vineri, 10 septembrie 2021

poem aparținând lui Saadi Shirazi

Thogrul şi străjerul
poezie aparținând poetului Saadi Shirazi

Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
— Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,
Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?...
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

traducere de Şt.O. Iosif
Imaginea este o pictură care se numește :,, Saadi într-o grădină cu trandafiri

Sănătatea de acum două veacuri și moartea care seceră astăzi în spitale

Da, da : se întâmplă să uiți ceva care nu era important, ori era o minciună. Însă ceea ce crezi tu că este important, chiar dacă pentru alții ar putea părea o idioțenie, nu poți uita. Pe moment ai putea vorbi despre altceva, fiindcă e posibil ca un anumit subiect, să ți se pară mai important, mai demn de vorbit despre el, câteodată te aperi, altădată acuzi, și nu rareori, te trezești furios ca un diavol care scuipă foc. Dar te întorci la ceea ce era în mintea ta de mai înainte să fii chemat să ți se dea un ordin ori să ți se așeze pe frunte laurii unui premiu mincinos.
Să ne întoarcem deci la oile noastre.

M-am întrebat de multe ori, dacă nu cumva am ajuns ca exponenții societății secolului trecut, ori de la sfârșitul penultimului secol, cei din pătura ființelor needucate, refractare noilor descoperiri, noilor aplicații ale medicinei, cei care se întorceau cu privirile spre vraci și vrăjitori, cei care puneau pe locul medicului priceput la toate, pe Zeul suprem, despre care religia prin reprezentanții săi, le citau din evanghelii, explicându-le ca Zeul este singurul doctor, și singura șansă de vindecare, este credința.
Este, nu putem nega miracolele, și nu putem ascunde sub preș descoperirile privind psihicul omenesc, în stare să anihileze orice suferință. Există, dar pentru asta ar fi trebuit să ne păstrăm firea înnăscută, ceea ce e aproape imposibil, omul se teme de sinele său, și puterile vindecătoare au dispărut din marea majoritate a ființelor locuitoare pe planeta Pământ.
 Credința și propriul tău psihic, sunt chirurgi desăvârșiți, sunt panaceul care vindecă în egală măsură, un panarițiu minor, și o septicemie în ultimă fază, când omul este deja cu un picior în lumea umbrelor. Există miracole, au fost de la Facerea Lumii, și multe dintre ele, sunt amintite de Vechiul Testament. Ca și prevenția de altfel, și aceasta exista : bolnavul era izolat, exista interdicția de-a-ți uni destinul cu un străin, și deși ți se pare o prostie : Biblia amintește de igiena caselor, a veșmintelor, a corpului tău fizic. La fel sunt amintite pandemii adevărate. Și Biblia e strictă într-o anumită privință : vindecarea trebuie verificată, nimeni nu poate locui într-o comunitate de oameni sănătoși, dacă este purtătorul unei boli oricare.
Dincolo de religie, omul de rând avea vraci : oameni pricepuți la plante și la administrarea lor. Vraciul era în stare să pună la locul lor oasele frânte, să trateze reumatisme, să vindece bolile care se iveau în copilărie, vraciul știa să-ți indice un tratament împotriva bolilor de inimă sau de plămâni, ba chiar orice în interiorul corpului fizic era bolnav, putea fi vindecat. Nimeni nu avea nevoie de pilule și alifii, vraciul exista în fiecare comunitate și era cu adevărat util. Vrăjitorii existau pentru cu totul altceva decât să citească viitorul în palmă, se numeau solomonari, și rostul lor era menținerea unui climat proprice într-o regiune întreagă. Erau consultați la începerea lucrărilor agricole, și erau chemați să cerceteze locul unde va fi construită o casă ori săpată o fântână.. Un solomonar, avea datoria să apere avutul oamenilor de fiare sălbatice, de cataclisme, de puterile întunecate, era chemat în cazuri de crimă, să descopere vinovații, ori furturi, ori oameni dispăruți în adâncimile lacurilor ori ale munților. Dacă preoții aveau puterea credinței în Zeii noi, vracii - solomonarii, se încredeau în Zeii cei vechi. Fiecare comunitate avea pe lângă vraci și vrăjitor, un vânător și un grup de bătrâni, conduși de un jude. Pedepsele se dădeau în cadrul comunității respective. Dincolo de legea nouă, existau legile vechi – obiceiul pământului..
Toate au rămas vetust închise lumii dinafară, și într-o molimă în care ar fi intervenit doctori și autoritățile societății, era privită ca o intruziune. Nimeni nu avea încredere în cei care nu aparțineau comunității lor. Erau priviți ca dușmani, călăi veniți să distrugă......
....
Iată-mă privind neîncrezătoare : salvarea care te duce la un spital, te duce pentru a nu te mai întoarce niciodată. Medicamentele care ți se administrează, oxigenul care ți se bagă forțat în plămânii deja ferfeniță și neînvățați cu ozonul pur, vor claca de la a doua zi de la începerea tratamentului. Puțini rezistă două săptămâni. Pilulele, serul din fiolele cu înscrisuri într-o limbă străină, nu fac decât să șubrezească starea omului care intră pe picioarele lui în Unitatea de primiri urgențe, și îl scot cu picioarele înainte, în pielea goală, cu o etichetă legată de picior ori de mână și fără suflare.

Iată-mă privind cu frică tot ce mi se inoculează. Privind cu ură toate impunerile. Iată-mă întorcându-mi privirile înapoi : la vracii și solomonarii mei, la judele în stare să judece cu dreptate. Mă întorc în timp și nu-mi pasă de nici o impunere. Nu-mi pasă de minciunile cu care vrei să-mi tulburi judecata sănătoasă. Fiindcă știu : voi supraviețui fără tine, tu cel care vrei să mă obligi să mor. Acesta și numai acesta este scopul celor care mă obligă să urmez un tratament, oricare ar fi el și împotriva voinței mele : vrei să mă ucizi.
Spitalele, cei din companiile farmaceutice, sunt înțesate de călăi. Și pentru asta mă întorc la timpurile în care plantele și mâncarea mea, îmi ofereau sănătatea de care aveam nevoie pentru a respira liber.

joi, 9 septembrie 2021

O secundă a dimineții de joi

În balamucul din capul meu, se învălmășesc o mie de gânduri nebune. Convingerea că dacă vreau să fac pe placul cuiva, se cheamă că cedez : fiindcă mie îmi place cu totul altceva. Bunăoară imaginile pe care le adaug postărilor : nu îmi plac mereu, sunt momente în care ceea ce am scris are o doză de dramatism, însă lumea nu este plăcut impresionată de imagini triste, întunericul din neputințe, trebuie făcut rază de lumină. Cedez fiindcă am înțeles : pe Facebook lumea nu prea e interesată de cum gândești ori simți, lumea vrea și ceva distractiv. Eu n-aș prea vrea mereu, mă rog : am avut și momente în care am râs în mine și am făcut râsul cuvânt și l-am împărțit tuturor. Nu au înțeles mulți, s-au temut de erezie, Dumnezeul lor era mânios, este un vătaf cu ciomagul și biciul de curele terminate cu bile de plumb greu, și îi lovește și atunci când râd, sau tocmai atunci. Dumnezeul meu e bun și iertător, știe să râdă și știe să ne iubească și atunci când vorbim gura fără noi, se amuză ca un tată ce este, de poznele noastre de copii. Și m-am întors să fiu fără zâmbet, fiindcă nimeni nu a putut râde. M-am întors să fiu fără lacrimi, fiindcă nimeni nu a plâns lângă mine. Așa că am dat din cap atunci când au crezut că sunt eu peste tot și în fiecare imagine adăugată : ducă-se Dracului grămadă, creadă ce-or vrea.
În balamucul din mintea mea, se ridică deasupra unui neuron pricăjit, un nume. Mă strânge în spate, și părul mi se ridică pe ceafă ca la zâvozii cei cu ținte pe cureaua de la gât, bune de împuns ucigașii blândelor mioare. Mi se sumețesc buzele în rânjet mârâitor. Ochii îmi scapără. Picioarele mi se înfing în țărână. Sunt gata de atac. Un nume. Numele a fost purtat de un om care mi-a stricat ordinea. Mi-a distrus ceva al meu. Eu n-am putut apăra, și locul și ființele din locul acela, au avut de suferit. Fiindcă eu zăvodul am avut botnița pusă, și de gât mă împiedeca parul jujăului. Asta a fost. Acum un nume la fel, se insinuează, se târăște ca dihorul cu burta lipită de pământ. Dar sunt pregătită și trează.
Și balamucul se învârte, îmi strivește cu mânie liniștea. 

Și o altă secundă, a nopții de vineri... 
Uite, mă gândesc dacă ar fi mai de folos să te culci devreme? – și-mi spun că eviți să faci ceva nelalocul lui , să auzi ceva neplăcut, să descoperi ceva care te va supăra. Nu știu de ce dar nu-mi place să aflu prea multe, însă deși lipsită total de curiozitate, mie mi se întâmplă să mă izbească în față adevăruri care mă supără. Urăsc să știu. Îmi astup urechile atunci când cineva vrea să bârfească, dar e inutil și acestea toate au darul să mă întoarcă pe dos.
Psihologii par deciși să te convingă, și atunci când ai făcut ceva dăunător, că nu e vina ta, că acțiunea ta nu este cauza supărărilor de mai târziu. Eu consider asta cea mai mare prostie. Dacă m-aș putea întoarce în timp, dacă mi-aș putea trăi încă odată viața, sunt sigură că aș face totul diferit. Nu de azi de ieri, poate din momentul în care am fost conștientă, am putut deosebi binele de rău. Dar nu pot face asta și nu-mi rămâne decât să trăiesc așa, cu suferința acțiunilor mele greșite.
Sigur suntem oameni, cu sau fără voia noastră, trăim momente în care facem alegeri greșite. Eu mai mult decât orice om, am făcut mereu alegeri greșite. Bineînțeles știu că în Biblie este un verset, care sună așa :,, Blestemat să fie omul care se încrede în om. Binecuvântat fie omul care se încrede în Dumnezeu. ". Da, știu, nu chiar din momentul primelor alegeri greșite, dar știu de ceva timp, și nu am putut să urmez versetul. Nu m-am putut convinge că nu poți crede în oameni. De ce să nu cred? Am făcut eu vreodată diferit de ceea ce am promis? Nu mi-am tras eu mâna înapoi, chiar dacă ar fi trebuit să opresc, să pun punct la ceva anume? Atunci? Cum să nu crezi în oameni? Am mai spus, acum câțiva ani am mai spus. Isaac Bashevis-Singer, spune prin gura lui Ghimpl :,, Astăzi nu crezi oamenii și mâine nu mai crezi în Dumnezeu ". Am crezut în oameni. Se vede treaba că din toate ființele vii ale lumii, mie mi-a fost dat să fiu Ghimpl netotul.
Dar înainte de-a avea sfârșitul lui Ghimpl, mă voi trezi. Să știi ce se va întâmpla și să mergi înainte netot ca bietul Ghimpl, cel înșelat de toți, se cheamă că îți meriți soarta.
Un psiholog te amăgește : nu e vina ta! Dar eu am știut înainte să se întâmple.. 

miercuri, 8 septembrie 2021

Românii sunt trădați și vânduți sistematic. Nu e departe vremea când vor fi uciși.

Mă roade ceva. Declarația lui Iohannis, cea prin care cerea celor acreditați pe la mama Dracului, Bruxelles ori Nato, să întărească declarația de adeziune, să menționeze că democrația se păstrează în România.
***
—Păi scumpul nostru prezident, crezi că români sunt idioți? Crezi că toți cetățenii sunt incapabili să deosebească o amenințare voalată la adresa populației, de o inocentă ieșire la declarații? Ne ameninți puiule? Hm. Asta nu poate rămâne așa. Nu se poate! Te comporți ca Ceaușescu în decembrie ăla negru, când a fost prins la înghesuială. Ameninți poporul cu forțele armate străine? Hai-hai! Ai grijă de tine, că și Ceaușescu s-a înconjurat de mercenari, și tot am ieșit învingători. Nu amenința poporul, că n-ai să știi ce te-a lovit.
Ce rost are să te adresezi altor națiuni? Ești președintele Europei, al NATO, sau a țărișoarei pe care o vinzi bucată cu bucată.
Lasă-ne să rămânem în coma indusă de trei decenii. Noi.. Ai citit poezia aia a lui Coșbuc?
,, Sunt greu bătrânii de urnit,
Dar de-i pornești, sunt greu de-oprit... "
Înlocuiește bătrânii cu românii, și o să ai imaginea completă.
Prea te încrezi în forțele străine. Prea uiți că ești președintele României. Noi nu uităm. Te-ai înconjurat de un guvern corupt și vrei să jupoi țara!
Să-ți fie rușine obrazului. Românii au avut încredere atunci când te-au votat. Așa le răsplătește încrederea : amenințând, colaborând cu străinii la distrugerea statului? Ceea ce faci se cheamă înaltă trădare. Și vei da socoteală.

Cineva va trebui să ia act de ultimile declarații ale actualului președinte al României, care se comportă ca un trădător de țară.

marți, 7 septembrie 2021

Iepurașii..

Mă gândesc la ceva care ar putea să nu fie important, ori să fie greșit. Mă gândesc la animale. La animale de tot felul. Pe cele mici, cele care mănâncă numai ierburi și cele care se hrănesc și cu animale și mai mici, le compătimim : am văzut doi pui de iepure dormind într-o cutie de lemn, pe niște paie. Nu știu de ce m-a întristat imaginea asta, fiindcă în mediul natural, e foarte posibil să doarmă pe pământ, într-o văgăună, săpată de mama lor. Mi s-a părut trist să-ți începi viața pe paie.. Pe urmă mi-am amintit de cei doi pui de urs, și de mama lor, călcați de tren, aruncați într-o groapă. Nu am simțit nimic, nu mi-a păsat, pui și-a pierdut înțelesul, doar fiindcă eu știu că ursul, omnivor ca și mine și ca și mine e indiferent și fără milă, dacă i-aș sta în cale, m-ar mânca fără remușcări, ba chiar nici nu ar fi pedepsit, cum aș putea fi pedepsită eu, dacă l-aș mânca. Și nu mi-a păsat văzându-i morți pe câteștrei. Dimpotrivă : cealaltă știre, cu cei care ar putea fi condamnați la închisoare fiindcă au vânat, tranșat și mâncat un urs, acea știre m-a scos din fire, m-a umplut de ură față de autoritățile care nu mă păzesc de criminalul feroce care este ursul , ba chiar îl ocrotesc și mă condamnă atunci când mă apăr singură. Nu mă ascund după deget : Terra ar fi mai plină de posibilități, fără marile carnivore și care nu se pot îmblânzi, care nu sunt de nici un folos, care nu pot fi mâncate fiindcă cineva le confundă cu o jucărie de pluș. O planetă fără carnivorele mari și fără reptile, ar fi locul ideal pentru om. Nu-i pot plânge, poate fiindcă nu sunt idioată, nu-mi vine în minte să reînvii dinozauri dintr-o celulă, și nu aș clona unul dintre ei, ori vreun mamut.
Mi-e milă de bieții iepurași : s-au născut într-o cutie de lemn, pe niște paie..
Deși...
Sâmbătă, voiam să urmăresc o emisiune pe National Geographic Wild. Am dat drumul prea devreme : niște pui de tigru, încercau să se salveze dintr-un loc atins de inundații. La început nu am înțeles ce se întâmpla. În mai puțin de un minut, mi-am dat seama că puii erau condamnați. Mi s-a frânt sufletul de milă, într-o secundă am urât omul care filma și nu intervenea nicicum. Am smuls ștecherul televizorului cu furie. Nu am mai vrut să văd ce a făcut Dr. Pol. Nu am mai putut.. Și nici nu am uitat. Aș vrea, dar nu pot. Între puiul unui râs – în pădurile noastre nu sunt tigri– și puiul unui urs, aș alege puiul de felină. Pe cel al ursului, l-aș lasă să piară fără remușcări. Ursul e mâncare, felinele nu sunt.
Mă gândesc la animale. Mici sau mari, vegetariene sau prădători înnăscuți pentru animale mai mici. Ciudat e omul : mâncare e diferit. Între a mânca și a te lăsa mâncat, e o balanță care trebuie menținută. Atunci de ce Dracu nu-mi dau pace cei care nu știu ce se mănâncă și ce este interzis?
Și nimic : iepurașii dorm pe paiele lor, într-o cutie de lemn : săracii...

luni, 6 septembrie 2021

Democrația?– chiar așa, unde o putem găsi?

Democrație..

Da : am citit postarea cuiva, într-o pagină a unui muzeu. . Ba și comentariile de la postare, le-am citit. Am înțeles că au murit inutil oameni. Și am mai înțeles că prea puțini dintre cei care mai suflă după decembrie '89, au înțeles, au putut face deosebirea între demnitatea omului simplu și dorința nebună a câinelui fugit de la stână, și care a murit pe o șosea printre străini ( a se citi Cățel emigrant, poem ce aparține lui Adrian Păunescu).. Prea puțini au rămas demni, prea puțini au înțeles de ce e mai valoroasă bucata ta de mămăligă, decât,, niște pâine și-un os ", primit de pomană, ori câștigat cu sânge, pe șoseaua unde ai emigrat.
Mi-e teamă că nimeni nu înțelege, că demnitatea a rămas în dicționar, că e un cuvânt pompos, pe care doar dicționarul explicativ al limbii române, îl poate face pe înțelesul tuturor.
Ați primit democrația mult dorită? Nimeni nu mai stă la cozi? Sunteți liberi să vă spuneți păsul? Nu cumva vă calcă și astăzi în picioare noii milițieni : polițiști și jandarmi, mercenari ai puterii?... Mă refer la cei care au rezistat, nu au fugit ca un cățel fără minte, de la stâna unde un cioban îi arunca o bucată de mămăligă.
Eu n-o duc mai bine. Muncesc până îmi sar capacele, și tot n-o duc mai bine. Sigur : am un acoperiș deasupra capului, dar nu e meritul meu, e al tatei, eu nu aș mai putea să-mi ridic un perete din munca mea din democrație. Sigur am posibilitatea să-mi cumpăr haine de firmă, dar ar trebui să renunț la mai multe decât renunțau părinții mei, înainte de '89, pentru un apartament. Sigur pot mânca toate fructele exotice, pe care le găseam în cărțile de botanică, dar cu ce sunt mai bune decât mărul sănătos din curtea bunicilor?.. Am carne la discreție. Cu aditivi. Carnea pe care o pot ține în frigider 40 de ani, fără să se altereze. Am libertate. Atât de multă libertate am, că dacă aș suferi de o boală incurabilă, aș muri mai repede decât un pui de o zi, uitat în ploaie. Am libertate : dar dacă vorbește gura fără mine, înfund pușcăria, doar pentru am îndrăznit să spun un adevăr. Sunt liberă ca pasărea cerului : pot crăpa de foame, pot merge la bogații lumii să le curăț excrementele. Pot merge să mă și spânzur : democrația îmi dă dreptul să-mi pun funia de gât.
Vă place democrația? Care democrație? Unde e că aș avea și eu mare nevoie de ea!

duminică, 5 septembrie 2021

O amintire veche

E bine : o localitate unde se țin obiceiurile de sărbătoare, e rară, m-aș încumeta să zic : mai rară decât pasărea Rock, pasărea care vine o dată la un secol, care se naște din piatră și care nu poate fi momită cu nimic..
Mă bucur : eu nu am mai văzut bâlciul ( la mine se ținea de Duminica Mare), de când omenirea a pășit în secolul XXI, omenirea a evoluat, și târgurile astea destinate bucuriilor mărunte, nu-și mai găseau locul. Nu știu unde își așează cortul, vreunul dintre circurile pornite să colinde țara, să aducă bucurie copiilor. Nici circuri nu mai sunt : circ se definește : râs, prestidigitație, dresură de animale.... Ce poți dresa? Hai înapoi cu un veac și jumătate, hai la dresura de pureci.. Sau și ăștia sunt apărați de activiștii drepturilor insectelor parazite?...nu contează. E bine că mai există o localitate unde tradiția se menține. Chiar și așa, chiar numai cu jucării, chiar parc de distracții doar.. Chiar. Eu încă mai am într-un plic, într-un sertar, poze vechi : eu de cinci ani, în rochița de catifea albastră cu guler alb de dantelă, cu balerinii asortați și șosetele trei sferturi albe. Eu suită pe un scaun, cu mama-mare în dreapta... – mama-mare are între degete, portțigaretul negru, unde fumega o țigară Naționale.. Eu nu zâmbesc : nicăieri nu zâmbesc în poze. Mama-mare surâde strâmb, îmbrăcată în taiorul negru și bluza pepit : îl îngropase pe tata-mare în martie, totuși eu eram copil și trebuia să fie veselă pentru mine. La bâlci. Fotograful la minut a imortalizat secunda. Oare la ce mă gândeam? Am uitat.. Am uitat și nu știu nici astăzi, de ce nu surâd măcar în poze. Nici măcar în cele de la cununia civilă ( dar asta e altă poveste...).

În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..

Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...