miercuri, 3 mai 2023

Incapacitatea filosofului de-a schimba lumea

Uite : am decis să comand Scrisori către Luciliu, a lui Seneca. Cred că am obosit așteptând să-și reia prezența în online, pagina Seneca. Și apoi e ceva ce-mi dă un impuls deloc lăudabil : vreau să arăt altora ce și cum văd eu stoicismul, și nu-i bine : stoicismul e un mod de viață, nu modul în care îți expui tu inteligența în public. Seneca a fost diferit de Cicero, și deși a fost perceptorul unui împărat roman, nu-l văd ieșind în public și așa ieșit să-și răcească gura, convins că oamenii îl vor asculta și-i vor urma îndemnurile. Deloc : locul lui Seneca n-a fost în senatul Romei, el și-a văzut de treabă într-un mod aproape anonim. Să fiu dreaptă : îl înțeleg și sunt întru totul de acord cu el : mulțimile se mișcă pe cu totul alte principii de viață. Sigur trebuie să ne fie milă de cei supuși unor forme de sclavie morală ori cu totul reală : scopul filosofului e să militeze pentru libertate, pentru anularea crimelor în numele unei vanități acceptată ca fiind un bine moral. Nu-i nici un bine în noile legi prin care un om este obligat să muncească până când nu va mai fi capabil să perceapă gustul vinului și se va sătura cu o singură felie de pâine înmuiată în ceai. E o formă de sclavie prin care Franța se salvează. Își salvează o mulțime de bani datorați celor care vor muri ca sclavii de pe plantațiile de acum un secol, un mileniu, mai multe milenii.
Datorita filosofului este să spună adevărul. Indiferent dacă el nu este cuprins într-un soi de sclavie.
Felul în care oamenilor le este interzis ceva anume, e aidoma cu viața sclavilor : li se dădea voie să aibă copii, dar copiii le erau luați și vânduți. Așa cum unele legi noi, stipulează drepturile rezervate statului vis-a-vis de drepturile tot mai puține ale părintelui. Nu-ți poți educa fiii și fiicele după cum vrei tu, ți-i educă statul, care stat face mai mult decât a-i educa : îi învață cum anume să reclame părinții. Și copiii o fac, fiindcă mintea lor este crudă, își vor reclama părinții, visând un paradis educațional. După care se vor trezi într-un infern, vor fi ținta abuzurilor tuturor. Copiii smulși din familie, vor deveni gladiatorii lumii moderne. Obligația filosofului este să vadă și să atragă atenția lumii, asupra noului tip de sclavie. Chiar dacă filosoful nu are fii și fiice, trebuie să-i pese de fiii tot mai mulți ai sclavilor, care fiind sclavi, n-au nici un drept.
Nu știu dacă se va mai naște un Spartacus, dar ar fi nevoie de unul : filosofii nu știu cum să străpungă armura celor care anulează toate drepturile omului, transformându-i în sclavi. Vedem, dar nu avem armele, nici puterea necesară să anulăm criminala realitate.

luni, 19 decembrie 2022

Am pățit-o pe facebook.. 😥

,, Când te arde cărbunele, îl arunci și-n barba tatălui tău! "– zice proverbul.
Când mie mi se interzice ceva, in fact : să apreciez postările prietenilor virtuali, sau ale paginilor, în secunda următoare ripostez, devin populația est Europeană, interzisă în Schengen. Deși eu am judecat limpede : Austria și poate Olanda, au propriile motive pentru a ne interzice aderarea la spațiul Schengen, iată-mă convinsă că Facebook se comportă abuziv, iată-mă simțind în secunda doi, următoare a explicațiilor mele privind imposibilitatea de-a aprecia postările prietenilor sau ale paginilor – comparând facebook Austriei, spunând că explicațiile pe care le-am primit, sunt fabricate.

Nu sunt filosof : filosoful are limpezimea gândirii, putere asupra simțirilor proprii, eu sunt o amărâtă de muiere, neîstare să-mi controlez felul de a simți, să-mi dau seama că de fapt facebook ar fi oarecum îndreptățit să-mi ia posibilitatea de a reacționa într-un fel sau altul. Fiindcă sunt muiere, ori fiindcă sunt o ființă care are simțiri, convingeri, dorințe? Toate la un loc, toate mă fac de rușine.
Ce s-ar fi putut întâmpla? Multe. Poate unul dintre cei mai buni prieteni, unul pe care nici prin cap nu mi-ar trece că ar putea contribui la acțiunea prin care facebook mă pune pe tușă pentru câteva zile. Aș fi putut judeca limpede? Probabil. Poate refuzul unora dintre cei pe care îi respect din acest cont, să fi contribuit la prima acțiune împotriva mea din contul pe care ieri îl recuperasem. Nu sunt superom , nici măcar superfemeie, sunt o ființă normală, și nu pot întotdeauna să știu cine anume decide să-mi închidă gura. Devenim suspicioși.. Ne pierdem inocența. Creștem în puterea de a înțelege, dar pierdem încrederea. Se întâmplă să facem jocurile unora, împărțim cărțile la masa facebook, după cum am primit pachetul cu cărți : aplicația a păstrat pentru sine atuurile, are în mânecă asul de pică ♠.. Și ne pică pe fiecare dintre noi care suntem cu o șchioapă mai sus de genunchiul broaștei. Devenim oameni, oricâtă filosofie am fi adunat, devenim oameni : fiindcă ne-am mutat din viața reală pe facebook, fiindcă aici ne sunt prietenii sau asistența, oamenii care ne ascultă.
Eu împart cărțile primite de la facebook : lipsesc mai mult de o carte. Și în mintea mea se naște ideea : cineva a băgat un as în mânecă! Eu bănuiesc pe toată lumea. Facebook m-a dresat bine.

Am scos ieri din listă, prieteni pe care i-aș fi vrut, fiindcă facebook m-a făcut bănuitoare.
Ar trebui să mă ridic de la masa asta care nici măcar verde nu e, dar care mi-a răpit liniștea, m-a făcut dependentă.

Ilogic, deloc academic :
— HAI SICTIR #FACEBOOK. 🖕

marți, 20 septembrie 2022

Fleacuri

Cred că ar trebui să mă culc, dar somnul : ia-l de unde nu-i! Nu-i? – asta e, ne facem de treabă. Ori căutăm o bucată de lemn, așa mai potrivită, poate fi și un baston ori chiar o coadă de mătură. Îl luam cu grijă și îl punem pe umăr, având grijă cum îl purtăm, fiindcă e o pușcă. Așa înarmați, ieșim frumos din casă, sau din bloc, depinde unde stăm, și începem, în pas cadențat, să mergem douăzeci și cinci de pași înainte, facem stânga-mprejur, și facem vreo cincizeci de pași înapoi. Dacă trece un om, îl somăm :,, Stai! Care ești acolo? Parola că te trezești cu un glonț în pulpă! ". Dacă omul ne întreabă ce facem, noi să răspundem frumos că suntem de planton, de la ora de, până la ora de. Ba chiar îl putem întreba și noi, dacă nu e de acord să ne schimbe, că parcă ne-am trânti și noi în pat la un pui de somn. ( Ați râs? – Păi dacă nu râdeți, ce mă mai faceți să vă spun povești? 🤣)

Nu, nu mi-e somn - somn, poate fiindcă nu am ridicat pietroaie de moară, nici Sisif nu m-a invitat să fac schimb cu el, să ridic ditai bolovanul în vârful dealului, ca de acolo să îi fie și lui mai ușor. N-am făcut mare ce lucrări astăzi. Mai înainte puțin, am văzut un film, cred chinezesc, pe AMC, cică Bodyguard. Dar să nu vă închipuiți că era același subiect, deloc. Era cu unul care știa kung-fu, secretul celor 108 lovituri ale pumnului de fier, și pe deasupra purta niște bocanci de fier. Cam thriller : mor mulți, unii chiar de pomană, cum s-ar zice agresivitate inutilă. Eu una credeam că artele marțiale au o oarecare filosofie, ceva prin care ești îndemnat la compasiune și nu ucizi cu sânge rece. Dar filmele sunt filme și artele marțiale, e posibil să fie, în realitate, ceva foarte diferit. Eu cred că oamenii și-ar dori să fie puternici, dar în ce scop? De ce să fii puternic neapărat? Ce demonstrezi atunci când ucizi o mie de oameni? Ești mai bun? Eu nu cred că cei care au pus bazele kung-fu, au vrut neapărat să ucidă. Totuși, astfel de filme vizionate, sunt ca o supapă prin care evacuăm stările cu care ne-am confruntat în ziua respectivă, ne deconectăm, zâmbim la final când eroul pozitiv învinge pe cei răi, ne închipuim că și noi am putea scăpa de orice supărare.

Eu.. He-he-hei.. Eu astăzi mi-am aruncat ca buhaiul țărână peste cap. Am ieșit ca un taur furios în mijlocul drumului, am pus coarnele în pământ, am scurmat cu furie și am început să alerg după toată lumea. Adevărul e o armă. Dar ca orice arma are și specificații de cum trebuie folosit. Câteodată, deși noi credem cu tărie că adevărurile trebuiesc spuse, nu-i chiar așa. Adevărul poate răni. Și pe deasupra se poate întoarce împotriva ta. Nu este neapărat să fim ipocriți, doar să folosim adevărul cu moderație. Eu am făcut astăzi din adevăr, săgeți : am aruncat în oricine mi-a stat în cale. Nu-mi place rezultatul, însă cum am spus : buhaiul când nu mai poate de bine, își aruncă țărână peste cap. Și se văd imediat rezultate : buhaiul rămâne singur cuc în mijlocul islazului.. – au fugit și vițeii în fața cărora voia să-și arate puterea, și vițelele în fața cărora voia să pară viril. Acuma, Doamne ferește! – ce se face buhaiul dacă stăpânul trimite felcerul să-l scopească, ori casapul să-l scurteze de zile?... 🤣 Bietul buhai : a lăsat coada în jos, coarnele i s-au muiat, el cu totul e pleoștit.. ( Hai că și asta e de râs, doar că trebuie să fii concentrat pe nuanțe! 😁).

Parcă mi-ar fi un pic somn.. Hai, noapte bună la toată lumea!!
( n-am imagini, n-am descărcat nimic de nicăieri)

miercuri, 8 iunie 2022

Filă de jurnal

Păi mă întreb dacă ar trebui să spun ce gândesc? În mare : de nevoie stau acasă. Sunt între a fi furioasă și a-mi recunoaște neputința. Urăsc statul acasă, urăsc felul în care trebuie să fac tocmai ce nu vreau. Mă urăsc fiindcă n-am știut să spun nu, mamei mele, atunci când i-a murit al doilea soț. Nu am știut, am simțit că e o datorie filială, să ai grijă de un părinte.
Probabil o să fiu catalogată om rău, însă nu-mi mai pasă. Cadrul legal pentru a o trimite într-un azil, nu există, și nu poate exista, atâta timp cât nimeni nu poate repara ceea ce a făcut ea, atunci când s-a recăsătorit. În primul rând a pierdut pensia de urmaș după tata. Apoi și-a pierdut calitatea de locuitor a unei localități urbane, noul ei domiciliu fiind într-o zonă rurală. Când al doilea soț a murit, rudele acestuia i-au arătat ușa. Și eu am crezut că e datoria mea s-o adăpostesc. Deși nu îmi permiteam să-i repar gafele : cu nici un preț nu am a merge în localitatea unde a domiciliat, nu vreau să-mi pierd timpul și o mulțime de bani, pe duplicate ale certificatelor de căsătorie, de deces al soțului, de pensie, ori nu mai știu ce. Nu vreau. Așa stând lucrurile am acceptat să o îngrijesc, să-i ofer o cameră, să-i dau de mâncare și altele care țin de felul în care ai grijă de un părinte. Dar anii au trecut și eu am înțeles că senilitatea mamei, e ceea ce nu pot eu vindeca, nici măcar ameliora. Sigur repet de zeci de ori : nu face asta ! Însă mama se comportă ca un copil neascultător și exact acea activitate interzisă, o repetă la nesfârșit. Sunt furioasă pe mine.. Nu știu nici cum anume ar trebui procedat. Pentru astfel de oameni aflați în dificultate de-a înțelege, de-a deosebi binele de rău, trebuie o persoană calificată. Eu nu sunt. Ba chiar cred că nici măcar om bun și îngăduitor, nu sunt.
Nu știu unde e mama.. A plecat de pe la prânz, și-a luat țigările, o cutie de chibritului și cartea de identitate...
Sigur sunt om rău : m-aș bucura să primesc o veste de felul : a suferit un accident, a murit pe undeva... M-aș simți eliberată. Îmi urăsc mama. Asta înseamnă că sunt cu adevărat o persoană lipsită de sentimente filiale . Ori aceste sentimente mi-au fost înăbușite din cauza comportamentului nebunesc al mamei.
Mă surprind gândindu-mă, rugându-l pe Dumnezeu să se termine. Am zile în care nu mi-ar păsa dacă aș muri eu însumi : ar fi o eliberare.

Jeliți mamele trecute în neființă? V-o dau pe a mea. Nu vă veți mai dori niciodată să învie morții.
Sunt la pământ : dărâmată de acțiunile nebunești ale unui părinte senil.

sâmbătă, 28 mai 2022

Când vrei să fii inocent și se dovedește că ai fost idiot

Scriu :
Câteodată omul gândește normal : la ce o să mănânce, la cum să se îmbrace, dacă e momentul să plece într-o călătorie de plăcere ori măcar într-o drumeție. Nu mereu filosofează omul, poate fiindcă e om și de aceea se prostește, i se lenevește mintea, noțiunile își pierd însemnătatea, sau pur și simplu se devalorizează ca niște bani în inflație. Fiindcă e o inflație în mintea omului : ce era foarte important ieri, astăzi e un nimic, o sâcâială pe care o alungă așa cum gonești o muscă leneșă. Nu suntem mereu inteligenți, sclipitori, câteodată suntem normali până la prostie. Sunt momente în care invidiezi vârsta de aur a copilăriei, când îți ajungeau un fond de maximum 300 de cuvinte. Inocența nu vrea să strălucească, e pur și simplu fericită în neștiința ei. E un calm pe care adultul l-a pierdut în goana de-a fi etalon, de a se depăși pe sine, de-a sui treptele societății, de a fi privit cu invidie și de a privi cu superioritate. Toate bune și frumoase, însă erudiția te condamnă la singurătate. Vei fi ocolit sau vei ocoli tu, ceea ce e același lucru. Singurătatea se poate asuma, și omul care voia să urce treptele pe scara societății, stă singur și nimeni nu-i stă alături : cei care îi vor apropierea sunt respinși, restul se tem pe de-a dreptul de omul inteligent. E un paradox : vreau să mă ridic pe o treaptă și locul pe care m-am ridicat, mă scârbește, mă întristează, mă face să-mi doresc să nu fi suit niciodată la înălțimea la care am ajuns. Mi-ar fi fost bine să nu mă fi cocoțat pe locul unde rivalizez cucilor din toate timpurile.

Îmi promit să-mi aduc aminte de felul în care nu aveam nevoie de atâtea cuvinte. Privesc în jos cu invidie : lumea e veselă cu puțin, nu are nevoie de nici o filosofie ca să râdă, de nici o concluzie dobândită după ani de orbecăit printre rezultate greșite, să se poată simți alături de Dumnezeu.
Cu toate acestea mi-e imposibil să mă întorc : locul meu e acolo unde nu sunt hohote de râs, nu sunt sclipiri de fericire, unde nimic nu se mișcă haotic, fiindcă circuitul e trasat și nu poți păși pe alături : cazi în gol.

Un firoscos mă apostrofează :
– Alo! Regizată.
Îi răspund :
Cum ziceam mai înainte puțin : erudiția nu ajută prea mult, și educația strică mai mult decât ajută. Regulile jocului sunt mai multe, rezultatul e același : un câștigător, restul sunt perdanții.
Iar eu.. Eu stau și nu mă dumiresc : cine sau ce anume te îndreptățește să mă privești cu superioritate?
.. Îmi revin și-mi spun că e adevărată zicala : nu te amesteca în tărâțe , că te mănâncă porcii. Troaca e universul pseudo-atotștiutorului. Cel care a trăit, a avut mai multe experiențe și probabil i se pare că are dreptul să te ironizeze. N-are. Garantez cu propria-mi luciditate : n-are dreptul să creadă despre tine că ai plagiat.
Nu mă supăr de nimic mai mult decât mă supăr atunci când cineva crede că sunt incapabilă să-mi expun propria judecată, că fac acele acțiuni pe care le fac domniile lor : copiază texte, caută citate. Sigur : și eu caut uneori poeme care m-au impresionat, le aduc fără să uit să atenționez lumea că nu-mi aparțin. Însă asta se întâmplă rar. Fiindcă la nevoie îmi pot scrie gândurile și în versuri.

Când nu ești mulțumit de viață, de tine însuți, invidiezi copiii ori bătrânii.. Și nu ai făcut nimic altceva decât că te-ai amestecat în tărâțe, în zațul de care ar fi trebuit să te ferești.. Ca omul beat și căruia îi pui dinainte o ceașcă a cărui conținut a fost obținut din fierberea întrun ibric a următoarelor ingrediente : apă, zaț de cafea, cenușă. După ce ai ingurgitat asemenea băutură, vomiți și ce-ai mâncat alaltăieri. Musai trebuie să dormi vreo trei ore. După care te vei feri și de lapte acru, nu doar de alcool.

Știați că Ion Barbu a fost la rându-i atacat de un firoscos asemeni lui Caion cel care l-a acuzat pe Caragiale că a plagiat și Năpasta nu-i aparține? Spre deosebire de Caragiale, Barbu a răspuns prompt și marțafoiul a fost pus la punct.
Hm. E nevoie să-mi ascut strujeni de păpușoi, drept lance pentru turnirul din iarmaroc împotriva unui alt Arlechin de mucava?

miercuri, 11 mai 2022

Citând din povești

În fiecare mai puțin c-o literă
fericirea dă înapoi
în fiecare zi se împuținează și dispare
până când nu știu
nu va mai fi

Tot începutul e uriaș
poveștile vin ca munții care se profilează în zare
totul e plin
ca izvoarele despre care crezi că vin de dedesubt
de atât de dedesubt încât ar putea veni din oceanul planetar
cu toate că tot mai des îți închipui :
lumea nu știe totul
această Planetă are încă necunoscute
totul și toate sunt așa de înalte și pline
așa încât te simți și mai mic

Numai fericirea se micșorează
în fiecare zi cade câte o literă
și nu te temi când spui asta
fericirea e cât universul
căderile
zilele sunt ca zilele lui Dumnezeu : un milion de ani una

Ce-o să rămână?

În groapa pe care vina a adâncit-o
pașii care au călcat de o mie de ori pe urma propriilor călcături
ai robit întru nepăsare
ai trăit privind înainte
mereu înainte
până ce drumul te-a îngropat
cum a îngropat Greunceanu zmeii :
până la genunchi..
până la șolduri..
până la gât.. –
fericirea a pierdut finalul înainte să înceapă

Eu mormăi citând pe altul :
,, Ce mult te-am iubit.. "
– ce pot face când toate au fost spuse demult
dinainte să pornesc pe drumul care mă îngroapă
mormăi ca oamenii care și-au pierdut până și puterea de a se abține
de-a nu se da pe față

Dar te-am iubit!

– nu mai contează : fericirea
biata fericire..!
în fiecare zi își pierde o literă

Cred că m-aș mulțumi și cu un sfert de fericire
cu o fericire lungă n-ai ce face
să fie una de cinci zile : cât o săptămână în care
drumul
pașii călcând peste propriile urme
te-ar fi scurtat
cum a pățit zmeul când Greunceanu i-a zburat capul cu paloșul

(12 mai, 2022 – c. ferent – Citate din povești)

marți, 10 mai 2022

Aproape filosofie

Lașii și înțelepții
(1) Amintirile mele, sunt stupizenii. Și nu le mai reiau, mă scârbesc propriile acțiuni, felul haotic al răutăților mele, incapacitatea mea de a fi îngăduitoare. În timp am înțeles că viața e și altceva decât ne place nouă, și indivizii au acțiuni diferite de cele care ne plac. Astăzi dau din umeri și spun nu scurt, ieri făceam scandal, ca un copil care bate din picior, atunci când nu i se face pe plac. N-am devenit mai înțeleaptă, încerc doar să mă stăpânesc, să nu urlu ca un demon ce sunt. Ciudat e că atunci când știu care este gajul, și când știu cât contează, mă retrag în umbră, îmi țin gura. Sunt o supraviețuitoare. Ceva instinctual, animalic, mă face să intru în conul de umbră. Animalelor nu le place să fie lovite, omului nu-i place să fie pedepsit, să plătească. Înțelepciunea unor decizii, nu e altceva decât instinctul de supraviețuire. Fiecare individ are nemulțumiri, legitime sau nu, dacă și le stăpânește înseamnă că are instinct de supraviețuitor.
În realitate, deși nu spun nimic, oamenii și-ar face singuri dreptate, sigur e admisibil în anumite situații, una e atunci când îți este amenințată existența, viața. Altfel omul învață să se apere, la nevoie și de el însuși. Nu poți urla ca apucații, dacă nu vrei să fii dus la un spital de psihiatrie. Oricât te-ar enerva cineva, dacă nu te stăpânești și-ți vine ideea să îi dai cu ceva în cap enervantului, te mănâncă pușcăria. Nu știu ce e normal și ce nu este, probabil frica stă la baza tuturor legilor și regulilor : încalci o regulă, o lege? – te-a luat naiba. Eroismul? În primă fază, eroismul se numește infracțiune :nu ai voie să iei viața nimănui, chiar dacă cel care te supără, ți-a luat liniștea, calmul, pacea, ori mijloacele de subzistență. Revoluțiile pornesc de la nemulțumiri minore, eroii sunt cei care nu au mai suportat regula jocului, și au încălcat cu bună știință legea. Nu sunt mari diferențe între erou și infractor, o seamă de situații ante- evenimente și după ce acestea au avut loc, fac diferența dintre erou și infractor. Ca atunci când spui "revoluție" și vezi acțiuni îndreptățite, pe când atunci când spui "lovitură de stat", vezi niște ticăloși care au pus la cale răsturnarea orânduirii sociale.
Se spune că frica păzește bostănăria, rezultând același lucru pe care l-am spus la începutul acestei disertații de nimic : instinctele te fac supraviețuitor. Alții ar putea spune lași. Iar alții, foarte puțini de altfel, ar spune că a fost o alegere înțeleaptă.

Despre mine, ar putea spune oricine că sunt lașă : eu nu lovesc, nu i-au parte la loviturile mulțimilor. Sunt supraviețuitoare. Când nu mai pot suporta, mă retrag în umbră, într-un cotlon, ca animalele care fug de ciomag. Mai devreme sau mai târziu, voi reveni. Îmi mestec neputința, fac planuri și aproape întotdeauna reușesc să găsesc o soluție. Instinctul mă va conduce. Și fiindcă destinul nu e un zar pe care să-l pot măslui, va trebui să aștept să cadă într-un fel în care să-mi convină.
Sunt înțeleaptă? Da de unde!! – eu îmi urmez instinctele.

(2)
Adevărul e că nu toate gândurile merită analizate. Unele durează o fracțiune de secundă, după care se șterg, se disipează cum se risipește ceața. Le pierzi, deși cu doar câteva momente înainte, păreau să fie importante. Nu au fost decât minuscule fire de praf, luate de vânt. Sunt eu oare mereu îngăduitoare? Nu sunt, o să retez scurt, conversația care nu mă interesează. Nu știu de ce, mă obosesc unele subiecte, reluarea lor, ca atunci când după ce ai stors untdelemnul din niște semințe și nu vrei să le arunci : torni deasupra un lichid și reiei procesul de stoarcere – așa se întâmplă de obicei cu subiectele care atrag atenția populației de pe întreg mapamondul, și jurnaliștii sunt zgârciții care nu aruncă resturile la gunoi, nu atâta timp cât se poate face ceva din resturile acelea. Astfel de acțiuni duc la saturație, la oboseală intelectuală, la enervare și bineînțeles la conștientizarea neputinței. Îți trec prin minte metode cu care ai putea încerca să le închizi gura, însă tu ești mic, deși tu e ridicat la puterea milioane, tot mic ești : nu poți întoarce în favoarea unor expuneri seci dar echitabile, care nu țin partea nimănui, un anumit comportament aberant al presei. Și uite așa, presa continuă să te înnebunească, spunându-ți a "n"-șpea oară, cât de mult suferă cineva, și să te impulsioneze să urăști pe altcineva. Fiindcă asta se întâmplă atunci când prezentatorul talentat ca un actor de dramă, reia subiectul războiului. Respectiva știre ar trece neobservată, dacă prezentatorul nu ar puncta cu un anumit zâmbet, cu o anumită inflexiune a vocii, cu privirile, cu o sprânceană ridicată. Și uite așa e gata manipularea : un milion, mai multe milioane, și poți urca până la amețitorul număr de miliarde de telespectatori, cred că trebuie să simtă empatie pentru cineva și în revers : ură pentru altcineva.
Eu trag linie și decid : să se ducă naibii amândoi. Cum s-ar zice : ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda? - tot un drac.

M-am trezit la cinci. Sigur aș mai fi dormit, dar nu ține niciodată de tine însuți, de dorințele proprii, acțiunile întreprinse. Te ridici și acționezi atunci când trebuie. Numai rar de tot, omul poate decide dacă o acțiune poate fi anulată.
Sunt în căutarea unui minime înțelegeri a cum să acționez. Între lașitate și infracțiune, nu există cale de mijloc. Atunci când vrei să rămâi întreg și cu tot ceea ce ai, logica sănătoasă e să-i dai Dracului pe toți, în special pe cei care te privesc scârbiți de felul în care ai ales nefacerea a nimic eroic.
Unii cred că răbdarea este cununa virtuților. Răbdarea e cu totul altceva : e ceva care te macină. Răbdare te poate ucide mai ales când spiritul tău e mic, e slab, e necălit în luptele cu tine însuți.
Există și felul ocolit din expunerea virtuții care se cheamă răbdare : câte un individ are răbdare să îi pice prada în gheare. Strategiile de acest fel, se numesc simplu : capcane.
Nu știu dacă am răbdare, mai curând nu. Sigur sper ca ceva dinafară să-mi ajute, sper ca destinul să strivească tot ce eu nu am voie. E simplu și nici măcar Biblia nu condamnă acțiunea, gândul că cineva așteaptă ca dușmanul său să fie strivit, fără să îl atingă în vreun fel. Însă nu e nici o urmă de virtute în acest caz : gândul tău s-a răzbunat și o altă mână ori un fenomen oarecare, a lovit. Eu cred că e condamnabil gândul. Însă nimeni nu stă la închisoare, dacă în mintea lui a ucis pe oricare i s-ar fi împotrivit. Într-o oarecare măsură e o dovadă de inteligență, oarecum mefistofelică, dar cu toate acestea e o decizie inteligentă.
Un om normal nu este sfânt și nu e nici demon. Un om normal are sentimente contradictorii, chiar privind un singur individ : mi-e milă, însă sper ca destinul să ridice viața celor care mă obosesc psihic.
(3)Zău nu știu de ce sunt ticăloasă, fiindcă uneori sunt, trec peste ceea ce ar trebui să însemne utilizator, cititor normal. Pe urmă regret, dar cum zicea tata :
—La ce ți-e bună pocăința după moarte?..
Asta e : regret, înțelepciunea m-a părăsit și eu am înțeles încă odată, că nu sunt întreagă la minte, necum filosof, un filosof își ține gura. Sigur mai admonestează și filosofii, dar o fac atunci și numai atunci când e vorba de moralitate. Care moralitate e în fond, o mare ipocrizie. Însă lumea nu se cutremură din temelii pentru felul în care ipocrizia ar trebui anulată, dimpotrivă, pare un mod de viață.
Toți fără discuție, fără putere de tăgadă, toți suntem ipocriți. Îngăduința e ipocrizie, neîngăduința e ipocrizie, atacul împotriva cuiva care nu simte ca tine, e ipocrizie, felul în care accepți pe unul care nu simte ca tine, e tot ipocrit. Morala e ipocrizie, religia e tot un fel în care ipocrit te sui pe un podium și accepți lauri. Ce putem face? Cam nimic : pe celălalt taler al balanței, nu există altceva decât acțiunile vătămătoare. Cineva va suferi orice ai alege.
Nu întotdeauna îmi reușesc pildele, ceea ce face ca vorbăria să capete esență, să se susțină printr-un exemplu posibil, însă voi încerca, altfel ce filosof în devenire aș fi, dacă nu am încercat să vorbesc unui copil pe înțelesul lui!? Să vedem dar.
Regulile prin care morala religioasă, ține în frâu acțiuni de natură să dăuneze sănătății, nu știu dacă sunt multe exemple, însă voi căuta să prind unul.

Un om nu se poate abține în a-și dori ceva ce nu-i aparține. Ca David, atunci când s-a îndrăgostit iremediabil de Bathsheba, care era soția unuia dintre generalii săi, generalul cu pricina, fiindu-i și prieten. Ipocrit până la absurd, David inventează o primejdie, care doar pe jumătate era adevărată : exista războiul, dar nu era necesară prezența generalului cu pricina. Dar David o voia pe nevasta aproapelui său, și nu s-a împiedicat de conveniențe, de morală, de legea primită de Moise direct de la Dumnezeu :,, Să nu râvnești la nimic din ce nu-ți aparține! ". Mda : Domnul a spus, Domnul a auzit. A fost David ipocrit? A fost față de Dumnezeu : a încercat să-l determine să creadă îndreptățită acțiunea lui omenească. Ce-a reușit? Un pic mai mult decât nimic : fiul născut din Bathsheba, a fost omorât de Dumnezeu. De unde putem vedea că religioși fiind, este interzisă ipocrizia.
Din punctul de vedere al legalității unor acțiuni? Sigur sunt multe exemple. Și din nefericire, și cei care aplică legile, sunt influențați de ipocrizie : vor banii lui Alexandru Mazăre, vor banii Elenei Udrea, vor banii lui Traian Băsescu.. La fel cum au vrut și au luat banii lui Radu Mazăre, ai lui Adrian Năstase, ba și pe ai familiei Becali. Și al multor alții. Așa stând lucrurile : legea are mai multe ipocrizii decât ale milioanelor de cetățeni obișnuiți, însumate.
O altă ipocrizie este cea a știriștilor de pretutindeni : contra unor sume de bani, îmi povestesc ( virgulă) cu lux de amănunte despre un război, despre o epidemie ori pandemie, despre cum se scumpesc banii, tocmai ca să nu se scumpească.
Ipocrizia este mod de viață.
Este traducerea lui :,, fiecare trage jarul la turta lui ".

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...