Azi e sâmbătă și eu umblu cu mintea pe după dealuri (sau) Filosofie de doi bani

—Atâtea minciuni sunt spuse cu seninătate, că m-am săturat și de mine.. – spunea tata după ce auzea ceva.

Tata nu reacționa așa dintr-o dată, adică nu era impulsiv. Eu sunt uneori, poate de aceea tata îmi repeta la nesfârșit :

— Ieși dom'le afară, fumează o țigară - două, și nu vorbi, nu te zburli : intri la pușcărie.

Mda, nu am reușit : mereu mă trezesc vorbind, semăn cu un popă care-ți zice să nu bei, să nu curvești, și descoperi că el le face și mai cu moț decât păcătosul sortit să facă cincizeci de mătănii, dimineața și seara, altfel e nedemn să se împărtășească. Așa și eu dau sfaturi, dar când e să mă gândesc o noapte : pace! – nu mă gândesc nici o oră pe ceas, eu îndată iau foc – precum zice o vorbă bătrânească. Doar câteodată, rar e drept, mă gândesc că bătaia e ruptă din Rai și nevrând să fiu cotonogită, stau cu gura închisă. Din păcate eu tac atunci când ar trebui să vorbesc, și uite cum nu am stofă de erou.

Treaba cu stofa de erou, a fost pusă pe tapet de unii de la editura Humanitas, doritori să ne convingă să cumpărăm cartea unei ex-sovietice autoare. Autorul cronicii respective, ne purta de colo-colo, spunând dumnealui că uneori un criminal se poate dovedi făcător de bine, și un erou poate intra în oala lașității. Eu le-am spus că nu am la cunoștință ce anume definește eroul, și nici măcar cum devine erou, în nici un caz acțiunile eroice nu sunt criminale. 

Ia să vedem noi cum stă treaba cu eroii ăștia.

Adevărat am zis : nu știu cum ar trebui să fii ca să-ți meriți locul în casa istoriei. Pur și simplu nu știu sigur. Ce am văzut eu mi-a conturat convingerea că eroul este sinucigaș din fașă, fiindcă lumea se teme de eroi, și toate orânduirile, pornind de la epoca de piatră, nu vor privi cu ochi buni pe cel decis să vrea binele tuturor. De la Facerea Lumii, de la inocentul Abel, eroii mor, nici măcar exemplul personal nu este văzut bine, vei fi ucis poate numai să întărești zicerea că : vei plăti orice faptă bună.

Uite de ce eroii se ascund sub mantalele lașității : știu că lumea nu are nevoie de ei. Fiindcă lumea s-a născut roabă, și s-a născut convinsă că trebuie să cedeze. De la zeciuiala biblică și până la dările pe care le plătești astăzi, omul trăiește convins că trebuie să dea de bună voie, indiferent dacă lui nu-i mai rămâne prea mult să-și ducă zilele. Lumea e nedreaptă, și eroii nu mai vor să fie eroii fiindcă nu au pentru cine.

Despre criminali știu și mai puțin. Cu toate că un act eroic poate părea la prima vedere o acțiune criminală, se poate ca lumea să se împartă între cei care percep acțiunea ca pe un act de sabotaj și alții care o simt ca îndreptățită. Un exemplu minor : nu-ți convine că o anumită marfă, material, pleacă să hrănească pe cel care îți este dușman, acționezi convins de eroare : nimerești în mijlocul unor viespii furioase care te vor numi infractor.. Vrei să arăți lumii adevărul din spatele unor porți închise publicului, și ești considerat criminal de cea mai joasă speță. Fiindcă orice tip de orânduire conduce masele inducându-le convingerea că adevărul spus de ei este singurul menit să fie adevăr.

Drama eroului de astăzi? E simplă : spui adevărul despre ceea ce ai văzut, ai martori și probe, și nimerești în oala criminalilor demni să-și sfârșească zilele în închisoare. Sau : muncești și ai vrea să ajuți pe cei care nu au reușit în viață, și ajutorul tău e considerat mită, considerat mod de a cumpăra conștiința cuiva. Eroii...– niște criminali de cea mai joasă speță, în opinia celor din susul piramidei sociale.

Cu alte cuvinte eroii pot fi considerați criminali. Linia care desparte acțiunile eroice de cele criminale, este ceea ce se aude : o linie, din păcate nu e vizibilă și e greu perceptibilă.

Nu știu dacă să spun ceea ce gândesc. Uneori sunt impulsivă, sunt eu cea de toate zilele, doar câteodată îmi iau seama : nu se cade să fii erou dacă vrei să mai vezi lumina Soarelui.

E sâmbătă și îmi dau voie să umblu cu mintea pe după dealuri. Îmi dau voie să visez cai verzi pe pereți și nuci care stau de bună voie în perete. E sâmbătă și uite că pielea mea e mai ceva decât un termometru : acum o săptămână erau grade cu minus declarate și eu nu le simțeam ca atare : azi sunt cu plus, dar obrajii îngheață și eu îmi spun că termometrele sunt mincinoase, ori cei care ne prezintă starea vremii, vorbesc să nu adoarmă. Mi-e frig. Am, relativ am ce-mi trebuie, nu ar trebui să închid ușa pe dinafară, probabil o s-o fac atunci când mi se termină rezerva de tutun, deocamdată mă învârt printre niște pereți care cât de cât țin frigul afară.

— Închide dom'le odată ușa aia, că-s mulți afară!

Eu știam că " mulții" era un eufemism menit să definească frigul, dar îmi plăcea să-mi închipui o mulțime mare înghesuindu-se să intre prin deschiderea strâmtă, menită să lase în casă mâța care părea să-i priască frigul. Mâța intra alene, și dac-o luai în brațe imediat ce intra, avea miros frumos. Fiindcă frigul miroase frumos. Nu e bun, cel puțin asta era părerea mea, tata în schimb susținea că frigul omoară microbii, și mai ales gerul uscat, e în stare să omoare bolile în germeni. Nu știu dacă avea dreptate, nu am traversat ( slavă Domnului!) perioadele în care tifosul, dezinteria sau holera, să-și facă de cap. Fiindcă nu am auzit de ele, nu am știut dacă e adevărată afirmația tatei cu gerul care ucide microbii și oprește epidemiile. Nu știu nici dacă aceste boli au fost eradicate, înclin să cred că nu, de vreme ce am auzit încă în acest secol XXI, de holera care a bântuit prin satele din regiunea sud-estică a țării. Nu știu dacă tifosul s-ar putea explica prin reclama contra păduchilor.. Și nu pot știi nici măcar dacă s-a inventat ceva care să ferească marile citadele de spaima ciumei.. Din nou mi-e frică să cred că tata ar fi putut avea dreptate : am văzut astă-vară la televizor, șobolani plimbăreți prin capitala României. Ceea ce nu înțeleg oamenii, e că rezultatul e condiționat de acțiunile de prevenire. Nu e ușor să vindeci, și nu am aflat dacă ciuma poate fi prevenită altfel decât prin stârpirea rozătoarelor, și tifosul printr-o mai bună igienă. Pentru că astăzi ne confruntăm cu ceea ce unii numesc pandemie și eu i-aș spune epidemie care e rezultatul unui experiment biologic eșuat voit...– pentru asta nu ar trebui să uităm că o boală veche de milenii, nu a putut fi eradicată decât prin prevenție.

 Prostii : mă plimb cu mintea printre dealurile pline de peisaje coșmarești, poate fiindcă nu știu dacă gerul ucide microbii. Ce știu eu e foarte diferit : unii oameni au o constituție diferită : nu pot fi atacați biologic de nimic. Absurd : am făcut descoperirea de mult timp, pe vremea când eram un plod neînstare să înțeleagă eufemismele, care lua totul mot-a-mot, și căruia imaginea ciumei nu-i era clară : nu știam să citesc. Părinții mei locuiau în aceiași curte cu sora bunicii — mama-mare și soțul ei. Aveau propria casă însă curtea era comună. Până la patru ani am locuit cu părinții, după care s-au decis să mă înfieze sora bunicii paterne. Bunică nu am avut, cum nici tata nu a avut părinți după vârsta de patru ani. Iată-mă instalată la cei care îi numeam mama-mare și tata-mare, iată-mă cu un nou certificat de naștere și cu un nume nou de familie : Ferentz.

Curtea noastră se învecina la nord-est cu o uriașă grădină avându-l proprietar pe dl Pantilimon Vasiliu. Domnul vecin creștea într-o secțiune din gradina lui, păsări de tot felul. Și păsările era puțin probabil să fie îngrijite ca la carte, drept care pe sub cotețul mare cât o casă, se plimbau în voie guzgani. Guzganii sunt niște șobolani mari, acoperiți cu o blană de culoare neagră la maturitate, și arătând de mărimea unei pisici. Cotețul păsărilor se învecina corpului de clădire unde locuiau părinții mei și fratele meu care avea aproape doi ani. Părinții lucrau în ture, în așa manieră încât fratele meu să nu rămână singur. Cum într-o dimineață mama era foarte obosită, a adormit. Rezultatul a fost într-un fel hilar : fratele meu a decis să aducă în patul lui roțile de la plită, și totul s-a umplut de funingine. Asta a fost partea hilară, partea cu implicații nefericite, a fost că un guzgan a pătruns în cameră, făcându-și loc pe dedesubtul casei, și nu se știe de ce a mușcat-o pe mama de buza inferioară. Ceea ce s-a bănuit, a fost că mama a uitat să se spele pe dinți și mirosea a mâncare– guzganul flămând a decis să muște! Nu știu cum s-a terminat povestea. Îmi amintesc doar scandalul care a urmat, și a căror personaje au fost : mama-mare furioasă, și bietul tata spășit :

— Ciumă ne trebuie! Urla mama-mare scoasă din minți. Pune otravă! Cumpără vată de sticlă, desfă podeaua, așează un strat gros. Suie-te în pod și așează și acolo. Nu sta cu mâinile în buzunar. Ciuma n-alege, o să murim cu adevărat ca șobolanii! Puturosule!

Cred că au luat măsuri. Știu că mama nu s-a îmbolnăvit de ciuma despre care am aflat târziu, după ce căzută în admirarea lui Robinson, am decis să citesc și Jurnal din anul ciumei. Mi s-a întărit convingerea că unii oameni nu contactează o boală : au o imunitate de la mama natură. Așa cum eu mă îmbolnăvesc de gripă odată la zece ani. Am înțeles că organismele au puterea să se apere de microbi. Unele organisme. Poate de aceea nu cred în utilitatea vaccinurilor indiferent de organismul pe care vrei să-l ajuți. Părerea mea e că fiecare organism e unic, de aceea nu văd utilitatea acțiunii dinafară asupra copiei ARN. De vreme ce sunt unică, ce rost are să mă robotizezi?

E sâmbătă și eu umblu cu mintea pe coclauri. Ca atunci când tata ne urmărea fără să știm, și ne trântea un :

— Ai să te îneci cu mâncarea! – unde ți-e mintea? Umbli cu mintea pe după dealuri.

Sau mama-mare, care probabil încerca să-mi demonstreze nocivitatea absolută a abisului care nu trebuie privit :

— Nu te mai uita într-un singur loc un ceas! Ai să-l vezi pe Dracu!

Nu l-am văzut niciodată, și Zău aș vrut să-l văd la ochi, să știu cum arată.

Însă astăzi nu mă mai urmărește nimeni : pot umbla pe după dealuri și pot privi abisul, fără teama că cineva o să mă tragă înapoi. Asta e : o să-l văd pe d-l Dracu.