Nu-i bine. Dacă locul ales pentru debarcarea din august 1944, era într-o oarecare măsură slab populat sau deloc, România nu-i plaja Omaha din Normandia, și mie, ca cetățean al României, nu-mi convine ca statul meu să fie teatrul unei confruntări între doi adversari, a căror victorie unuia asupra altuia, pentru mine nu are nici o valoare, dimpotrivă, voi pierde enorm.
Iată-ne puși în situația de a plăti scump prostia mai marilor și inteligenților noștri politicieni și diplomați de carieră.
România va fi călcată sub bocancul celor care se dușmănesc, sau numai vor să afle care ia premiul și care rămâne challenger. Spunând bocanc, îmi asum metafora : bocancul devine bombă, și deasupra noastră planează o nouă Enola Gay, care a pus capăt celui de-al doilea război mondial.
Nu mă simt bine. Deloc nu-mi place ceea ce se preconizează pentru viitorul apropiat : trupe, armament, posibil armament nuclear.
Ce vom câștiga noi, oferindu-ne teritoriul propriului stat? Nu vreau să văd posibilitatea în care americanii vor pleca cu coada între picioare și eu voi plăti cu teritoriul propriului meu stat, care va intra sub incidența daunelor de război.
Ce putem face? Mi-e greu să găsesc fie și un fir cât ața, un fir pe care să-l urmăm, să ieșim din alianța aceasta care ne va costa scump.
Se spune bine : pentru cine nu învață nimic, istoria se repetă. Ne-am aliat cu Germania în ultimul război mondial, și am plătit cu bucăți mari din trupul țării. Iată-ne aliindu-ne cu cei incapabili să câștige un război de uzură cu Vietnamul, un stat cât palma. Cine crede că americanii vor ieși câștigați din înfruntarea cu Federația Rusă? Eu nu cred.
Suntem angrenați într-un război care nu-i al nostru, pandemia o să rămână ca o adiere de primăvară, când ai ieșit cam dezbrăcat și ai făcut guturai. În comparație cu ce ne așteaptă, vom dori să fim obligați numai să ne vaccinăm. Fie o singură bombă căzută peste un oraș : vor muri milioane, vor suferi ani în șir, alte milioane, și teritoriul României nu va mai exista.
Fiindcă suntem tâmpiți. Și fiindcă România nu este plaja Omaha din Normandia anului 1944.
Câteodată mă uit cu milă, mă uit ca la niște copii neștiutori și care se joacă în mijlocul drumului, fără să știe că ar putea veni un autoturism, că joaca inocentă le va fi curmată brutal.
Nu știu unde am citit, nu știu ce mit mi-a pus dinainte pe Marte și Atena, frați buni, fiu și fiică ai lui Zeus. Și nu am înțeles cum poate Atena să câștige o înfruntare. Câtă forță poate avea zeița înțelepciunii, ca zeul războiului să fie obligat să se cunoască învins? Finalul nu e deloc apoteotic, dimpotrivă, ceva se curmă brusc, fără să fie nevoie de artificii : e de ajuns o ramură de măslin.
Nu știu de ce m-am trezit în gând cu legendele Olimpului : doar e o lectură a copilăriei! Mi-amintesc ce fericită eram că Marte nu a putut s-o răpună pe Atena! Măcar teoretic, războiul fusese pus o dată cu botul pe labe. Nu mă interesa foarte mult Atena, însă trebuie să mărturisesc : am crezut! Eu copilul de nouă ani, am crezut că e posibil ca Zeus să fie părintele unic al Atenei. Mi-am închinat jumătate din viață crezând în toporul care a lovit capul Zeului suprem, și s-a născut Înțelepciunea. Poate încă mai cred. Poate încă mai sunt în căutarea toporului care să trezească un fir de înțelepciune în capetele celor care ar trebui să fie mai judecați decât o biată femeie, fie ea Zeița Atena. Mi-e îngrozitor de teamă că am crezut prost, că oamenii nu au auzit nimic de nașterea Atenei, și nici de felul în care și-a învins fratele, fără să-l atingă o singură dată cu sulița.
Oamenii vor să se arate umili. Și o fac : se târâie în praf, se milogesc în fața unuia și a altuia. Facem asta de secole. De când au decis unii cronicari să lase o urmă din acțiunile fără cap ale vreunui Domn, care târându-se în genunchi, a fost lăsat să distrugă unul sau altul dintre principate. Până la Cuza, toți s-au târât în fața sultanilor otomani, ori au luat calea Vienei, să ceară audiențe la împărații austro-ungari. Slugărnicia nu a ajutat cine știe ce, unii au fost decapitați, alții jupuiți ca animalele de piele, alții sugrumați și aruncați cu un bolovan de picioare, în Marmara.
Mi-e uneori atât de rușine de neputința noastră de a fi demni, încât mă tem că Herodot a fost cumpărat. Ori toți dacii au fost omorâți de cotropitorul roman. Altfel nu-mi explic lipsa de creier și lașitatea. Nu-mi explic slugărnicia cu care acceptăm să facem cadou teritoriul României pentru o confruntare armată, într-un război care nu ne privește. Mă tem că nici în capul meu nu șade Atena, și degeaba mi-ar crăpa cineva capul : mi-e frică să nu fi dispărut orice urmă de materie cenușie. Altfel aș găsi o soluție. Dar nu pot decât să recunosc : mi-e capul vid.
Uite : îmi aduc aminte de cât de nepăsător era tata, și orice s-ar fi întâmplat, reușea să cânte și să râdă. Eu îl priveam cu suspiciune : nu cumva e idiot? – sau cu invidie : cum Dumnezeu reușește să nu fie zdruncinat, strivit, cum nu se gândește că am putea fi direct afectați? I-am spus în vreo două rânduri, și n-am reușit decât să-l întristez, să îi tai toate gândurile luminoase. Niciodată nu mi-a răspuns, sau mi-a răspuns scurt :
— Ce-ai vrea să fac?... – vrei să-mi pun funia de gât?
Nu, nu voiam să-l determin să se sinucidă, voiam să-l târâi după mine în realitate, să-i deschid ochii. Dar eu nu eram Isus, și nu am știut niciodată unde este scăldătoarea Siloamului, așa că tata a continuat să cânte în mijlocul dezastrelor, să danseze peste ruine, să fie rupt de realitate, da nu vadă nimic înainte.
Eu am fost pe dos, însușirea tatei, n-am moștenit-o, de să cred cu tot dinadinsul că sunt unul dintre profeții dezastrelor. Așa sunt eu, și nu știu ce Divinitate să implor să se întoarcă de la răul pe care voia să-l facă. Nu știu, ba nici stofă de erou nu am.. Mi-e rușine să recunosc stilul de chibiț, să-l pun în ordine după profeție. Nu știu, n-am știut niciodată cum au primit profeții răul pe care îl prevăzuseră, eu sunt complet distrusă, încerc prin slabe forțe să găsesc legătura cu divinitatea, să opresc tot ceea ce văd și să întorc tot cursul destinului. Dar nu mi-e dat, și jelesc pe margine, cobe care-și blesteamă croncănitul întunecat.
Un pic, nu știu dacă măcar un singur procent dintr-o sută, sunt ca tata : vreau să mă dezbrac de toate mâhnirile și vedeniile întunecate, îmi spun că trebuie să ies, fie și o secundă, să nu mi se frângă inima de durere și mintea de neputință.
Vreau să cânt! Vreau să râd! Vreau să mă mai îndrăgostesc odată! Vreau să declam ode! Vreau...
Dar fruntea mi se apleacă obosită, umerii îmi cad osteniți, neputința se ridică : mareea cea mare...
Uite : nu mai departe de ieri am citit : după o încercare grozavă, vine și liniștea, tot atâtea zile de chin, le poți trăi fericit. Însă eu sunt aidoma personajului care suia un munte abrupt, încovoiat de poveri, plin de speranță că se va odihni, dar ajuns și coborând o vale tot atât de înaltă cât muntele la suiș, se întrista : ajuns în fundul văii, va trebui să înceapă un alt urcuș.
Mă frâng neputincioasă, nu cunosc finalul, însă mai mult decât orice altceva, îmi doresc să nu trebuiască să urc sub greutatea unor poveri, un munte abrupt. Fiindcă nu știu cât din poverile bune, nu se vor sfărâma de stânci.
Ca un copil scâncesc :
— Gata... Nu se poate să ne întoarcem acasă?
