Lașii și înțelepții
(1) Amintirile mele, sunt stupizenii. Și nu le mai reiau, mă scârbesc propriile acțiuni, felul haotic al răutăților mele, incapacitatea mea de a fi îngăduitoare. În timp am înțeles că viața e și altceva decât ne place nouă, și indivizii au acțiuni diferite de cele care ne plac. Astăzi dau din umeri și spun nu scurt, ieri făceam scandal, ca un copil care bate din picior, atunci când nu i se face pe plac. N-am devenit mai înțeleaptă, încerc doar să mă stăpânesc, să nu urlu ca un demon ce sunt. Ciudat e că atunci când știu care este gajul, și când știu cât contează, mă retrag în umbră, îmi țin gura. Sunt o supraviețuitoare. Ceva instinctual, animalic, mă face să intru în conul de umbră. Animalelor nu le place să fie lovite, omului nu-i place să fie pedepsit, să plătească. Înțelepciunea unor decizii, nu e altceva decât instinctul de supraviețuire. Fiecare individ are nemulțumiri, legitime sau nu, dacă și le stăpânește înseamnă că are instinct de supraviețuitor.
În realitate, deși nu spun nimic, oamenii și-ar face singuri dreptate, sigur e admisibil în anumite situații, una e atunci când îți este amenințată existența, viața. Altfel omul învață să se apere, la nevoie și de el însuși. Nu poți urla ca apucații, dacă nu vrei să fii dus la un spital de psihiatrie. Oricât te-ar enerva cineva, dacă nu te stăpânești și-ți vine ideea să îi dai cu ceva în cap enervantului, te mănâncă pușcăria. Nu știu ce e normal și ce nu este, probabil frica stă la baza tuturor legilor și regulilor : încalci o regulă, o lege? – te-a luat naiba. Eroismul? În primă fază, eroismul se numește infracțiune :nu ai voie să iei viața nimănui, chiar dacă cel care te supără, ți-a luat liniștea, calmul, pacea, ori mijloacele de subzistență. Revoluțiile pornesc de la nemulțumiri minore, eroii sunt cei care nu au mai suportat regula jocului, și au încălcat cu bună știință legea. Nu sunt mari diferențe între erou și infractor, o seamă de situații ante- evenimente și după ce acestea au avut loc, fac diferența dintre erou și infractor. Ca atunci când spui "revoluție" și vezi acțiuni îndreptățite, pe când atunci când spui "lovitură de stat", vezi niște ticăloși care au pus la cale răsturnarea orânduirii sociale.
Se spune că frica păzește bostănăria, rezultând același lucru pe care l-am spus la începutul acestei disertații de nimic : instinctele te fac supraviețuitor. Alții ar putea spune lași. Iar alții, foarte puțini de altfel, ar spune că a fost o alegere înțeleaptă.
Despre mine, ar putea spune oricine că sunt lașă : eu nu lovesc, nu i-au parte la loviturile mulțimilor. Sunt supraviețuitoare. Când nu mai pot suporta, mă retrag în umbră, într-un cotlon, ca animalele care fug de ciomag. Mai devreme sau mai târziu, voi reveni. Îmi mestec neputința, fac planuri și aproape întotdeauna reușesc să găsesc o soluție. Instinctul mă va conduce. Și fiindcă destinul nu e un zar pe care să-l pot măslui, va trebui să aștept să cadă într-un fel în care să-mi convină.
Sunt înțeleaptă? Da de unde!! – eu îmi urmez instinctele.
(2)
Adevărul e că nu toate gândurile merită analizate. Unele durează o fracțiune de secundă, după care se șterg, se disipează cum se risipește ceața. Le pierzi, deși cu doar câteva momente înainte, păreau să fie importante. Nu au fost decât minuscule fire de praf, luate de vânt. Sunt eu oare mereu îngăduitoare? Nu sunt, o să retez scurt, conversația care nu mă interesează. Nu știu de ce, mă obosesc unele subiecte, reluarea lor, ca atunci când după ce ai stors untdelemnul din niște semințe și nu vrei să le arunci : torni deasupra un lichid și reiei procesul de stoarcere – așa se întâmplă de obicei cu subiectele care atrag atenția populației de pe întreg mapamondul, și jurnaliștii sunt zgârciții care nu aruncă resturile la gunoi, nu atâta timp cât se poate face ceva din resturile acelea. Astfel de acțiuni duc la saturație, la oboseală intelectuală, la enervare și bineînțeles la conștientizarea neputinței. Îți trec prin minte metode cu care ai putea încerca să le închizi gura, însă tu ești mic, deși tu e ridicat la puterea milioane, tot mic ești : nu poți întoarce în favoarea unor expuneri seci dar echitabile, care nu țin partea nimănui, un anumit comportament aberant al presei. Și uite așa, presa continuă să te înnebunească, spunându-ți a "n"-șpea oară, cât de mult suferă cineva, și să te impulsioneze să urăști pe altcineva. Fiindcă asta se întâmplă atunci când prezentatorul talentat ca un actor de dramă, reia subiectul războiului. Respectiva știre ar trece neobservată, dacă prezentatorul nu ar puncta cu un anumit zâmbet, cu o anumită inflexiune a vocii, cu privirile, cu o sprânceană ridicată. Și uite așa e gata manipularea : un milion, mai multe milioane, și poți urca până la amețitorul număr de miliarde de telespectatori, cred că trebuie să simtă empatie pentru cineva și în revers : ură pentru altcineva.
Eu trag linie și decid : să se ducă naibii amândoi. Cum s-ar zice : ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda? - tot un drac.
M-am trezit la cinci. Sigur aș mai fi dormit, dar nu ține niciodată de tine însuți, de dorințele proprii, acțiunile întreprinse. Te ridici și acționezi atunci când trebuie. Numai rar de tot, omul poate decide dacă o acțiune poate fi anulată.
Sunt în căutarea unui minime înțelegeri a cum să acționez. Între lașitate și infracțiune, nu există cale de mijloc. Atunci când vrei să rămâi întreg și cu tot ceea ce ai, logica sănătoasă e să-i dai Dracului pe toți, în special pe cei care te privesc scârbiți de felul în care ai ales nefacerea a nimic eroic.
Unii cred că răbdarea este cununa virtuților. Răbdarea e cu totul altceva : e ceva care te macină. Răbdare te poate ucide mai ales când spiritul tău e mic, e slab, e necălit în luptele cu tine însuți.
Există și felul ocolit din expunerea virtuții care se cheamă răbdare : câte un individ are răbdare să îi pice prada în gheare. Strategiile de acest fel, se numesc simplu : capcane.
Nu știu dacă am răbdare, mai curând nu. Sigur sper ca ceva dinafară să-mi ajute, sper ca destinul să strivească tot ce eu nu am voie. E simplu și nici măcar Biblia nu condamnă acțiunea, gândul că cineva așteaptă ca dușmanul său să fie strivit, fără să îl atingă în vreun fel. Însă nu e nici o urmă de virtute în acest caz : gândul tău s-a răzbunat și o altă mână ori un fenomen oarecare, a lovit. Eu cred că e condamnabil gândul. Însă nimeni nu stă la închisoare, dacă în mintea lui a ucis pe oricare i s-ar fi împotrivit. Într-o oarecare măsură e o dovadă de inteligență, oarecum mefistofelică, dar cu toate acestea e o decizie inteligentă.
Un om normal nu este sfânt și nu e nici demon. Un om normal are sentimente contradictorii, chiar privind un singur individ : mi-e milă, însă sper ca destinul să ridice viața celor care mă obosesc psihic.
(3)Zău nu știu de ce sunt ticăloasă, fiindcă uneori sunt, trec peste ceea ce ar trebui să însemne utilizator, cititor normal. Pe urmă regret, dar cum zicea tata :
—La ce ți-e bună pocăința după moarte?..
Asta e : regret, înțelepciunea m-a părăsit și eu am înțeles încă odată, că nu sunt întreagă la minte, necum filosof, un filosof își ține gura. Sigur mai admonestează și filosofii, dar o fac atunci și numai atunci când e vorba de moralitate. Care moralitate e în fond, o mare ipocrizie. Însă lumea nu se cutremură din temelii pentru felul în care ipocrizia ar trebui anulată, dimpotrivă, pare un mod de viață.
Toți fără discuție, fără putere de tăgadă, toți suntem ipocriți. Îngăduința e ipocrizie, neîngăduința e ipocrizie, atacul împotriva cuiva care nu simte ca tine, e ipocrizie, felul în care accepți pe unul care nu simte ca tine, e tot ipocrit. Morala e ipocrizie, religia e tot un fel în care ipocrit te sui pe un podium și accepți lauri. Ce putem face? Cam nimic : pe celălalt taler al balanței, nu există altceva decât acțiunile vătămătoare. Cineva va suferi orice ai alege.
Nu întotdeauna îmi reușesc pildele, ceea ce face ca vorbăria să capete esență, să se susțină printr-un exemplu posibil, însă voi încerca, altfel ce filosof în devenire aș fi, dacă nu am încercat să vorbesc unui copil pe înțelesul lui!? Să vedem dar.
Regulile prin care morala religioasă, ține în frâu acțiuni de natură să dăuneze sănătății, nu știu dacă sunt multe exemple, însă voi căuta să prind unul.
Un om nu se poate abține în a-și dori ceva ce nu-i aparține. Ca David, atunci când s-a îndrăgostit iremediabil de Bathsheba, care era soția unuia dintre generalii săi, generalul cu pricina, fiindu-i și prieten. Ipocrit până la absurd, David inventează o primejdie, care doar pe jumătate era adevărată : exista războiul, dar nu era necesară prezența generalului cu pricina. Dar David o voia pe nevasta aproapelui său, și nu s-a împiedicat de conveniențe, de morală, de legea primită de Moise direct de la Dumnezeu :,, Să nu râvnești la nimic din ce nu-ți aparține! ". Mda : Domnul a spus, Domnul a auzit. A fost David ipocrit? A fost față de Dumnezeu : a încercat să-l determine să creadă îndreptățită acțiunea lui omenească. Ce-a reușit? Un pic mai mult decât nimic : fiul născut din Bathsheba, a fost omorât de Dumnezeu. De unde putem vedea că religioși fiind, este interzisă ipocrizia.
Din punctul de vedere al legalității unor acțiuni? Sigur sunt multe exemple. Și din nefericire, și cei care aplică legile, sunt influențați de ipocrizie : vor banii lui Alexandru Mazăre, vor banii Elenei Udrea, vor banii lui Traian Băsescu.. La fel cum au vrut și au luat banii lui Radu Mazăre, ai lui Adrian Năstase, ba și pe ai familiei Becali. Și al multor alții. Așa stând lucrurile : legea are mai multe ipocrizii decât ale milioanelor de cetățeni obișnuiți, însumate.
O altă ipocrizie este cea a știriștilor de pretutindeni : contra unor sume de bani, îmi povestesc ( virgulă) cu lux de amănunte despre un război, despre o epidemie ori pandemie, despre cum se scumpesc banii, tocmai ca să nu se scumpească.
Ipocrizia este mod de viață.
Este traducerea lui :,, fiecare trage jarul la turta lui ".
