Molda

Cine poate ști cu certitudine ce înțelesuri și câtă limpezime se află în judecata unui copil care încă nu nu știe să scrie și cultura lui se rezumă la povești, la discuțiile dintre adulți la care nu i-a parte decât indirect, copilul e o făptură diferită de adult, mersul în parc ori la un meci de fotbal, este un eveniment major și copilului i se lipește pe vecie atmosfera de entuziasm a momentului.

Să fi avut trei ani. În curte trecea pe lângă buturuga joasă și roșie, a unui măr tăiat pe când mintea mea nu le înțelegea rostul acțiunilor adulților, trecea ca un fum roșu, prepelicarul ultim al tatei-mari. Nu am crescut destul să-i spun altfel, și pentru mine a rămas tata-mare pentru întotdeauna. Prepelicarul era ultimul lui câine de vânătoare, pe atunci nu știam de ce a trebuit să depună arma de vânătoare. Prepelicarul se numea Molda. Toți câinii de vânătoare ai tatei-mari, s-au numit Molda. Bracul Molda care se ținuse după el în '43, până aproape de Odesa și dispăruse îndată după încercuirea de la cotul Donului, nu l-am știut decât atât cât mi-au povestit : spera să-l fi luat un rus, era un câine falnic și harnic. Nu știu de ce spera, poate unii oameni își iubesc atât de mult animalul, încât un câine se transformă în înțelesul lor, se face mai prețios ca un frate. Nici pe fiica bracului, tot Molda, câinele care era atât de educat încât puteau să-l ia cu ei la restaurant, nu am apucat-o. Bracii au dispărut în negura timpului înainte să văd eu lumea cu ochii conștienți și mintea în stare să deosebească visul de realitate.

Dar Molda, prepelicarul roșu, am apucat-o. Deși aveam voie să fac orice mi-ar fi trăsnit prin minte cu capauca Lidia, cu Molda lucrurile se schimbau :

— Dă pace câinelui. E bătrân.

Nu pot înțelege cum pot fi convinși copiii neascultători, eu eram convinsă de o expunere scurtă, o propoziție spusă pe un alt ton. Serios și poruncitor, nu răcnit și nici promisiunea unei pedepse.

Îi dădeam pace. Puteam s-o înham pe Lidia, era atât de blândă că tata-mare îi zicea :

— Proastă. Ești un câine prost.

Molda se mișca prin curte cu greutate. Nu știu dacă avea douăzeci de ani, dar mie așa mi s-a spus, și m-au învățat că dacă un câine face pui la doi ani, vârsta Moldei în comparație cu a unui om, ar putea fi de 150 de ani. Era o bătrână în lege, și eu făceam asociații : poate madam Mungiu de la care cumpărai lumânări pentru Paște, ori madam Bîgu,  sau chiar madam Boroghină –cea cu fântâna în curte, și care făcea borș.. Dar nu erau ele de 150 de ani, și mintea mea nu putea cuprinde un om așa de bătrân. Ceva s-a produs în mintea mea : trebuia s-o respect pe Molda. Era încă frumoasă, avea vaccinuri la zi, și în farfurie i se punea aparte carne tocată, și lapte în castronașul ei. Blana îi era lucioasă și curată. Dar în unele zile, Molda nu se ridica de pe pătura ei deloc. Se târa afară, era un câine educat, și urina sânge într-un loc al ei. Cei din casă dădeau din cap cu tristețe :

— Nu mai are mult...

Și în toamnă, pe când se coceau strugurii și erau buni de cules pentru vin, Molda nu s-a mai sculat niciodată. Au pus-o într-o groapă sub via cu struguri negri, via care nu avea trei ani, și strugurii nu erau buni de mâncat.

Eu n-am suferit : cum poți suferi după un animal care nu ți-e apropiat? Între palmele mele și capul frumos și catifelat al Moldei, fuseseră mângâieri ușoare.. Ochii ei castanii, mă fixaseră cu blândețe de multe ori.. Limba ei roză, caldă și umedă, îmi ștersese obrazul de lacrimile unor supărări repede uitate. Molda a plecat în liniște, obosită de viață :  picioarele ei obosiseră să calce pe Pământ..

Nu știu dacă mă interesează Paradisul. Raiul. Dar dacă în Paradis nu sunt animale, prefer să nu existe : e un loc egoist și Dumnezeu n-are decât să și-l păstreze. Eu n-am nevoie de Raiul Lui.