N-o să mai fiu atât de prezentă: internet fix? Nu vrea, se aprinde și se stinge beculețul verde, cel mobil e slab. Acum nu ar fi o ( cum se cheamă?) surpriză, fiindcă tot așa: am telefonul fix racordat, pentru o parte din cunoștințele mele, și nu funcționează nici două minute : un beculeț roșu îl înlocuiește pe cel verde. Rezultatul? Vreo 180 de lei, inutil plătiți în fiecare lună la Telecom. Urmează televiziunea, canalele care nu le putem urmări, fiindcă Telekom nu le-a putut achiziționa pe motiv că s-au scumpit. Alte canale care ne interesează, se opresc sau merg așa ca pe timpul lui Ceaușescu: cu pureci, cu tăieturi, cenzurate. Altele de loc : filmările turcești și cele ale Bollywood, merg sticlă. Și desigur cele religioase.. Nu avem de ales : am semnat un abonament pe doi ani. Banii care îi vom arunca la propriu pe apa Sâmbetei. E o afacere profitabilă pentru Telekom. Nici măcar nu știi unde să reclami și dacă te duci în pagina lor de aici, tot nu te ia nimeni în seamă. Bani pe care i-aș fi putut da unei alte companii de televiziune, telefonie, internet. Sfaturi: renunțați la internet mobil pe unul dintre telefoane! Renunțați la unul dintre cele două telefoane cu totul.. Mă supăr și simt că dacă nu ies, înjur, sau îmi agravez boala de stomac, ivită pe fond nervos. Ar trebui să o scuip pe idioata de la ghișeu, idioata care vrea să pară că îi pasă de mine. Aș scuipa-o urât, dar nu, eu spun: Nu, mulțumesc– și ies rapid. Nu o să pot fi prezentă : când aplicația ar vrea să meargă, nu vrea Telekom. Nu știu să explic și nu încerc.
( 1 |Bubu Puiu :
— Ne urmăresc. Ne urmăresc și atunci când închizi Smart TV, când nu-l scoți din priză.
— Prostii ( eu) , prostii prietene, nu se poate. Cum poți crede invențiile unor alienați care văd OZN-uri pe Lună și Sfinți pe cimentul din bucătărie. Nu se poate prietene, nu e posibil!
— Ne urmăresc. Și atunci când tu nu-ți dai seama, camera foto de pe telefon te înregistrează. Când tu dormi , ei știu. Și atunci când telefonul e închis.
— Prostii prietene , dar hai să-ți fac pe plac : le închid, le pun în cutiile lor și cutiile în dulap.
— Bine. Ne urmăresc. În curând vor ști totul. Sateliții sunt fiindcă trebuie să vadă ce e în casa ta, să vadă și cum reacționezi. Și într-o zi vor ști cum gândești.
— Prostii, nu se poate. Nu sunt telepați. Nu te pot influența, mentalul nu este neapărat colectiv. Aberații
— Aberații ai crezut tu. Ai crezut că în Nevada nu s-a recuperat nimic. Ai crezut că oamenii dispăruți au plecat voluntar. N-au dispărut, dar nimeni nu-i mai poate salva, sunt închiși pe viață. Inventează , cercetează, au răspunsuri. Ai spus aberații : OZN-uri. Sunt. Le-am văzut
— Prietene, hai să schimbăm discuția. )
(2| Sandu Croitoru
— Hai că nu vrei să mă crezi, n-o mai lungesc. Și atunci când o să simți pe pielea ta, atunci o să înțelegi : Chemtrails, sunt și nimic nu le va opri să împrăștie sămânța unui nou război : biologic. Nu pierd un om. Dar Terra va pierde un sfert din populație. Terra va fi curățată ca în vremea nazismului, și nu ai să știi pe cine să chemi la Nuremberg. Fiindcă și ei vor avea același tip de pierderi, ai să-i compătimești. Sunt șase oameni. Nimeni nu îi cunoaște. Conduc din umbră, masoni din generație în generație. După ce mai întâi s-au numit Templieri. Sunt șase. Atât au supraviețuit, șase care vor distruge tot ce tu nu crezi posibil.
— ... ( tac. Din punctul meu de vedere e un alt nebun)
(3| León Zaric
— Cum nu vrei să înțelegi? Tot ce ucizi se întoarce împotriva ta. Soldații ucid. America ucide. Cum nu crezi în adevărurile lui Che? Cum?
— E un rău necesar.
— Necesar?. Mâncarea e necesară! Nimeni să nu condamne pe nimeni pentru vânătoare și pescuit. Toți să-și sape gradina și să crească plante, să crească animale, să nu se încreadă în promisiuni. Fii sora lupului și ia cocoșul să-ți fie unicul orologiu. Nu vrei să înțelegi că o dronă poate să-ți aducă moartea celor dragi ție? Ce nebunie... Ce nebunie..)
.....................,...........
Nu, eu n-am crezut niciodată pe nimeni. Prietenii mei? Nu-i mai am, m-au lăsat să nu cred
( c. ferent – Fleacuri.
Vax cu apă de ploaie)
vineri, 24 aprilie 2020
joi, 23 aprilie 2020
A fi Dumnezeu
Gânduri, nimic important, adevăruri care dor și preferi să nu le spui, bravezi, râzi, ești ironic, o faci pe viteazul, te avânți în lupte de care nu-ți pasă în mod normal, și dai impresia de normalitate, de sănătate, de orice, dar nu de ceea ce e adevărat, nu durerile, astea nu vor ieși – te-ai simți împuținat, micit de adevăr, de durerea care e numai a ta. Devii prestidigitator, iluzionista, orice, dar nu tu. Tu ești firav, ești strivit de durerile lumii , ești frunza de plop care tremură la orice adiere, dar durerile tale nu vor ieși, fiindcă slăbiciunea e o tară atât de rușinoasă, fiindcă sensibil și bun e un păcat, fiindcă trebuie să fii viteaz, fiindcă ai decis : niciodată. Și gata luptele care nu te interesează le adopți, cu greu îți vii uneori în fire și te ascunzi , tu nu ai ce căuta în arenă : nu poți fi gladiator, ai face abstracție de toți cei care strigă – Ucide-l! – fiindcă tu vezi neputința din ochiul învinsului, îi întinzi mâna să-l ajuți să se ridice, fiindcă tu ai suflet.. Și bravezi și nu intri în arenă, fiindcă știi că te-ai face de râs. Copil, plângi după șobolanul prins în cursă, adult, simți durerea învinșilor, și te ascunzi, țeși o poveste, o scuză, fiindcă nimeni nu trebuie să știe : ai luat cu bună știință pe umeri , durerile oricărei ființe vii, ca Puișor din Maidanul cu dragoste : plângi după buruieni și ciulinii care rămân să moară iarna. Și eroic, bravezi, intri în lupte care te scârbesc , deși tu nu poți ucide nici măcar un șobolan. Ești bolnav de iubire de oameni, ești pe moarte cu Natura care pierde bătălie după bătălie. Ești îngrijorat că Soarele se va stinge. Și deși nu ești Dumnezeu, tu lucrezi lucrările lui. Dar asta nu trebuie să știe nimeni, fiindcă asta e o lepră care te face de râs și te alungă în peșteri întunecoase, în labirintul subpământean, unde plângi după cei care au pierdut în arene și nu i-ai putut salva.
Eu? Eu nu voi ieși niciodată, fiindcă sunt atâtea durerile Universului în mișcare. Fiindcă mor atâția șobolani în curse. Fiindcă nu pot salva nici un scaiete de coasă. Fiindcă ceea ce văd , simt și ceea ce simt, doare, și adevărul e că totul e murdar, urât, întunecat, și luptele sunt minciuni care vor ucide.
Gânduri. Plâns de copil a cărui jucărie era un șobolan viu, un șobolan pe care niște oameni l-au prins într-o cușcă și-l îneacă. Și copilul nu poate lupta cu oamenii mari și fără suflet. Cum să le spui : e o ființă vie! Pentru ei e un șobolan care roade, care mănâncă, care are microbi.. Și-l ucid. Și nimeni nu înțelege că ucide sufletul unui copil.
( c. ferent – Dumnezeu? Era un copil căruia i-ați ucis sufletul)
marți, 21 aprilie 2020
Alienări
motto: ,, Ah!– numărul două" – Barbu Ștefănescu Delavrancea- Trubadurul
..Mă trezesc îndoieli( ,,cu" ,de fapt) . Surâs și lacrimi. Mânie și un firicel de speranță. Mă trezesc sperând că a fost un vis urât, unul dintre coșmarurile mele care semănau ca două picături de apă cu cele ale lui Lars von Trier. Sau cu cele ale lui Edgar Allan Poe. Sperând că așa au fost: somn vecin cu delirul morții, când înțepenești, când ești conștient că visezi și nu te poți trezi. Când se așează pe pieptul tău un monstru și respirația se curmă, când te zbați să miști un deget și apoi să țâșnești cu capul înainte spre chiuvetă, să-ți bagi capul sub jetul înghețat, să te trezești.. Și acum coșmarul e adevărat. Un zeu rău al somnului, te ține încătușat în visul viu, visul de trezie.. Și trezia și somnul sunt una, nu există lumina. A fost înghițită de noapte : Zmeul a furat Soarele, Luna și Stelele, și pe fata frumoasă a împăratului , care se plimba în grădină, și voinicii, fiii de împărați, eroii mor în încercarea de a aduce lumina. Nu știm cum e să răsară Soarele, nu știm care e faza Lunii, și nici poziția Astrelor nopții. Fetele frumoase nu mai ies : toate sunt Cenușărese, toate s-au ascuns în bordeie subpământene ca Albă ca Zăpada.. Toate sunt Ilene oribite de lacrimi.. Nu-i nicăieri un salvator.. Bătrânul împărat moare așteptând. Mamele se sfâșie de dor.. Și cerul seamănă cu o dală imensă de bazalt.
Mă trezesc sperând că a trecut. Că e totuși dimineață și mă pot trezi să-mi reiau muncile mele de om. Dar nu-i. Nu-i nimic. 22 . Opt și cu cincisprezece. Ndeh: trei săptămâni? Lasă bă, lasă că n-am muri noi dintr-atât. Las. Că nu-i chip. Nu-i întoarcere. Las că nu-s Greunceanul. Las că nu-s George cel viteaz : ,, Întoarce-te casă bine / Să poci eu intra în tine " , și în casa cu o mie de oglinzi, Fata cu părul de aur , șoptind : ,, Când vine trimite buzduganul înainte " .. George râzând și înapoindu-i buzduganul cu o lovitură în piept. Râzând nepăsător :" Ba corbule : adu-mi mie apă în cioc și ți-oi da trei strârvuri de zmeu cu cai cu tot! "...
Dar nu. Eu sunt eu. Eu n-am o cofă și-o sticluță, mi-e frig și înțepenesc, mi-e cald și mă topesc.... – și drumul se oprește , buzduganul pe mine mă lovește.. Eu am rămas în valea plină de stane de piatră.. Și aștept : 22. 8 și cu 15 fac de trei ori câte 7 și mai rămân 2 . Nu-i așa mult. Lasă. Las.
Mă trezesc chemând surâsul din zorii când am așteptat să văd Aurora cea cu degetele trandafirii. N-am văzut-o . Eu numai noaptea văd capete de copil plutind într-o cadă pe deasupra unui păr cu fructe mici, pădurețe. Eu numai noaptea văd picioarele unui copil , retezate de la genunchi, picioarele care pășesc încă în virtutea inerției pasului, pe un parchet lucios. Eu numai noaptea văd cum din buchetul de mireasă al bunicii Ana, un craniu de copil se naște. Și dimineața sunt orbită de lacrimi. Nu știu cum arată Aurora : mie nu mi s-a arătat. Eu văd numai noaptea.. În jurul meu e noapte, pe pieptul meu un monstru de o megatonă, s-a așezat. Și nu mai lupt. De la patul meu până la apa treziei, sunt o mie de mile terestre, o mie de mile deșertice..
Mă trezesc sperând. : 22...8+15= 23 23: 7 = 3 , rest 2 .. Și ca un alt nebun "" Ah, numărul două.. ""– a doua strună a viorii se rupe și eu voi cădea în abis..
(c.ferent – A
lienări)
..Mă trezesc îndoieli( ,,cu" ,de fapt) . Surâs și lacrimi. Mânie și un firicel de speranță. Mă trezesc sperând că a fost un vis urât, unul dintre coșmarurile mele care semănau ca două picături de apă cu cele ale lui Lars von Trier. Sau cu cele ale lui Edgar Allan Poe. Sperând că așa au fost: somn vecin cu delirul morții, când înțepenești, când ești conștient că visezi și nu te poți trezi. Când se așează pe pieptul tău un monstru și respirația se curmă, când te zbați să miști un deget și apoi să țâșnești cu capul înainte spre chiuvetă, să-ți bagi capul sub jetul înghețat, să te trezești.. Și acum coșmarul e adevărat. Un zeu rău al somnului, te ține încătușat în visul viu, visul de trezie.. Și trezia și somnul sunt una, nu există lumina. A fost înghițită de noapte : Zmeul a furat Soarele, Luna și Stelele, și pe fata frumoasă a împăratului , care se plimba în grădină, și voinicii, fiii de împărați, eroii mor în încercarea de a aduce lumina. Nu știm cum e să răsară Soarele, nu știm care e faza Lunii, și nici poziția Astrelor nopții. Fetele frumoase nu mai ies : toate sunt Cenușărese, toate s-au ascuns în bordeie subpământene ca Albă ca Zăpada.. Toate sunt Ilene oribite de lacrimi.. Nu-i nicăieri un salvator.. Bătrânul împărat moare așteptând. Mamele se sfâșie de dor.. Și cerul seamănă cu o dală imensă de bazalt.
Mă trezesc sperând că a trecut. Că e totuși dimineață și mă pot trezi să-mi reiau muncile mele de om. Dar nu-i. Nu-i nimic. 22 . Opt și cu cincisprezece. Ndeh: trei săptămâni? Lasă bă, lasă că n-am muri noi dintr-atât. Las. Că nu-i chip. Nu-i întoarcere. Las că nu-s Greunceanul. Las că nu-s George cel viteaz : ,, Întoarce-te casă bine / Să poci eu intra în tine " , și în casa cu o mie de oglinzi, Fata cu părul de aur , șoptind : ,, Când vine trimite buzduganul înainte " .. George râzând și înapoindu-i buzduganul cu o lovitură în piept. Râzând nepăsător :" Ba corbule : adu-mi mie apă în cioc și ți-oi da trei strârvuri de zmeu cu cai cu tot! "...
Dar nu. Eu sunt eu. Eu n-am o cofă și-o sticluță, mi-e frig și înțepenesc, mi-e cald și mă topesc.... – și drumul se oprește , buzduganul pe mine mă lovește.. Eu am rămas în valea plină de stane de piatră.. Și aștept : 22. 8 și cu 15 fac de trei ori câte 7 și mai rămân 2 . Nu-i așa mult. Lasă. Las.
Mă trezesc chemând surâsul din zorii când am așteptat să văd Aurora cea cu degetele trandafirii. N-am văzut-o . Eu numai noaptea văd capete de copil plutind într-o cadă pe deasupra unui păr cu fructe mici, pădurețe. Eu numai noaptea văd picioarele unui copil , retezate de la genunchi, picioarele care pășesc încă în virtutea inerției pasului, pe un parchet lucios. Eu numai noaptea văd cum din buchetul de mireasă al bunicii Ana, un craniu de copil se naște. Și dimineața sunt orbită de lacrimi. Nu știu cum arată Aurora : mie nu mi s-a arătat. Eu văd numai noaptea.. În jurul meu e noapte, pe pieptul meu un monstru de o megatonă, s-a așezat. Și nu mai lupt. De la patul meu până la apa treziei, sunt o mie de mile terestre, o mie de mile deșertice..
Mă trezesc sperând. : 22...8+15= 23 23: 7 = 3 , rest 2 .. Și ca un alt nebun "" Ah, numărul două.. ""– a doua strună a viorii se rupe și eu voi cădea în abis..
(c.ferent – A
lienări)
sâmbătă, 18 aprilie 2020
Ipocrizia
( notă) Radu Comșa, între soldați, sus la cotă, prima dată dând ochii cu ceea ce era de fapt războiul : mirosurile, poveștile lui Mucenicu, obrăznicia țăranului care, colțos de felul lui și care își făcea planuri pentru întorsul la glia care ar fi trebuit să fie a lui, fraternizând, promițând. Paștele catolic: armistițiu tacit. Un neamț care cânta la flaut. Mihai Vardaru : ,, Radule, am ucis un om, l-am văzut căzând cu ochiul ieșit din orbită.. " , Mihai pentru care războiul era un rău necesar, transformat, empatic, vrăjmașul era ca el: om, tânăr, oferindu-se voluntar, să-și demonstreze lui însuși că nu îi era frică. Pâinile aruncate peste tranșee : ,,Hristos a înviat băi neamțule! " – pachete de țigări, în schimbul pâinilor. ,,Un neamț gros cât un știubei – Adeverat Kamerad! " După o săptămână, Paștele ortodox. Mihai Vardaru într-o baltă verde, cu un ochi ieșit din orbită, cu o lipitoare atârnând în orbita goală. Neamțul gros ca un știubei cu pântecul sfărâmat de obuz.O lună : Radu Comșa , un morman de bandaje, bâjbâind după scrisorile lui Mihai, pentru toți și pentru fetița cu gene frizate... Paștele prin prisma primului razboi mondial.. Paștele cu morți de tifos exantematic. Tabloul războiului înfățișat crud, fără înflorituri, lipsit de lirism și filozofie...
O sută de ani mai târziu. Realități pe care le va descrie altul care nu l-a cunoscut pe Cezar Petrescu. Poate nici nu știe cum a văzut el moartea, sărbătorile la vremea războiului. Pandemie. Morți la catolici. Morți la ortodocși. Hristos a înviat! .. Adevărat? Cine învie? Cine mai învie? Cine poate învinge moartea? La ce bun? Pasărea lui Mucenicu, pasărea cu inimi și măruntaie în pliscul de oțel. Pasărea care s-a întors după o sută de ani, la fel de flamândă, la fel de sângeroasă. A înviat Hristos? Și cei care au murit ieri? Cei care mor astăzi? Cu ce drept poți învia Domnule Hristos? Cu dreptul milei? Dar de cei care mor fără să învie niciodată, cui îi este milă? Care Zeffirelli nenăscut, face un serial despre un mort de coronavirus covid 19 ? La care să plângă toate națiunile lumii. Să-l sanctifice cineva. Să ne rugăm lui la vremea pandemiilor care stăpânesc din mila Pantocratorului Dumnezeu, care a decis să învie un crucificat. Ăștia care mor astăzi, nu te iubesc destul? Nu suferă destul? Păi, de ce nu pui la bătaie o resurecție, o Înviere generală?
( ,, Hristos a înviat băi nemților! – Adeverat Kamerad! " ....
( post scriptum) Eu nu pot fi ipocrită la nesfârșit. Fiindcă nu prea poți minți la nesfârșit, sau nu pot eu. Mă doare burta, la propriu, atunci când știu că ceea ce spun, nu e ceea ce simt. Și răspunsul e din gură, pe dinăuntru e revoltă, furie, mai întâi împotriva mea : de ce să mint și eu? – de ce și eu să fiu ipocrită? – de ce să spun ceea ce mă înfurie? Sunt eu Patriarhul care minte pentru bani, funcție, respectul ori invidia, ori felul în care lumea trebuie să-mi pupe mâinile , ori inelul, ori ceva, orice? Și mă întorc și le spun ceea ce ei nu vor înțelege niciodată : adevărul. Viețile curmate, două mii de ani în care n-a mai înviat nimeni. Știu, și ce știu e pentru mine. Știu: ca să facem o religie, trebuie să ucidem și trebuie să mințim. Știu: iluziile sunt robia pe mii de ani în slujba celor care conduc lumea. Și mie nu-mi iese nimic din ipocrizia cu care salut, zâmbesc, sunt de acord. Atunci de ce să mint eu? Cine mă obligă? Politica? Dar eu nu sunt înregimentată în nici un partid. Religia? Dar eu nu merg la nici o biserică, nu am frați și surori întru Cristos, Mohammed, Budha. Eu de ce aș minți? Și mă întorc. Masca ( virgulă) cade. Eu le spun ce simt eu. Eu le spun adevărul. Fără fardul surâsului mincinos : dar era mort când l-au băgat în hrubă? Scrierile ascunse pomenesc de o plimbare prin Extremul Orient, și brahmanii știu să moară aparent...
( Fleacuri – vax cu apă de ploaie
( p. p. s... ) Alții. Mai ipocriți decât mine. Săptămâna azimilor s-a încheiat. În noaptea de vineri spre sâmbătă au mâncat mielul cu ierburi amare, îmbrăcați, încălțați și încinși pentru drumul spre Țara promisă.. Și ca mine, ipocriți: Adevărat a înviat! – eu cu maliție: – Da' tu de ce răspunzi?.. N-are să recunoască: e ipocrit ca mine. Trăiește într-o țară majoritar ortodoxă, o țară care nu-i a lui. Dar e relativ pace, e relativ liniște, poate merge la Templul lui care se dărâmă, fiindcă nu sunt fonduri, fiindcă ar păți-o și el ca musulmanii : un zelos ar îngropa un porc, să spurce cu necurățeniile care intezic așezarea Templului pe un loc necurat.. Bietul de el : se conformează. Să fie lăsat în pace. La nevoie își coase pe mânecă Steaua lui David. Sau se botează. Tâmpitul. Cine te pune? A trecut fraiere vremea Imperiului Roman care îți poruncea numărătoarea poporului. A trecut nazismul care te încuia la Auschwitz. Din cauza ta tontule se pun temeliile unor noi Auschwitz-uri . Din cauza altora sunt mânați în cârduri la Bug. Ipocritule. Eu m-am trezit. Refuz să mai fiu ipocrită. Tu ce aștepți?
))
O sută de ani mai târziu. Realități pe care le va descrie altul care nu l-a cunoscut pe Cezar Petrescu. Poate nici nu știe cum a văzut el moartea, sărbătorile la vremea războiului. Pandemie. Morți la catolici. Morți la ortodocși. Hristos a înviat! .. Adevărat? Cine învie? Cine mai învie? Cine poate învinge moartea? La ce bun? Pasărea lui Mucenicu, pasărea cu inimi și măruntaie în pliscul de oțel. Pasărea care s-a întors după o sută de ani, la fel de flamândă, la fel de sângeroasă. A înviat Hristos? Și cei care au murit ieri? Cei care mor astăzi? Cu ce drept poți învia Domnule Hristos? Cu dreptul milei? Dar de cei care mor fără să învie niciodată, cui îi este milă? Care Zeffirelli nenăscut, face un serial despre un mort de coronavirus covid 19 ? La care să plângă toate națiunile lumii. Să-l sanctifice cineva. Să ne rugăm lui la vremea pandemiilor care stăpânesc din mila Pantocratorului Dumnezeu, care a decis să învie un crucificat. Ăștia care mor astăzi, nu te iubesc destul? Nu suferă destul? Păi, de ce nu pui la bătaie o resurecție, o Înviere generală?
( ,, Hristos a înviat băi nemților! – Adeverat Kamerad! " ....
( post scriptum) Eu nu pot fi ipocrită la nesfârșit. Fiindcă nu prea poți minți la nesfârșit, sau nu pot eu. Mă doare burta, la propriu, atunci când știu că ceea ce spun, nu e ceea ce simt. Și răspunsul e din gură, pe dinăuntru e revoltă, furie, mai întâi împotriva mea : de ce să mint și eu? – de ce și eu să fiu ipocrită? – de ce să spun ceea ce mă înfurie? Sunt eu Patriarhul care minte pentru bani, funcție, respectul ori invidia, ori felul în care lumea trebuie să-mi pupe mâinile , ori inelul, ori ceva, orice? Și mă întorc și le spun ceea ce ei nu vor înțelege niciodată : adevărul. Viețile curmate, două mii de ani în care n-a mai înviat nimeni. Știu, și ce știu e pentru mine. Știu: ca să facem o religie, trebuie să ucidem și trebuie să mințim. Știu: iluziile sunt robia pe mii de ani în slujba celor care conduc lumea. Și mie nu-mi iese nimic din ipocrizia cu care salut, zâmbesc, sunt de acord. Atunci de ce să mint eu? Cine mă obligă? Politica? Dar eu nu sunt înregimentată în nici un partid. Religia? Dar eu nu merg la nici o biserică, nu am frați și surori întru Cristos, Mohammed, Budha. Eu de ce aș minți? Și mă întorc. Masca ( virgulă) cade. Eu le spun ce simt eu. Eu le spun adevărul. Fără fardul surâsului mincinos : dar era mort când l-au băgat în hrubă? Scrierile ascunse pomenesc de o plimbare prin Extremul Orient, și brahmanii știu să moară aparent...
( Fleacuri – vax cu apă de ploaie
( p. p. s... ) Alții. Mai ipocriți decât mine. Săptămâna azimilor s-a încheiat. În noaptea de vineri spre sâmbătă au mâncat mielul cu ierburi amare, îmbrăcați, încălțați și încinși pentru drumul spre Țara promisă.. Și ca mine, ipocriți: Adevărat a înviat! – eu cu maliție: – Da' tu de ce răspunzi?.. N-are să recunoască: e ipocrit ca mine. Trăiește într-o țară majoritar ortodoxă, o țară care nu-i a lui. Dar e relativ pace, e relativ liniște, poate merge la Templul lui care se dărâmă, fiindcă nu sunt fonduri, fiindcă ar păți-o și el ca musulmanii : un zelos ar îngropa un porc, să spurce cu necurățeniile care intezic așezarea Templului pe un loc necurat.. Bietul de el : se conformează. Să fie lăsat în pace. La nevoie își coase pe mânecă Steaua lui David. Sau se botează. Tâmpitul. Cine te pune? A trecut fraiere vremea Imperiului Roman care îți poruncea numărătoarea poporului. A trecut nazismul care te încuia la Auschwitz. Din cauza ta tontule se pun temeliile unor noi Auschwitz-uri . Din cauza altora sunt mânați în cârduri la Bug. Ipocritule. Eu m-am trezit. Refuz să mai fiu ipocrită. Tu ce aștepți?
))
Achtung : das ist verboten !
Pe-o margine de vreme ascuțită.......
E o dovadă de măiestrie să poți reda trăirile unui om în situații diferite, la vârste diferite. Mă tem că literatura de astăzi nu mai poate, sau nu la nivelul celei de la început de secol XX. Să fi fost atunci perioada de aur, acea perioadă când creatorii încă erau în stare ca sculptorul renascentist și pictorul idem, să redea aproape fotografic trăirile omenești? Nu aș ști. Cu greu ne trecem pe noi înșine, părem ancorați într-o vârstă. Și vârstele noastre, la fel ca anotimpurile care vorba lui Françoise Villon: ,, Dar unde sunt zăpezile de altădată? ".. Nu mai sunt, bătrânii se rușinează de anii lor și se îmbracă și se comportă adolescentin. Esteticienii nu mai prididesc întinerind obrazuri și la 60 de ani, păpușile descleiate, sar coarda, joacă șotron, " Țin pasul cu nepotul.... " . Și autorul e nedumerit : când pot arăta sufletul obosit, umerii aplecați, spatele care a înțepenit? Când pot scoate trăirile înțelepte, cum pot să îl duc pe banca din fața porții, am voie să-i las părul argintiu, mai pot să-i pun riduri în jurul ochilor sau a gurii? Nu-l pot găsi sau nu-i găsesc vârsta. Pictorilor nu le mai trebuie ani de studiu pentru mâinile cu venele pronunțate, țesătura de riduri fine nu mai este, e botox, acid hialuronic, creme, uleiuri esențiale.. Sculptura se face otova: bicepși, trapezul , burta cu pătrățele, și haine. Cât mai bine trebuie acoperită bărbăția inexistentă, trupurile sunt efebi asexuați.. Arta? Fotografie. Nici măcar : fotografie prelucrată. Artistul? Inutil. Copiii pictează, elefanții pictează cu trompa , pisica și câinele cu laba. Poate și papagali. Nu știu dacă să mai caut trăirile omului la vârste diferite. Luptele interioare sunt aplanate de psiholog și tratate de psihiatru. Cărțile de povești pe foc : sperii copilul cu Puiul lui Alexandru Brătescu Voinești. Lasă Frăția inelului, Harry Potter, lasă... Nu vrem Soacra cu nurorile antisociale. Nici măcar Ursul păcălit de vulpe : idioata! – din cauza ei ursul nu mai are coadă. Esop : vai! Să nu îndrăznești! Un hâd care aduce urâtul lumii. ... Istoricii? Idioții naibii – Alexandru cel Mare era un tiran, Napoleon un bou încălțat, pe deasupra , acțiunile lui criminale au ucis atâția oameni. Noi nu vrem. Nouă nu ne place. Să dispară istoria cu toate crimele și cu toți tiranii! Să vină mielul care doarme cu capul pe pântecele leului! Să dispară ordinea firească! Nu mânca! Nu ucide puiul, mielul și nu pune samarul pe spinarea măgarului! Nu vâna! Nu pescui! Nu face agricultură modernă, hibrizii sunt otravă! Atenție! – mergem la păscut astăzi! Mâine vom culege alge de pe țărmul Mării!
Atenție... Atenție.. Achtung! .. Verboten! .. Atenție.. Epoca primitivă se arată la orizont : veniți să ne suim în copaci. ...
( c. ferent– Alienări...)
E o dovadă de măiestrie să poți reda trăirile unui om în situații diferite, la vârste diferite. Mă tem că literatura de astăzi nu mai poate, sau nu la nivelul celei de la început de secol XX. Să fi fost atunci perioada de aur, acea perioadă când creatorii încă erau în stare ca sculptorul renascentist și pictorul idem, să redea aproape fotografic trăirile omenești? Nu aș ști. Cu greu ne trecem pe noi înșine, părem ancorați într-o vârstă. Și vârstele noastre, la fel ca anotimpurile care vorba lui Françoise Villon: ,, Dar unde sunt zăpezile de altădată? ".. Nu mai sunt, bătrânii se rușinează de anii lor și se îmbracă și se comportă adolescentin. Esteticienii nu mai prididesc întinerind obrazuri și la 60 de ani, păpușile descleiate, sar coarda, joacă șotron, " Țin pasul cu nepotul.... " . Și autorul e nedumerit : când pot arăta sufletul obosit, umerii aplecați, spatele care a înțepenit? Când pot scoate trăirile înțelepte, cum pot să îl duc pe banca din fața porții, am voie să-i las părul argintiu, mai pot să-i pun riduri în jurul ochilor sau a gurii? Nu-l pot găsi sau nu-i găsesc vârsta. Pictorilor nu le mai trebuie ani de studiu pentru mâinile cu venele pronunțate, țesătura de riduri fine nu mai este, e botox, acid hialuronic, creme, uleiuri esențiale.. Sculptura se face otova: bicepși, trapezul , burta cu pătrățele, și haine. Cât mai bine trebuie acoperită bărbăția inexistentă, trupurile sunt efebi asexuați.. Arta? Fotografie. Nici măcar : fotografie prelucrată. Artistul? Inutil. Copiii pictează, elefanții pictează cu trompa , pisica și câinele cu laba. Poate și papagali. Nu știu dacă să mai caut trăirile omului la vârste diferite. Luptele interioare sunt aplanate de psiholog și tratate de psihiatru. Cărțile de povești pe foc : sperii copilul cu Puiul lui Alexandru Brătescu Voinești. Lasă Frăția inelului, Harry Potter, lasă... Nu vrem Soacra cu nurorile antisociale. Nici măcar Ursul păcălit de vulpe : idioata! – din cauza ei ursul nu mai are coadă. Esop : vai! Să nu îndrăznești! Un hâd care aduce urâtul lumii. ... Istoricii? Idioții naibii – Alexandru cel Mare era un tiran, Napoleon un bou încălțat, pe deasupra , acțiunile lui criminale au ucis atâția oameni. Noi nu vrem. Nouă nu ne place. Să dispară istoria cu toate crimele și cu toți tiranii! Să vină mielul care doarme cu capul pe pântecele leului! Să dispară ordinea firească! Nu mânca! Nu ucide puiul, mielul și nu pune samarul pe spinarea măgarului! Nu vâna! Nu pescui! Nu face agricultură modernă, hibrizii sunt otravă! Atenție! – mergem la păscut astăzi! Mâine vom culege alge de pe țărmul Mării!
Atenție... Atenție.. Achtung! .. Verboten! .. Atenție.. Epoca primitivă se arată la orizont : veniți să ne suim în copaci. ...
( c. ferent– Alienări...)
Sonet
Ca
vinul și ca pâinea, Edenul ce-am pierdut ,
Ca Astrul la amiază și-n august ploi de Stele,
Ca merii din livezi, miraje-n nori – castele
Scot azi din amintire un chip de mult trecut..
Da-n liniște fac totul : nu, nu au fost inele
A fost doar niște vise și dintru început
Menite să se piardă, Petrarca n-a avut
Nici parte de-un sărut. Poveri de doruri grele.
Și Laure sunt ele.. – și-s toate măritate
Vândute ca mirese Infernului pe veci
Și visele - Sonete, ce plâng pe săturate..
Pustiu în Purgatoriu, visând platonic treci –
Îmbrățișări, săruturi – de care-n veci n-ai parte
Miraj și nebunie.. Pui capu-n jos și pleci..
( XVIII, a IV-a , MMXX — c. ferent/ z - Sonet — Laura și Petrarca)
vinul și ca pâinea, Edenul ce-am pierdut ,
Ca Astrul la amiază și-n august ploi de Stele,
Ca merii din livezi, miraje-n nori – castele
Scot azi din amintire un chip de mult trecut..
Da-n liniște fac totul : nu, nu au fost inele
A fost doar niște vise și dintru început
Menite să se piardă, Petrarca n-a avut
Nici parte de-un sărut. Poveri de doruri grele.
Și Laure sunt ele.. – și-s toate măritate
Vândute ca mirese Infernului pe veci
Și visele - Sonete, ce plâng pe săturate..
Pustiu în Purgatoriu, visând platonic treci –
Îmbrățișări, săruturi – de care-n veci n-ai parte
Miraj și nebunie.. Pui capu-n jos și pleci..
( XVIII, a IV-a , MMXX — c. ferent/ z - Sonet — Laura și Petrarca)
joi, 16 aprilie 2020
Palimpsest
Pasul unu spre normalitate? Se poate: nu mai scriu nimic pe subiecte politice. Și confidențialitatea : pentru prieteni. Ar fi scrisul inspirat, nu subiectul , subiectul dispare. Da : e greu. Greu și văd cum mă obișnuiesc eu care cer eliberarea, eu care mă supăr pentru prelungirea stării de urgență, mă obișnuiesc să stau în casă : două zile de când nu am mai ieșit pe ușă. Știu bine: îmi fac rău. Și nu-mi pasă, nu mai lupt, nu mai ies împotriva regulilor de măcar trei ori pe zi, nu mai plec trufaș nepăsătoare fără hârtiile care spun unde și de ce plec. Mi-am pierdut dorința. Normalitate nu mai înseamnă decât să fiu neînduplecată virtual: sfidez, alung, resping aproape urând orice și pe oricine ( om. oamă: rău, prost și fără conversație 🔜 normalitatea mea).
Pasul unu, pasul care nu mai pășește înainte. Pasul care nu dă înapoi. Pasul care pășește în sus și-n jos, pe loc. În loc. Dreptul nu mai pornește pe drum, stângul nu se așează înaintea lui. Nu mai merg. M-am oprit. Nu fac decât să sui în urlet, să cobor în geamăt, să șterg norii, să caut cu călcâiul miezul de astru al Planetei. Mor încet. Dormind. Mă antrenez pentru moarte. Nu o caut , dar nici nu mă mai tem. Urăsc. Pe toată lumea. Ferească sfântul să treacă prin capul cuiva să mă aline : va plăti pentru bunătatea lui, cum am plătit și eu.
{Odată, demult, când povestea încă încă respira, jumătate de Planetă respira iubirea. Jumătatea s-a năruit, planeta a pierdut un mal lung, malul cu salcâmi înfloriți, cu sălcii oglindindu-se pe fața râului, eu pe jumătate respiram iubirea... Omul de apă se plimba cu plete de alge, tăind apele râului. Jumătatea aceea s-a năruit, râul a curs peste buza planetei, și eu am rămas pe jumătate de planetă, jumătatea cu jungla de arbori arzând. Am rămas în cataclism, cu pădurea împietrită, cu sufletul ars și urând.
E frig. E întuneric. E moarte.
Nimeni pe nimeni nu recunoaște.
Nimeni nu plânge. Nimeni nu râde
Nimeni nu vorbește
Niște păsări calcinate
Și la marginea planetei curge deuteriu
Și omul de apă a curs prin găuri de vierme în vid
Și
E frig. E întuneric. E moarte. }
( c. ferent – Pali
mpsest)
Pasul unu, pasul care nu mai pășește înainte. Pasul care nu dă înapoi. Pasul care pășește în sus și-n jos, pe loc. În loc. Dreptul nu mai pornește pe drum, stângul nu se așează înaintea lui. Nu mai merg. M-am oprit. Nu fac decât să sui în urlet, să cobor în geamăt, să șterg norii, să caut cu călcâiul miezul de astru al Planetei. Mor încet. Dormind. Mă antrenez pentru moarte. Nu o caut , dar nici nu mă mai tem. Urăsc. Pe toată lumea. Ferească sfântul să treacă prin capul cuiva să mă aline : va plăti pentru bunătatea lui, cum am plătit și eu.
{Odată, demult, când povestea încă încă respira, jumătate de Planetă respira iubirea. Jumătatea s-a năruit, planeta a pierdut un mal lung, malul cu salcâmi înfloriți, cu sălcii oglindindu-se pe fața râului, eu pe jumătate respiram iubirea... Omul de apă se plimba cu plete de alge, tăind apele râului. Jumătatea aceea s-a năruit, râul a curs peste buza planetei, și eu am rămas pe jumătate de planetă, jumătatea cu jungla de arbori arzând. Am rămas în cataclism, cu pădurea împietrită, cu sufletul ars și urând.
E frig. E întuneric. E moarte.
Nimeni pe nimeni nu recunoaște.
Nimeni nu plânge. Nimeni nu râde
Nimeni nu vorbește
Niște păsări calcinate
Și la marginea planetei curge deuteriu
Și omul de apă a curs prin găuri de vierme în vid
Și
E frig. E întuneric. E moarte. }
( c. ferent – Pali
mpsest)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
În 2023 s-a întâmplat, dar mă doare..
Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...
-
Veneam spre casă, măcinată de gânduri de om obișnuit. Două mai ales, primul : că lucrurile nu țin o veșnicie, că ar trebui să-mi...
-
Anticariatul minții Hm.. Mă gândesc să mă las de umblat după cai morți să le iau potcoavele. După urma visului pierdut. Cu ochii...





