Yorick

O fi important la ce mă gândesc eu? Neee–nu e, doar eu văd important, eu cred că e amuzant , eu în imensa mea inocență cred că se poate... Și la final descopăr că nu era decât vis.

 Iluzie. Că ziua când mi-a venit să fac un cont cu un pseudonim fistichiu, și cealaltă zi: când am inventat Vânzătorul de Iluzii din contul ăla. Noroc ( virgulă) că am cărat din timp pe bloguri tot ce pusesem în primul Vânzător. Pe urmă am făcut altul, și altul.. Dar mi-a pierit interesul, așa cum politicienii descoperă că e bine să lași pe mâine, și de mâine – poimâine, și tot așa, până se termină mandatul și nu mai trebuie decât : ori să mai promiți în vederea unui nou mandat, ori aștepți pensioara grăsuță care vine în fiecare lună, după anii în care ai făcut un pic mai mult decât nimic. 

{Am lăsat Vânzătorul...l-am lăsat în mijlocul pieței, încercând să înjghebeze un circ, o construcție șubredă, ceva din resturile de altădată. L-am lăsat cu jobenul lui înverzit de timp, cu mânecile din care scotea mii de minuni : panglici, flori de hârtie, cărți de joc, cu mânecile jerpelite. Iepurele și porumbelul a murit, masa șchioapătă, și băncile scârțâie... Și Vânzătorul e năuc și se îmbată în fiecare seară, amanetănd ceva. Ieri și-a amanetat bagheta : sunt mormane de bețe pe drum... Și la ce bun? Nimeni nu are nevoie de Iluzii..... } 

Gândurile mele se învârt între util și renunțare. Silă de imposibile finaluri bune. Silă pentru Planeta care ne cară ea însăși, în silă. Renunțare.. Nicăieri nu poți găsi omul în stare să dea drumul mașinăriei care se cheamă progres. Îți dorești să îi scuturi pe fiecare în parte, câteodată o faci , mergi și explici : da, și infrastructură, dar e inutilă atâta timp cât o vei folosi de plimbare, și nu e bine– nu cu mâna întinsă la Bruxelles, nu cu investiții străine, nu cu antreprenor și mână de lucru de import. Statul merge în pierdere dacă nu știi să faci profitabil, ai nevoie de experți, de oameni cinstiți, ai nevoie de oameni dedicați, și nu poți dormi pe lauri, tu trebuie să supraveghezi, să fii activ.. Și nimic. Eu vorbesc, eu aud.. Nimic , și logica îmi spune : renunță. Oamenii care fug în cele patru colțuri ale lumii. Cine a întrebat : cum facem ca ei să nu mai plece? Cum procedăm cu cei învățați cu lenea, cu trăitul pe spinarea altora, cum îi educăm să nu mai fure, să nu mai înșele, să nu tâlhărească? Ce anume trebuie și pot eu face? Am psihologi capabili să dea soluții, nu să facă declarații, care ajută ca săpunul funiei spânzuratului.. Eu pot face ceva ca să previn, să reduc rata criminalității? Pot eu educa? Nimeni nu se gândește : țările unde ajung se îngrozesc și România primește pecetea rușinii, fiindcă exportăm hoți, cerșetori, prostituate, tâlhari, laolaltă cu cei cinstiți. Unui politician degeaba îi spui asta... 

{ Într-o zi mă întrebam de ce fug oamenii de corb, de ce îl asociază cu moartea, cu prevestirile întunecate? Să fie negrul penajului? ... La Parcul Zoo, mult timp a rămas într-o cușcă. Ocolit. Lumea trecea repede prin fața cuștii. Și nici el nu mai astepta pe nimeni. Era întunecat, trist și mai mereu , cu capul ascuns sub aripa dreaptă. Și Doamne! – ce frumos era! Cât de mare, ce stralucire avea fiecare pană! L-am iubit și i-am întins un biscuite. Nu se aștepta, și poate biscuiți nu ar fi mâncat niciodată, dar l-a luat frumos, fără să încerce să mă ciupească. M-a privit și am rămas vreun ceas lângă (,) gardul cu zăbrele înalte. Am rămas în tăcere, visând. Și el întrebându-se ce vreau, ce ar trebui să facă, n-a croncănit niciodată. Era atât de mare încât era greoi și în mișcări.. A venit bietul lângă zăbrele dese, și a stat în tăcere. Am venit vara aceea în fiecare zi. Și-l simțeam prieten. Într-o zi l-am mângâiat : luciul penelor întunecate semăna la atingere cu ceva ferm dar fierbinte și viu. Corbul, îndrăznesc să cred că era fericit. Pe urmă toate animalele și toate păsările au plecat în refugii. N-am venit în ziua aceea, știu că s-au făcut filmări : marea eliberare.... Corbul meu va fi murit: oamenii nu iubesc negrul, îl văd prevestitor de rău.. Aș fi vrut să fiu Lady Raven, dar eu eram doar om, eu nu aveam aripi și nu am putut pleca împreună cu pasărea care a mâncat un biscuite doar să-mi facă mie o plăcere.. Poe o fi avut unul adevărat? Cum l-o fi găsit? Câți ani a umblat până să-i bată la fereastră Nevermore? Simt în palma dreaptă luciul ferm și fierbinte a corbului meu de-o vară. A uriașului frumos și negru... } 

Realitatea e o spoială, ți se spun minciuni, ești lăsat să crezi minciunile, să te îmbolnăvești de teamă, ca femeia de ieri care s-a spânzurat fiindcă i s-a spus că fiica ei este infectată cu noul virus... Întuneric.. Negrul cu care ești mințit că e prevestitor de rele... 

Și eu nu pot face nimic. Nu știu cum. Iluziile se fac mari corbi cu aripi deschise.. Nimeni nu vede cât de frumos e.. Nimeni nu mai poate râde la scamatoriile unui prestidigitator.. Oamenii plâng și atunci când intră clovnii în arenă.. 

La ce bun? 

( c. ferent – în Agora, nebunul plânge. ... Yorick a înțeles că râsul a murit odată cu Ofelia, și nu va mai fi.)