A fi Dumnezeu

Gânduri, nimic important, adevăruri care dor și preferi să nu le spui, bravezi, râzi, ești ironic, o faci pe viteazul, te avânți în lupte de care nu-ți pasă în mod normal, și dai impresia de normalitate, de sănătate, de orice, dar nu de ceea ce e adevărat, nu durerile, astea nu vor ieși – te-ai simți împuținat, micit de adevăr, de durerea care e numai a ta. Devii prestidigitator, iluzionista, orice, dar nu tu. Tu ești firav, ești strivit de durerile lumii , ești frunza de plop care tremură la orice adiere, dar durerile tale nu vor ieși, fiindcă slăbiciunea e o tară atât de rușinoasă, fiindcă sensibil și bun e un păcat, fiindcă trebuie să fii viteaz, fiindcă ai decis : niciodată. Și gata luptele care nu te interesează le adopți, cu greu îți vii uneori în fire și te ascunzi , tu nu ai ce căuta în arenă : nu poți fi gladiator, ai face abstracție de toți cei care strigă – Ucide-l! – fiindcă tu vezi neputința din ochiul învinsului, îi întinzi mâna să-l ajuți să se ridice, fiindcă tu ai suflet.. Și bravezi și nu intri în arenă, fiindcă știi că te-ai face de râs. Copil, plângi după șobolanul prins în cursă, adult, simți durerea învinșilor, și te ascunzi, țeși o poveste, o scuză, fiindcă nimeni nu trebuie să știe : ai luat cu bună știință pe umeri , durerile oricărei ființe vii, ca Puișor din Maidanul cu dragoste : plângi după buruieni și ciulinii care rămân să moară iarna. Și eroic, bravezi, intri în lupte care te scârbesc , deși tu nu poți ucide nici măcar un șobolan. Ești bolnav de iubire de oameni, ești pe moarte cu Natura care pierde bătălie după bătălie. Ești îngrijorat că Soarele se va stinge. Și deși nu ești Dumnezeu, tu lucrezi lucrările lui. Dar asta nu trebuie să știe nimeni, fiindcă asta e o lepră care te face de râs și te alungă în peșteri întunecoase, în labirintul subpământean, unde plângi după cei care au pierdut în arene și nu i-ai putut salva.

Eu? Eu nu voi ieși niciodată, fiindcă sunt atâtea durerile Universului în mișcare. Fiindcă mor atâția șobolani în curse. Fiindcă nu pot salva nici un scaiete de coasă. Fiindcă ceea ce văd , simt și ceea ce simt, doare, și adevărul e că totul e murdar, urât, întunecat, și luptele sunt minciuni care vor ucide.

Gânduri. Plâns de copil a cărui jucărie era un șobolan viu, un șobolan pe care niște oameni l-au prins într-o cușcă și-l îneacă. Și copilul nu poate lupta cu oamenii mari și fără suflet. Cum să le spui : e o ființă vie! Pentru ei e un șobolan care roade, care mănâncă, care are microbi.. Și-l ucid. Și nimeni nu înțelege că ucide sufletul unui copil.
( c. ferent – Dumnezeu? Era un copil căruia i-ați ucis sufletul)