am sfătuit să nu-și bată capul. Ar fi trebuit să îi spun că ceea ce face domnia sa, e o încercare de a dovedi că oul era omul și Dumnezeu era găina care l-a ouat. Dar cum îmi cunosc oamenii, de la Paradoxul ALBASTRU din Google, până la Bubu Puiu de pe Facebook, nu mă mai obosesc să îi fac să se deștepte, să nu bată câmpii spațiului geografic din alte continente, ori să nu mai scormonească pământul în căutare de artefacte care nu dovedesc nimic altceva decât originea comună a lui homo sapiens. Un timp nu am mai scăpat de Roxin et company, aici pe Facebook. În fine : dacismul e o durere veche a multora dintre utilizatorii Facebook din spațiul carpato-danubian-pontic, iar eu fac ce știu mai bine : dau din umeri, când câte unul dintre închinătorii lui Roxin, îmi invadează spațiul, îi alung fără milă, îi consider muște obraznice, bâzâind enervant. Cum nu poți omorî musca virtuală, o dai Dracului, afară din lista de prieteni.

Aceste căutări ale domniilor lor, sunt etape în creșterea lor ca oameni, ca homo sapiens. Din păcate eu nu am răbdarea mucenicilor și nici veleități de dăscăliță. Și eu am avut momente în care Petriceicu- Hașdeu, Delavrancea și Sadoveanu, erau zeii mei, îndrumătorii mei, făcliile care-mi luminau drumul. Și eu am țipat că sunt moldoveancă, dar condițiile actuale, Țara Moldovei, sfârtecată, moldovenii lași și supuși, m-au făcut să-mi caut originile în mine însumi. Am decis să cred despre corciturile secolului XXI, că sunt departe de furia moldoveanului adevărat, cel,, greu de pornit și greu de oprit ". Am învățat pe pielea mea că dacii au fost un neam mândru, covârșit de colonizatorii idioți, aduși de câte un cuceritor prea laș să rămână el însuși în sălbăticia acestor locuri. Ne-au adus credințe noi, expresii noi, meșteșuguri noi. Dar :,, Cum veniră se făcură, toți o apă și-un pământ.. ". Ceea ce ne-au dat a fost lenea de acțiune, supunerea de care nu aveam nevoie. O diplomație prost implementată, din care suferim și astăzi : Domnii noștri sunt vasali ai Europei și nu numai. Poporul liber de altădată, a rămas însingurat, devorat pe interior de propria-i mânie și neputință. Restul, cei care au ajuns să culeagă roadele, să se înfrupte din ele, sunt lașii veniți din toată lumea, cei aduși să colonizeze acest teritoriu unde oamenii liberi au pierdut bătălia.

Roxin ar trebui să caute alt subiect de abordare. Măcar cât de cât logic și adevărat. Bătutul câmpilor pe urmele altora, e o meserie care nu-ți cere mari capacități intelectuale. Un om în stare de raționamente corecte, observă, dă din umeri și îi dă dracului in corpore.

Infinitul ♾️

Am ajuns de unde am plecat

toate încep acolo unde s-au terminat 

nu există prelungiri și nici retur

totul se termină acolo de unde încep

murim câte un pic

ne disipăm ca-n aer aburul sau ca un fum

Trăirile au fost trăite pe rând

n-a fost nimic frumos nimic urât

nimănui nu i-a fost prea greu

și

nimeni n-a vorbit

ne-am rostogolit ca niște bile de fildeș

pe acoperișul verde al erelor luate la rând

câteodată numai am trecut prea repede

în rest am fost fără nici un gând

Liniile acelea ondulate care se întorc și se leagă

sunt indicatorii

îți arată drumul

și neputința de-a trece un pas mai încolo

nici dreapta nici stânga / înainte 'napoi

ori jos spre dedesubturi ori prin alge înotând

nici printre nori ca bâtlanii ori fugind

cum fug izgoniți de anotimpuri cocorii

Noi 

un singur drum ocolit parcurgând

Nu mă plâng : mâine ori oricând se va închide drumul

nu mă mai plâng

n-am de ce din brațele îngerului negru să mă smulg

nimic nu-mi aparține

și pașii se vor opri ca și când

am ajuns unde trebuie

Nu mă revolt

am ridicat pe umeri muntele cu totul

— ce rost să-l mai car pe bucăți?

vine vremea

și ei pleacă pe rând

Lui îi este milă

să nu mi se tulbure somnul

de aceea 

ei pleacă pe rând..

N-am să mai construiesc

–un alt munte nu-mi trebuie

voi răsturna în neant povara aceasta

Speranța e o utopie

credința a ucis-o Nietzsche 

Și dragostea?

–e

doar un nor alergând..

(13 aprilie, 2022, c. ferent – Infinitul ♾️)

Procurorii și,, bampirul "

Aș vrea să spun ceva, nu știu dacă mă pot concentra, nu mai sunt convinsă de abilitățile mele, am îmbătrânit într-o săptămână și mințile mi s-au rătăcit. O să încerc totuși, dacă nu iese nimic, pot șterge această schiță de articol, a cărui subiect mă bântuie.

Eu nu fac politică. Nu fiindcă am trac, nu sunt în stare să țin un discurs. Știu asta : din copilărie eu nu am participat la spectacole școlare, pentru că îmi pierd concentrarea. La un moment dat mă uit în sală la chipurile celor care mă urmăresc și m-am pierdut. Sigur știam și nu am uitat toate poeziile din manualul de limbă și literatură română, ba chiar și atunci când erau fragmente doar în manual, eu am cumpărat cartea și am învățat poezia pe de rost. De demult știu ce pot și ce nu pot, de pe când aveam patru ani și la grădiniță am vrut să recit

,, La Sarmisegetuza stă mândru Decebal,

Ce-a frânt dușmani în luptă, de jos și de pe cal.. "

Și după" cal", m-am împotmolit : educatoarea mă privea necrezându-și urechilor, un copil putea recita cel mult :

,, L-ați văzut cumva pe Zdreanță

Cel cu ochii de faianță?.. "

Am tăcut și nu am mai încercat. M-am împotmolit și la școală cu Scrisoarea a III-a și am înțeles că e destul două încercări. În schimb pot citi cărți întregi cuiva, fără privitori care să-mi judece dicția.

Însă tracul e doar un capitol mic, imposibilitatea oratoriei e un capitol mare, totuși aș putea proceda ca cei care își scriu discursul pe hârtie. Dar ce te faci cu interpelările? – că oamenii întreabă, în fiecare om e un reporter decis să te pună să dezgropi morți imaginari. Nu faci nimic, surâzi ca tâmpitul și le spui : nu comentez, nu argumentez.

Să zicem că am trecut și peste acest mic impediment și m-am făcut politician. Deși a face politică, înseamnă că ai în cap măcar un articol de lege pe care vrei să-l impui, să faci un bine națiunii. Un politician care crede că a lua cuvântul pentru a-ți expune nemulțumirile doar, e un procuror care acuză și condamnă, de aceștia nu are nevoie nimeni și nici nu-i iubește nimeni, afară de momentele în care dărâmă statusul unuia despre care poporul a fost învățat să-l urască, fiindcă presa de toate culorile, asta te învață : ăsta e corupt, ăsta are bani, ăsta a fost în vacanță în Tenerife, ăsta a cumpărat un Rembrandt, ăsta..–.,, ăsta e bampir, care va să zică trăiește, bunăoară pe spinarea unuia ca dumneata și ca mine "( O noapte furtunoasă – I. L. Caragiale).

Cine e" bampirul " astăzi? Astăzi rolul i-a fost atribuit Elenei Udrea. Vampirița mai are rezerve serioase, și procurorii trebuie să facă orice le stă în putință, să o deposedeze de tot ce are. Vampirul de alaltăieri a fost Florin Cîțu, și cel de acum o săptămână, a fost Traian Băsescu. Fiecare politician fost sau nu la guvernare, va plăti bir procurorilor.

Dacă am văzut cine sunt vampirii, să încercăm să găsim măcar un procuror. Găsim. Doamna Kovesi. Cum este procurorul? Ca un câine de vânătoare, ca un câine de luptă, un buldog tăcut care odată ce a prins prada, nu i-o poți scoate din gură. De cele mai multe ori, buldogului nu-i este foame, poate doar de recunoaștere este flămând mereu. Nu contează că prada, competitorul nu are nici o vină, i se fabrică una, fiindcă procurorul, ca un reporter de scandal, răstoarnă containerul cu gunoi, se mânjește de toate murdăriile posibile, dar iese triumfător din dejecții, cu o hârtiuță care dovedește vina celui pe care vrea să-l înhațe.

Și presa le dă o mână de ajutor : mănâncă o pâine, e drept că murdară, dar totuși e pâine. Cine e presa? Unul e Cristian Tudor Popescu, cel mai mare susținător al procurorilor din toate timpurile de pe când domnul era un jurnalist cu caș la gură. A suit treptele, pe genunchi și coate, dar a ajuns să-și dea cu părerea despre orice. Probabil culmea pe care o va realiza C. T. P., îl va pune pe treapta deloc măgulitoare a celor care au fost promotorii unui război adevărat, cu morți, cu bumba-bumba și trosc-pleosc, cu vîîîîîj-pac , vreo bombă adusa în pântecele unei alte Enola Gay, care Enola îi va veni sorocul deasupra teritoriului aliat, nemaiajungând la țintă. Atunci domnul se va socoti profet modern și va găsi încununarea acțiunilor lui.

Trăim într-o lume unde politicianul e mai vinovat decât un infractor de drept comun. O să plătească fiindcă foamea guvernelor din toate timpurile, este mare. Și încă e bine : amintiți-vă de felul în care în vremurile epocii medievale, un vasal nu-și platea contribuția. Acesta era decapitat ori jupuit de viu. Dacă intra pe fir și biserica, era ars pe rug.

Ce ar trebui să facem noi? Nimic. În nici un caz politică.

SONET

SONET

motto :,, Lo'– it's a gala night ! "– Edgar Alan Poe 

Sunt nopțile frumoase, de gală, spune Poe

Dar nopțile-s trecute și-n urmă zorii vin.

Și nimeni nu-i stăpân pe propriul lui destin

Sunt nopțile frumoase dar scurte-aș zice Io.

Sau lungi, când iarna curge din echinox, festin

De geruri și sticleala de gheață dinspre Lună.

Sunt lungi și fără voie îți piere voia bună

Trezești un vierme altfel din spațiul carpatin.

Ce scurtă este noaptea de vară și ce chin

Atunci când de la piept, din ce-ai ținut de mână

Se smulge fericirea.. Nu plâng și nu mă-nclin, 

Departe-n munți se-aude o muzică păgână!

E scurtă fericirea și viața-i scurtă.. Țin

Cât nopțile iubirii, când zorii se îngână.

(7 aprilie, 2022 – c. ferent – Cercul vieții)

Capsa declanșatoare a războaielor

Diplomația și capsa declanșatoare

Toate gândurile mele sunt ale mele. Câte un fulger, câte o idee mai nouă, mă trezește, ori îmi spune că a venit timpul să aprofundez un gând. La unele impulsuri mă las greu : pe cine interesează? – îmi zic, deși nici celelalte gânduri expuse de mine, nu par să intereseze pe nimeni. Totuși cedez, târziu cedez, când subiectul nu prea mai e de actualitate, cedez spunându-mi că dacă aș fi deschis gura mai devreme, aș fi vorbit din burtă ; o idee e cum este vinul : must, tulburel, vin crud, și abia peste trei ani în cap, poți spune că vinul e bun de băut, e ceea ce ar trebui să denumescă noțiunea, cuvântul "vin". Așa sunt și ideile omului : vin, dacă sunt interesante, utile, rămân, omul le aprofundează, încearcă să vadă dacă informațiile sunt corecte, și la urmă își expune părerea, gândurile făcute cuvinte și adunate în fraze.

La ce mă gândesc eu acum?

Îmi fac mari și multe griji pentru noi toți, poporul din România. Acțiunile unui singur om, ale unei singure organizații, concentrate în cuvintele care se fac opinie, atunci când sunt greșite, ori doar lipsite de echilibrul dat de discernământul care se numește diplomație, fac rău întregului popor. Nu vorbesc să nu adorm, oameni mari au greșit, au vorbit ceea ce însemna fulger de idee, necopt îndeajuns, și așa s-au născut marile confruntări armate, care au încheiat epoci despre care lumea traitoare în acele epoci, nu li s-a părut că ar trăi rău. O vorbă fără judecată, îngroapă de vie o națiune. Aparent absurd, proverbul : un nebun aruncă o piatră în baltă, și zece înțelepți n-o pot scoate – definește ceea ce fac unii oameni atunci când insistă pe o anumită declarație.

Noi nu suntem oameni care conduc lumea : aceia au în spate alți oameni, care știu cum să facă și ce să spună, să acopere greșeala unei declarații neinspirate.

Iată ce și cum –

Eu și tu nu suntem președintele Americii, nu suntem Joe Biden, ai cărui consilieri, ori oameni care se ocupă cu securitatea declarațiilor celui supărat, ies la tribună și spun lumii că președintele lor a fost neinspirat, că declarațiile au fost urmare a firii omului, a cărui psihic a cedat o secundă și așa a făcut niște comparații, a adus în discuție niște epitete nu tocmai măgulitoare. Eu și tu suntem de mai jos de pe treptele societății, nu ne putem ridica la înălțimea titanilor, așa încât să putem avea o scuză oarecare.

Atunci când declarații belicoase se fac insistent la tribuna Parlamentului, în presa scrisă și la televizor, pe Facebook și chiar la radio, noi suntem de vină atunci când un om sau mai mulți, acționează fără raționamentul necesar, se fac bombe umane, aduc la suprafață ceea ce e mai rău din om. Anarhia nu a fost niciodată bună : chiar în univers există ordine. Terorismul este actul prin care un om a fost prelucrat suficient încât glasul propriei rațiuni a fost oprit. Nu putem face declarații idioate, fiindcă nu știm cine ascultă și nu știm cum va reacționa.

Este nevoie de discernământ atunci când ieșim la declarații. Este nevoie de mai multă vreme pentru a digera o informație. Nimeni nu s-a născut diplomat, dar dacă nu vrei să faci rău statului tău, cetățenilor care-l populează, stai cu gura închisă. Fiindcă ai putea stârni un roi de viespii. Fiindcă vei purta pe conștiință viețile a milioane, care vor muri din cauza ta.

Poate de aceea noțiunea de diplomație, rămâne o necunoscută și oamenii se transformă în capsa detonatoare. Măcar dacă ar fi doar ei cei care au de suferit, însă acțiunile unui lipsit de luciditate, se răsfrâng asupra noastră a tuturor.

Dimineața, de vorbă cu Dumnezeu.

Fără voie, în mintea lui, omul citează de pe undeva de unde a citit el, și ce bine e că-n minte nu trebuie să pui ghilimele, nici măcar nu trebuie să fie citatul mot-a-mot. Așa și eu, mă gândesc la Ecleziastul, care cică ar fi fost Solomon, ajuns la bătrânețe, convins că a călcat în străchini atunci când a încălcat porunca :,, Să nu iei neveste fiilor tăi, din neamurile care vă înconjoară, căci vor fi o cursă pentru voi. ". Solomon nu a ascultat, a fost târât în cursa închinării la idoli, a făcut înălțimi și stâlpi Astartei, și chiar dacă nu a crezut în jertfele aduse idolilor, a căzut din dragostea lui Dumnezeu. E știut că Dumnezeu și-a întors fața de la urmașii lui și a rupt împărăția casei lui Israel în două. Așa stând lucrurile, omul înțelept, considerat înțelept, e mai puțin decât cel despre care Dumnezeu are o părere proastă despre el : lui David nu i-a fost îngăduit să ridice Templul, fiindcă vărsase sânge. Ce putem face noi? Să nu credem că felul în care urmăm cele zece porunci, e destul. Să nu credem că înțelepciunea ne scapă de acțiuni greșite.

Și zice Ecleziastul (1:5) ,, Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou. " ; (1:9),, Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face ; nu este nimic nou sub soare"..

Iată-ne deznădejduiți, incapabili să legăm cele două capete ale funiei : cercul de la început, circuitul vieții de la Facerea Lumii și până când se vor sfârși toate, până când nu vor mai fi nici lacrimi, nici durere, nici frig, nici arșiță, nici foame și nici boală. Viața e un cerc, alergarea printre secole, milenii : un cerc. Fiindcă înțelepciunea omului e mai puțin decât nebunia lui Dumnezeu.

Mâhnirea e dușmanul vieții, închipuirea face Iad în jurul nostru, și toți diavolii fac horă în jur, dănțuind convinși că noi înșine ne afundăm pe vecie. Și cât de ușor ar fi să ne smulgem din nebunia noastră, pe care o considerăm înțeleaptă : nu trebuie decât să respirăm adânc, să ne ridicăm de jos de unde am căzut, și întăriți și întărindu-ne, s-o luăm de la capăt.

Viața e unică, prețioasă, irepetabilă. Fără religie nu înseamnă fără credință : Dumnezeul meu e ca mine : nu mereu are timp, nu mereu e atent, nu mereu face ceea ce i se impune, nu întotdeauna pornește la război, izbucnirile mele de furie, sunt ca ale lui Dumnezeu. Nici eu nu uit niciodată și nici Dumnezeu nu uită, nici eu nu iert deplin și nici El nu iartă, eu închid ochii la o greșeală - două, și Dumnezeu se face că nu vede, eu nu văd nimic atunci când un om e sub protecția mea, nici Dumnezeu nu vede nebunia și răutatea cuiva pe care l-a făcut .

Îmi permit să mă cert cu El, să-l acuz îmi permit, ca mai apoi să vin să-i vorbesc de parcă nu am fi certați : fiindcă eu știu că m-aude. Și mai știu că nici un părinte nu va da fiului ori fiicei care abia învață să meargă, un cuțit, un vas cu otravă, o făclie aprinsă.

M-am învățat să îl cunosc, și am făcut-o în timp și cu greu. Astăzi știu că El e de față și când râd și când sunt prăbușită și când sunt furioasă. O să mă ucidă? Ce-mi poate lua mai mult decât acest înveliș omenesc? Cercul se poate închide, fiindcă de aceea este cerc. Eu pot ieși din lume, dar deocamdată sunt aici și nu mă tem. Chiar furioasă și în dialog plin de ciudă cu Dumnezeu, eu știu că nu voi primi un cuțit ori un vas plin cu otravă : de abia învăț să merg, de abia pot deosebi culorile, de abia înțeleg de ce va veni și vremea când va trebui închis circuitul propriei mele vieți. Am cerut lucruri care nu-mi făceau bine, la urmă de tot am înțeles că nu voi primi nimic, fiindcă nu am nevoie, fiindcă ar fi o povară, fiindcă ar închide cercul propriei mele vieți.

Să ne bucurăm de dureri, de suferințe, de pierderi, de greutăți : suntem vii!

Sonet

Sonet

Prin ploi de petale ningând sub cireș

Amiezile-ntoarse-n oceanul din nori

Deșertice drumuri străbat uneori

Spre țărmul ieșind cu un nimb de sidef.. 

Aprilie-i umbră căzută-n vâltori

Ca ultimul cântec, un ultim eres.. 

Ca zborul spre-nalturi gonind fără greș

April e hotar dintre noapte și zori.

Izbucni-va lumina! Puțin înțeles

Cădea-v-anotimpul frumos dintre ploi

Va crește prin ierburi și frunze din mers.

Sunt lâncede zile căzute-n noroi

Faci pași anevoie lucid fără chef

Ascunzi amintiri și-ți faci altele noi.

(5 aprilie, 2022 – c. Ferent – Trilurile ciocârliei)

Constatare

Eh.

—E dimineață – îmi zic, și pe deasupra mă persiflez : taci! – crezi că lumea e chioară? Că nu au calendar și ceas?

Înghit în sec : nu aveam ce spune și am făcut constatarea, de parcă ar fi prima dimineață de luni, de parcă eu eram cocoșul care vestește dimineața, eu eram omul care trezește lumea la realitate. Mă cumințesc și trec la altele.

Ucraina și ucrainenii, versus Federația Rusă și rușii : multe mistificări. Fiecare își trage jarul la turta lui. Fiecare vrea să apară în fața lumii ca perfecțiunea nevinovăției :

—,, Celălalt e agresorul, celălalt a făcut, a spus, se comportă așa cum se comportă, eu sunt inocentul.. Ajutați-mă pe mine, eu merit. Îngropați-l de viu pe celălalt! "

Spuse și arătate imperativ, și lumea fiindcă e lume și e altruistă, se repede să îmbrățișeze pe unul și să-i dea un par în cap celuilalt.

Unde e adevărul? Undeva unde e nevăzut și incapabil să deschidă gura : noțiunile nu vorbesc, au demnitatea lor, lasă lumea să urle cu spume la gură, să plângă ipocrit, demagog, adunând toată puterea de interpretare a durerii și arătând-o lumii :

—,, Sufăr! "

Suferă : că nici eu nu aș plăti un bilet la teatru, dacă nu ar fi actorii talentați. Suferă de zici că : domn'e, ce tragedie! - ce tragedie..! Și te repezi cu Oscarul pentru interpretare masculină, ba chiar și pentru scenarist, pentru decoruri, pentru regizorul care a așezat bicicleta trântită lângă omul legat de mâini și de picioare și cu un glonț în ceafă. Câte unul cârcotaș : cum bre? – cum a mers pe bicicleta aia, dacă era legat de mâini și de picioare? Restul lumii îl țiștuiește :

—,, Taci prostule! "

Ăsta, cârcotașul sau cârcotașa, dă din umeri scârbit : așa-mi trebuie, lumea trebuie lăsată să cadă în groapa prostiei și credulității. Și-și vede de treabă.

Numai eu nu reușesc să-mi văd de treabă. Eu încerc să le dau un ghiont :

— Cască ochii!!

Pe urmă mi-e silă, mi-a ajuns, dau din umeri și-i las : n-au decât să se spânzure, nu doar să plângă din stal, ca la filmele indiene.

—Au murit civili? Omule!! – dar la Hiroshima și Nagasaki, erau toți ăia de-au murit, soldați? N-am știut. Dar hai să ne întoarcem în aria geografică de aproape : convoaiele cu orfani de război, orfanii pe care i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a școlit statul român, după primul și al doilea război mondial, hai să zicem că tații lor erau soldați, dar mamele lor nu erau! – pe alea de ce le-au suprimat dușmanii care ne erau dușmani atunci? Mare lucru e să fii credincios : citești Biblia : Isaac fiul lui Avraam, Iacov fiul lui Isaac – aici îl dai la o parte pe Esau : era primul născut, dar Iacov i-a furat drepturile...și tot așa până când afli că cei doisprezece fii erau ai lui Israel, Leea și Rahela, nu au avut nici un amestec de la facerea lui Ruben, până la ultimul născut Beniamin. Asta e!! – bărbații au născut, fiii și fiicele au fost născute din bărbați, trebuie să sufere păcatul părinților lor.

Mor civilii? I-auzi!? – dar ce e frate acolo? – se bat oamenii cu săbii de lemn și puști de soc? Mor civili nevinovați? Fugi dom'le :, civilii ăia au făcut cocktailuri Molotov, au atacat pe frații lor de același neam, care veneau să le spună că totuși ar putea trăi mai bine. Ce voiați să le facă după ce au ars de vii în tancuri? Să-i premieze?

Civilii mor. E o constatare. La război nu e ca pe platourile de filmare de la Hollywood.. Că dacă ai căuta cu tot dinadinsul, ai găsi și acolo morți : Alec Baldwin, nu a împușcat doi oameni, fiindcă un bou a pus muniție adevărată într-un pistol de recuzită? 

Bleah : mor civili. Mai bine v-ați concentra asupra a ce avem noi. Că nu avem. Polonia are 60.000 de militari apți de înfruntări armate, România nici o mie nu are. Uitați-vă în oglindă și scuipați-vă să nu vă deocheați, să nu vă pierdeți câtă-mai deșteptăciunea.

Mor civili : ce ai vrea tu? – să fie o bătaie cu frișcă? – așa ca în comediile cu Stan și Bran?