e atât de acută lipsa ta
cât o simt înțepându-mi creierul
îmi lipsești
deșertul mă cuprinde și-mi lipsești ca apa
și nu știu ce să fac
din străfunduri țipătul se ridică
din miezul Pământului
din centrul labirintului
se ridică un a timid
crește pe fiecare treaptă
se ridică ascuțit
dureros
înfipt în fiecare milimetru de piele
și nici Titanii nu duc pe umeri greutate mai mare decât țipătul care nu poate fi auzit
îmi lipsești
și tac
îmi lipsești și eu trebuie să tac
aș rupe trunchiuri de stejar cu țipătul
aș inunda deșertul cu lacrima
dar
îmi lipsești și eu trebuie să tac
în jur forfota se strânge cu dușmănie
valuri de cântece
tsunami de voci
și eu trebuie să tac
eu trebuie să fiu mai titan decât Titanii
eu trebuie să pun botniță țipătului
fiindcă îmi lipsești și eu trebuie să tac
eu trebuie să fiu Titan
eu.....
( ce bine e de făcuți
pot avea scheletul din titan
pot să se miște fără să îi doară țipătul
fără să fi simțit labirintul strângându-le tâmplele
fără să fi coborât o singură dată pe cealaltă lume
ce bine...
ce bine...
ce bine...)
și-mi lipsești și eu trebuie să tac
trebuie să las pereții să se strângă în jurul tâmplelor și a frunții
trebuie să mă las strivită fără să țip
(14 ianuarie ( întâi ianuarie după calendarul gregorian) 2020 – c. ferent – Titanul din Labirint)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu