Sistemul medical din România aflat în comă

Din păcate internetul meu fix, e slab.. Nu știu motivul. Aș fi putut spune că din cauza norilor care sunt oarecum o stavilă între modulele, stațiile responsabile cu retransmiterea semnalului... Nu știu : am crezut că au evoluat acești sateliți.. Probabil m-am înșelat. Nu știu unde am auzit, ori am citit despre sateliții afectați de eclipsa totală de Soare. Iar nu știu unde am citit despre sateliți care au devenit gunoi în spațiu. De unde se poate vedea că aparatura tehnică responsabilă cu semnalul telefoanelor mobile, e perimată, e prost făcută, seamănă cu Boeing-urile care-și pierd ușile, capacele care acoperă motoarele, roțile ale căror șuruburi se pierd și avionul aterizează în cel mai fericit caz pe burtă : trenul de aterizare e dus într-o lume mai bună – poate și rablele din cimitire, poate și acelea au Raiul lor. Nu știu ce are internetul meu fix, de aceea gândurile mele levitează în jurul semnalului slab, inventând prostioare oarecum amuzante. Aștept să vină un lucrător de la Evidența populației : trebuiesc urmați toți pașii, birocratici sau doar necesari, pentru ca mama să intre în legalitate. Nu putem acuza sistemul : nimeni nu poate să-ți rezolve problemele apărute din cauza unei minți incapabile să înțeleagă de ce documentele trebuiesc păzite, de ce nu poți pleca nicăieri fără toate actele pe care le ai și care dovedesc despre tine că ești viu, ai o anumită adresă, ai o problemă medicală, dacă ești din punct de vedere legal într-o relație ori ai ieșit din aceasta.. Sunt documentele pe care fiecare cetățean ar trebui să le aibă asupra sa. Vreau să mărturisesc : nu mi se pare greșită ideea unui buletin, carte de identitate care să conțină toate datele tale personale. Mi se pare o idee bună să trebuiască să ai grijă de un singur document care să spună totul despre tine. Nu știu sigur dacă se numește pașaport ori carte de identitate biometrică. Am auzit și probabil o să optez cât mai curând pentru un asemenea document care m-ar scăpa de dosarul gros unde îmi păstrez documentele personale. Mama, când a fost alungată de la domiciliul celui de al doilea soț, după decesul acestuia, a venit la mine doar cu cartea de identitate. A fost un noroc faptul că păstram eu certificatul ei de naștere, cartea ei de muncă și alte documente vechi : certificatul de căsătorie cu tata, certificatul lui de deces.. Acum, deși sunt documente vechi, sunt măcar un început, sunt pornirea. Așa stând lucrurile nu pot spune că este o birocrație nenecesară, dimpotrivă : nimic nu se poate rezolva atâta timp cât omul nu prea poate dovedi nimic despre el.

Am senzația că mă aflu într-o buclă a timpului : și după decesul tatei, tot eu am umblat de colo-colo să îi fac pensie de urmaș, dat fiind faptul că nu avea toți anii necesari pentru a obține pensie de drept. Acum trebuie s-o iau de la capăt. Mă simt un soi de avocat din oficiu al cauzelor pierdute. La urma urmei trebuie să-mi amintesc : i-am promis tatei că voi avea grijă de fratele meu și de mama. Și eu sunt omul care trăiește cu convingerea că,, Promisiunea dată este datorie curată. ". Nu putem face altfel. Nu suntem buni atunci când avem grijă de cineva. Este o datorie omenească și nimeni nu se poate erija de la asta. Nu poți da naibii obligația de fiu / fiică a cuiva. Chiar dacă părintele tău s-a comportat ca un robot, ca o plantă care nu-și îngrijește puii, tu ai obligația să te comporți corect. Nimeni nu-ți va da un premiu pentru comportamentul tău, însă dacă încerci să nu-ți urmezi datoria, e mare necaz : vei culege ce ai semănat. Nu are nici o importanță dacă numești asta Karma, e un soi de lege a naturii umane.

Ne facem datoria. La nevoie chiar repetitiv, chiar dacă nu suntem vinovați de nimic.

Dar e bine.

Ce mi se pare ciudat? Mama s-a întors de la spital mai rău decât era atunci când au internat-o. Afazia pare să se înstapânit total peste mintea ei. Aproape nu se mai mișcă și trebuie să o hrănesc eu. Uită să mestece mâncarea din gură... Ce va fi făcut în acele șase zile cât a stat internată? Îi vor fi dat ceva de mâncare? Ori au umplut-o de medicamente sedative, care au tâmpit-o mai tare decât era înainte să o suie în ambulanță... Nu pot înțelege. Însă nu pot acuza din aproape aceleași motive : mama, din punct de vedere legal, nu este mama mea, eu nu sunt legal aparținătorul ei. Să fi fost, acum aș face un scandal mediatic de nu s-ar spăla tot spitalul, în special medicul șef de secție al ortopedie din spitalul municipal din Piatra-Neamț, anume << Dr. Abu-Alika Abdala.

Auziți cum sună? –#abualikaabdala..

Medici șef de secție care aparțin unei națiuni de religie musulmană.

E ceva putred în Danemarca? – nu, e ceva putred în sistemul medical din România.

( pun acest text public. Îl duc și pe WordPress, și neapărat pe X. Țin mult ca acest text să se vadă)

Supărări

În revistele Cinema din secolul XX, era o pagină cu titlul :,, În film ca în viață ". De ce nu și în viață ca pe facebook? Fiindcă dacă e să mă gândesc puțin la cum sunt sâcâită de unele acțiuni pe facebook, la fel mi se întâmplă și în viață. Și eu mă felicit pentru că am cumpărat Sedatif PC : altfel aș înnebuni, și în viață nu prea ai șanse reale să te calmezi după acțiunile oamenilor reali. Totul mi se trage de la aceeași obligație, de la mama : musafiri care nu înțeleg ce i-ar trebui neapărat, care nu pot concepe că unui bolnav de Alzheimer nu-i trebuiesc ajutoare de felul celor cu care ajuți un om care nu are mâncare, lemne, haine, ori nu mai știu ce dau oamenii de pomană. Nu poți explica, sau nu pot eu, și uite cum îmi trebuie neapărat două tablete de Sedatif... Plimbările ei diurne și nocturne, plimbările fără scop, modul cum nici măcar nu e conștientă de propria existență, mi-au adus musafiri. Cărora a fost nevoie să le arăt demisolul plin cu lemne tăiate pentru foc. A fost nevoie să deschid dulapuri : să le arăt că are haine și încălțăminte, că are lenjerii de pat și pilote de rezervă. A fost nevoie să deschid frigiderul, să las ușa congelatorului deschisă, să trag rafturi, să arăt că are ce mânca...

M-am înroșit de rușine.. Am înțeles că cineva făcuse un clip cu ea și câțiva binevoitori dar care nu cunoșteau realitatea, s-au îngrămădit la ușa mea..

Pentru început am încuiat ușa camerei mele și am plecat la cumpărături, deși nu îmi trebuia mare lucru. Am umblat așa fără rost, până am decis că pot refuza binefaceri pe care nu le-am cerut..

Mă simt umilită complet : din cauza mamei am ajuns să fiu considerată cerșetoare.

Să-mi mai spună cineva că își regretă un părinte mort : să vină la mine să le-o dau pe mama. Să vină să se facă și ei de râsul lumii, cum m-am făcut eu astăzi.

Slavă lui Hefaistos

Mă gândesc la un Domn moldovean. La Alexandru Lăpușneanu. La cum a plătit bunătatea pentru omul de rând. Fiindcă întotdeauna omul de rând va fi o monedă de schimb, o mașinărie care trebuie să se supună. Și Alexandru Lăpușneanu a fost omorât fiindcă nu era util celor care aveau norodul în stăpânirea lor. Și gândindu-mă nu mi se mai pare aberant că o mână de oameni conduc lumea. Nu prea poți ajuta noroadele să se elibereze. Fiindcă nu este pe placul celor care consideră noroadele o mașinărie care aduce beneficii. Când un om de stat vrea să ajute pe cei,, proști, dar mulți ", este anihilat. E o listă lungă, plină cu oameni care ajunși într-o poziție de unde ar putea ajuta pe cei mulți, robii celor puțini, au plătit cu viața bunătatea lor. Și la noi și în toată lumea. Fiindcă sunt piedici în calea celor puțini, sunt anihilați. Mulțimilor li se flutură pe dinainte o lume perfectă dar inexistentă, și fiindcă deși sunt mulți, sunt proști, vor sprijini pe cei puțini și care îi mint. Democrația nu a fost decât o flamură care trebuia să fie arătată. Un Cid mort, și a cărui moarte nu era de ajutor, și pentru asta a fost îmbrăcat în armură, suit pe cal și plimbat prin mulțimile care pe el îl urmau. Noroadele sunt ușor de manipulat. Și mapamondul secolului XXI are metode noi de manipulare.

Să luăm un șef de stat, care nu vrea să-și înșele cetățenii : statul este supus unor atacuri de tot felul, este marginalizat, i se taie orice posibilitate de dezvoltare prin embargouri de tot felul. Mulțimile care nu sunt convinse încă, vor fi prelucrate de cei cu flamura iluzorie a unei bunăstări.

Mulți și proști, sună diferit de,, proști, dar mulți ". Mulți, foarte mulți... Însă fără conducător, se risipesc (,) ca potârnichile. Și se supun celor puțini și care știu cum să-i manipuleze. Cum să-i convingă, dacă e nevoie, că sunt prea mulți și nu ar mai avea ce mânca din pricina faptului că sunt mulți.

Niște câini închiși într-un țarc : o săptămână nu le dai mâncare – se vor sfâșia între ei.

Totul e permis, orice strategie? Nu știu dacă există speranță. Ar putea exista dacă în loc să ne sfâșiem între noi, i-am sfâșia pe cei care, ca pe niște câini ai nimănui, ne-au închis într-un țarc. Mulți.. Mulțimea e o forță, depinde de liantul care îi va ține uniți : un atom de fier nu e decât o infimă masă neputincioasă. E nevoie de mulți alți atomi pentru o masă compactă din care un fierar face un topor. Nu știu care. Poate Vulcan. Sau Hefaistos. Cu un topor poți scoate nu doar înțelepciunea ci și pacea. Atena, ori Minerva dacă vă place mai mult, nu are doar o lance, are și o ramură de măslin.

Suferință, robie, moarte – toate acestea se pot anula. Depinde de cât de bine mânuiește Vulcan toporul. Depinde de cât de mult vor mulțimile să asculte pe Minerva. Depinde de noroadele mapamondului.

Incapacitatea filosofului de-a schimba lumea

Uite : am decis să comand Scrisori către Luciliu, a lui Seneca. Cred că am obosit așteptând să-și reia prezența în online, pagina Seneca. Și apoi e ceva ce-mi dă un impuls deloc lăudabil : vreau să arăt altora ce și cum văd eu stoicismul, și nu-i bine : stoicismul e un mod de viață, nu modul în care îți expui tu inteligența în public. Seneca a fost diferit de Cicero, și deși a fost perceptorul unui împărat roman, nu-l văd ieșind în public și așa ieșit să-și răcească gura, convins că oamenii îl vor asculta și-i vor urma îndemnurile. Deloc : locul lui Seneca n-a fost în senatul Romei, el și-a văzut de treabă într-un mod aproape anonim. Să fiu dreaptă : îl înțeleg și sunt întru totul de acord cu el : mulțimile se mișcă pe cu totul alte principii de viață. Sigur trebuie să ne fie milă de cei supuși unor forme de sclavie morală ori cu totul reală : scopul filosofului e să militeze pentru libertate, pentru anularea crimelor în numele unei vanități acceptată ca fiind un bine moral. Nu-i nici un bine în noile legi prin care un om este obligat să muncească până când nu va mai fi capabil să perceapă gustul vinului și se va sătura cu o singură felie de pâine înmuiată în ceai. E o formă de sclavie prin care Franța se salvează. Își salvează o mulțime de bani datorați celor care vor muri ca sclavii de pe plantațiile de acum un secol, un mileniu, mai multe milenii.

Datorita filosofului este să spună adevărul. Indiferent dacă el nu este cuprins într-un soi de sclavie.

Felul în care oamenilor le este interzis ceva anume, e aidoma cu viața sclavilor : li se dădea voie să aibă copii, dar copiii le erau luați și vânduți. Așa cum unele legi noi, stipulează drepturile rezervate statului vis-a-vis de drepturile tot mai puține ale părintelui. Nu-ți poți educa fiii și fiicele după cum vrei tu, ți-i educă statul, care stat face mai mult decât a-i educa : îi învață cum anume să reclame părinții. Și copiii o fac, fiindcă mintea lor este crudă, își vor reclama părinții, visând un paradis educațional. După care se vor trezi într-un infern, vor fi ținta abuzurilor tuturor. Copiii smulși din familie, vor deveni gladiatorii lumii moderne. Obligația filosofului este să vadă și să atragă atenția lumii, asupra noului tip de sclavie. Chiar dacă filosoful nu are fii și fiice, trebuie să-i pese de fiii tot mai mulți ai sclavilor, care fiind sclavi, n-au nici un drept.

Nu știu dacă se va mai naște un Spartacus, dar ar fi nevoie de unul : filosofii nu știu cum să străpungă armura celor care anulează toate drepturile omului, transformându-i în sclavi. Vedem, dar nu avem armele, nici puterea necesară să anulăm criminala realitate.

Am pățit-o pe facebook.. 😥

,, Când te arde cărbunele, îl arunci și-n barba tatălui tău! "– zice proverbul.

Când mie mi se interzice ceva, in fact : să apreciez postările prietenilor virtuali, sau ale paginilor, în secunda următoare ripostez, devin populația est Europeană, interzisă în Schengen. Deși eu am judecat limpede : Austria și poate Olanda, au propriile motive pentru a ne interzice aderarea la spațiul Schengen, iată-mă convinsă că Facebook se comportă abuziv, iată-mă simțind în secunda doi, următoare a explicațiilor mele privind imposibilitatea de-a aprecia postările prietenilor sau ale paginilor – comparând facebook Austriei, spunând că explicațiile pe care le-am primit, sunt fabricate.

Nu sunt filosof : filosoful are limpezimea gândirii, putere asupra simțirilor proprii, eu sunt o amărâtă de muiere, neîstare să-mi controlez felul de a simți, să-mi dau seama că de fapt facebook ar fi oarecum îndreptățit să-mi ia posibilitatea de a reacționa într-un fel sau altul. Fiindcă sunt muiere, ori fiindcă sunt o ființă care are simțiri, convingeri, dorințe? Toate la un loc, toate mă fac de rușine.

Ce s-ar fi putut întâmpla? Multe. Poate unul dintre cei mai buni prieteni, unul pe care nici prin cap nu mi-ar trece că ar putea contribui la acțiunea prin care facebook mă pune pe tușă pentru câteva zile. Aș fi putut judeca limpede? Probabil. Poate refuzul unora dintre cei pe care îi respect din acest cont, să fi contribuit la prima acțiune împotriva mea din contul pe care ieri îl recuperasem. Nu sunt superom , nici măcar superfemeie, sunt o ființă normală, și nu pot întotdeauna să știu cine anume decide să-mi închidă gura. Devenim suspicioși.. Ne pierdem inocența. Creștem în puterea de a înțelege, dar pierdem încrederea. Se întâmplă să facem jocurile unora, împărțim cărțile la masa facebook, după cum am primit pachetul cu cărți : aplicația a păstrat pentru sine atuurile, are în mânecă asul de pică ♠.. Și ne pică pe fiecare dintre noi care suntem cu o șchioapă mai sus de genunchiul broaștei. Devenim oameni, oricâtă filosofie am fi adunat, devenim oameni : fiindcă ne-am mutat din viața reală pe facebook, fiindcă aici ne sunt prietenii sau asistența, oamenii care ne ascultă.

Eu împart cărțile primite de la facebook : lipsesc mai mult de o carte. Și în mintea mea se naște ideea : cineva a băgat un as în mânecă! Eu bănuiesc pe toată lumea. Facebook m-a dresat bine.

Am scos ieri din listă, prieteni pe care i-aș fi vrut, fiindcă facebook m-a făcut bănuitoare.

Ar trebui să mă ridic de la masa asta care nici măcar verde nu e, dar care mi-a răpit liniștea, m-a făcut dependentă.

Ilogic, deloc academic :

— HAI SICTIR #FACEBOOK. 🖕

Fleacuri

Cred că ar trebui să mă culc, dar somnul : ia-l de unde nu-i! Nu-i? – asta e, ne facem de treabă. Ori căutăm o bucată de lemn, așa mai potrivită, poate fi și un baston ori chiar o coadă de mătură. Îl luam cu grijă și îl punem pe umăr, având grijă cum îl purtăm, fiindcă e o pușcă. Așa înarmați, ieșim frumos din casă, sau din bloc, depinde unde stăm, și începem, în pas cadențat, să mergem douăzeci și cinci de pași înainte, facem stânga-mprejur, și facem vreo cincizeci de pași înapoi. Dacă trece un om, îl somăm :,, Stai! Care ești acolo? Parola că te trezești cu un glonț în pulpă! ". Dacă omul ne întreabă ce facem, noi să răspundem frumos că suntem de planton, de la ora de, până la ora de. Ba chiar îl putem întreba și noi, dacă nu e de acord să ne schimbe, că parcă ne-am trânti și noi în pat la un pui de somn. ( Ați râs? – Păi dacă nu râdeți, ce mă mai faceți să vă spun povești? 🤣)

Nu, nu mi-e somn - somn, poate fiindcă nu am ridicat pietroaie de moară, nici Sisif nu m-a invitat să fac schimb cu el, să ridic ditai bolovanul în vârful dealului, ca de acolo să îi fie și lui mai ușor. N-am făcut mare ce lucrări astăzi. Mai înainte puțin, am văzut un film, cred chinezesc, pe AMC, cică Bodyguard. Dar să nu vă închipuiți că era același subiect, deloc. Era cu unul care știa kung-fu, secretul celor 108 lovituri ale pumnului de fier, și pe deasupra purta niște bocanci de fier. Cam thriller : mor mulți, unii chiar de pomană, cum s-ar zice agresivitate inutilă. Eu una credeam că artele marțiale au o oarecare filosofie, ceva prin care ești îndemnat la compasiune și nu ucizi cu sânge rece. Dar filmele sunt filme și artele marțiale, e posibil să fie, în realitate, ceva foarte diferit. Eu cred că oamenii și-ar dori să fie puternici, dar în ce scop? De ce să fii puternic neapărat? Ce demonstrezi atunci când ucizi o mie de oameni? Ești mai bun? Eu nu cred că cei care au pus bazele kung-fu, au vrut neapărat să ucidă. Totuși, astfel de filme vizionate, sunt ca o supapă prin care evacuăm stările cu care ne-am confruntat în ziua respectivă, ne deconectăm, zâmbim la final când eroul pozitiv învinge pe cei răi, ne închipuim că și noi am putea scăpa de orice supărare.

Eu.. He-he-hei.. Eu astăzi mi-am aruncat ca buhaiul țărână peste cap. Am ieșit ca un taur furios în mijlocul drumului, am pus coarnele în pământ, am scurmat cu furie și am început să alerg după toată lumea. Adevărul e o armă. Dar ca orice arma are și specificații de cum trebuie folosit. Câteodată, deși noi credem cu tărie că adevărurile trebuiesc spuse, nu-i chiar așa. Adevărul poate răni. Și pe deasupra se poate întoarce împotriva ta. Nu este neapărat să fim ipocriți, doar să folosim adevărul cu moderație. Eu am făcut astăzi din adevăr, săgeți : am aruncat în oricine mi-a stat în cale. Nu-mi place rezultatul, însă cum am spus : buhaiul când nu mai poate de bine, își aruncă țărână peste cap. Și se văd imediat rezultate : buhaiul rămâne singur cuc în mijlocul islazului.. – au fugit și vițeii în fața cărora voia să-și arate puterea, și vițelele în fața cărora voia să pară viril. Acuma, Doamne ferește! – ce se face buhaiul dacă stăpânul trimite felcerul să-l scopească, ori casapul să-l scurteze de zile?... 🤣 Bietul buhai : a lăsat coada în jos, coarnele i s-au muiat, el cu totul e pleoștit.. ( Hai că și asta e de râs, doar că trebuie să fii concentrat pe nuanțe! 😁).

Parcă mi-ar fi un pic somn.. Hai, noapte bună la toată lumea!!

( n-am imagini, n-am descărcat nimic de nicăieri)

Filă de jurnal

Păi mă întreb dacă ar trebui să spun ce gândesc? În mare : de nevoie stau acasă. Sunt între a fi furioasă și a-mi recunoaște neputința. Urăsc statul acasă, urăsc felul în care trebuie să fac tocmai ce nu vreau. Mă urăsc fiindcă n-am știut să spun nu, mamei mele, atunci când i-a murit al doilea soț. Nu am știut, am simțit că e o datorie filială, să ai grijă de un părinte.

Probabil o să fiu catalogată om rău, însă nu-mi mai pasă. Cadrul legal pentru a o trimite într-un azil, nu există, și nu poate exista, atâta timp cât nimeni nu poate repara ceea ce a făcut ea, atunci când s-a recăsătorit. În primul rând a pierdut pensia de urmaș după tata. Apoi și-a pierdut calitatea de locuitor a unei localități urbane, noul ei domiciliu fiind într-o zonă rurală. Când al doilea soț a murit, rudele acestuia i-au arătat ușa. Și eu am crezut că e datoria mea s-o adăpostesc. Deși nu îmi permiteam să-i repar gafele : cu nici un preț nu am a merge în localitatea unde a domiciliat, nu vreau să-mi pierd timpul și o mulțime de bani, pe duplicate ale certificatelor de căsătorie, de deces al soțului, de pensie, ori nu mai știu ce. Nu vreau. Așa stând lucrurile am acceptat să o îngrijesc, să-i ofer o cameră, să-i dau de mâncare și altele care țin de felul în care ai grijă de un părinte. Dar anii au trecut și eu am înțeles că senilitatea mamei, e ceea ce nu pot eu vindeca, nici măcar ameliora. Sigur repet de zeci de ori : nu face asta ! Însă mama se comportă ca un copil neascultător și exact acea activitate interzisă, o repetă la nesfârșit. Sunt furioasă pe mine.. Nu știu nici cum anume ar trebui procedat. Pentru astfel de oameni aflați în dificultate de-a înțelege, de-a deosebi binele de rău, trebuie o persoană calificată. Eu nu sunt. Ba chiar cred că nici măcar om bun și îngăduitor, nu sunt.

Nu știu unde e mama.. A plecat de pe la prânz, și-a luat țigările, o cutie de chibritului și cartea de identitate...

Sigur sunt om rău : m-aș bucura să primesc o veste de felul : a suferit un accident, a murit pe undeva... M-aș simți eliberată. Îmi urăsc mama. Asta înseamnă că sunt cu adevărat o persoană lipsită de sentimente filiale . Ori aceste sentimente mi-au fost înăbușite din cauza comportamentului nebunesc al mamei.

Mă surprind gândindu-mă, rugându-l pe Dumnezeu să se termine. Am zile în care nu mi-ar păsa dacă aș muri eu însumi : ar fi o eliberare.

Jeliți mamele trecute în neființă? V-o dau pe a mea. Nu vă veți mai dori niciodată să învie morții.

Sunt la pământ : dărâmată de acțiunile nebunești ale unui părinte senil.