Andante prin toamnă..

Ce pot face? Gândurile levitează ca ucenicii lui Buddha, în jurul toamnei, a dimineții reci de toamnă. Mă trezesc de cu zori, și mi se pare o acțiune inutilă : nu se știe de ce, aștepți să se fi schimbat ceva, orice schimbare e un semn că divinitatea te iubește, că s-a întors de la hotărârea de-a te pedepsi. Dar semnele nu vin, și care încă se mai furișează, sunt pe dos : e toamnă. Toamna, când degetele se transformă în sticla artificială a făpturilor de tot soiul, înecate în azot lichid. Și ți-e teamă să nu le pierzi, să nu, atingând un perete, un trunchi de copac, degetele să se sfărâme într-o mie de cioburi, ori o mie de frunze abia pâlpâind.. 

În prag de echinox, o umbră zgribulită : vara care se duce plângându-și timpul puțin.

Sticla ferestrei se acoperă de-o peliculă cețoasă, și nu-l ștergi, ce ai putea vedea? – mărul cu fructele care se rostogolesc în fiecare noapte pe acoperiș? – frunzele lui se împuținează, verdele e ars de galbenul înghețat, și mor așternându-se în strat gros : ca pe mormintele proaspete. Ca pe mormântul verii.. Ca pe iubirea care a murit înainte să fie iubire.

Și vântul. Tăios. Vântul care spulberă. Vântul care îngheață degetele și le preface în sticlă : gata să se spargă, neputincioase, incapabile de alint.. Printre degete a curs vara. Și din urmă se ridică, falnică și fără să-i pese : dimineața primă de toamnă.

Pe unda de vânt, gândurile aleagă. Degetele se fac gheară : să prindă toamna. Se fac alint înghețat, cerându-i verii să se întoarcă.. Ca o iubită rănită de moarte, vara s-a pierdut în cețuri..