Expirări

Și totuși continui să respir. Nu pot să-mi astup nările și nici gura să o cos ca pe a broaștelor râioase care intră în case aducând blestemul. Respir adânc. Am uitat cu câți litri pot să-mi umplu plămânii. Egoist respir adânc. Și mă împotrivesc oricărei idei false pe care vor să mi-o inducă. Și expirând scot tot : dăunătoare atingeri, idei false, credințe mincinoase și oameni. Dar am vrut, am vrut și chiar aseară , cu lacrimi amare te-am rugat: de ce nu-ți place să fim prieteni? – și nu te urăsc, te înțeleg și te scot. Păstrându-te mi-aș trăda crezurile, mi-aș trăda ceea ce încerc astăzi să construiesc , și deși mă doare : expir oameni. Îi scot pentru întotdeauna. Nu-i urăsc, nu de frică și nimeni nu poate să mă facă pe mine să urăsc când nu vreau, dar înțeleg că trebuie să te expir: aerul otrăvește atunci când stă în plămâni mai multe secunde, nu știu sigur, dar parcă am auzit că rămâne azot și heliu, nu știu de unde azot și heliu în atmosferă, dar cică așa se întâmplă: oxigenul merge din plămâni în sânge și sângele merge prin inimă, merge prin creier, merge peste tot și adună tot ce e dăunător, și se întoarce în plămâni viciat, otrăvit, și dacă nu-l dai afară, mori. Așa o fi, omul e făcut, și e făcut bine, atent, cine a lucrat la facerea omului, a știut cum să-l facă, ba chiar a făcut ca fără să fii conștient de munca respiratului, să se întâmple cu ritmicitate de ceasornic perpetuum mobile. Să-ți spun drept: nu-mi pare nici bine, nici rău. Am conștiința împăcată, aseară ți-am explicat că nu mai strâng mormane, că nu sunt colecționar, că nu caut un număr anume de oameni- timbre să am clasoare pline. Eu caut un om - prieten, un om care să înțeleagă de ce a încerca să mă convingi că laptele e alb, e inutil : am un microscop și laptele e albastru... Și fulgii de zăpadă nu sunt rotunzi, și nici pe planeta Pământ nu sunt 24 de ore.. Și eu mă spăl pe mâini ca Ponțiu Pilat: nevinovat sunt de sângele acestuia.. Și mă mir : eu de obicei plâng atunci când pedepsesc, iată : ai ieșit ca aerul care nu-l pot păstra nici un minut mai mult . Astăzi pentru dureri adevărate sunt lacrimile, nu le pot irosi pentru o expirare..

Ridic ochii : după sticla ferestrei, mărul se umple de rozul florilor. Demult, aproape ca și cum ar fi de acum poveste, i-am spus cuiva Floare de Măr. Avea puritatea florilor în surâsul de pe obrazul smead, avea seninul cerului de primăvară în iriși, și zgrunțurii tulpinii pomului, se făceau în moi bucle din părul pe care îl rugam să nu-l sluțească așa des la frizer.. L-am uitat. Așa cum uit eu, cum uită oamenii. Așa de demult a fost Floare de Măr, că astăzi să-mi bată la geam, mai degrabă aș crede că pomul plin de rozuri ar avea putere. Nu știu dacă mai trăiește, ar putea. Nu am făcut nimic rău, doar l-am scos că pe o expirare, și n-a mai fost.

Nimic. Nici aici nu-s regrete. Astăzi lacrimile sunt pentru alte dureri. Unele care nu se pot vindeca. Și durerile mă înspăimântă, fiindcă sunt dureri fără leac, fără un loc anume. Nu pot spune : mă doare capul, stomacul, inima.. Pe mine mă doare undeva în sufletul înghesuit într-un colț al minții, a inimii, a stomacului, a fiecărei bucățele de om care nu e încă stană de piatră. .

Și respir adânc. Și expir scoțând tot ce mă otrăvește. Oamenii , de exemplu.