Iluzionista

Prestidigitatorul și obiectele cu care jonglează sunt prieteni. Doar iepurele nu s-a împrietenit cu porumbelul, și nici bagheta cu jobenul . E aglomerat în joben: iepurele a ros câteva panglici, și era cât pe-aci ca ouăle să se spargă înainte să fie atinse cu bagheta, fiindcă era foarte aglomerat. Monezile erau înghesuite de cărțile de joc, și nu prea mai putea respira nimeni. Jobenul trebuia curățit în fiecare dimineață, iepurele trebuia pieptanat și porumbelului i s-a făcut dor de călătoriile în lume.. Și bietul prestidigitator a ridicat cortul în mijlocul orașului, a decis să se oprească. A așezat masa în mijlocul arenei și s-a grăbit să pună afișe pe toate gardurile, pe fiecare zid, pe stâlpii de iluminat, pe spatele unei statui cu o femeie scoasă dintr-un bloc de bazalt. Prestidigitatorul e trist: obiectele se ceartă, iepurele a ros asul de cupă și porumbelului îi cam arde de ceruri cu turturele.. Se gândește să-i scurteze penele aripilor, și iepurelui să-i pună botniță. În joben e scandal: monezile ar vrea să se rostogolească, să zornăie, să fie auzite. Printre cărți, scandalul a ajuns la culme: un valet , patru popi a speriat.. Prestidigitatorul e încurcat. Obiectele jonglează cu sentimente, umblă la coarda emoțională. Și nici masa nu are stare: dă din picioare de parcă a turbat.... Prestidigitatorul e supărat: o să vă dau naibii și-o să plec!.. Iepurele întreabă porumbelul: e femeie sau bărbat? – nu de alta, dar să știm și noi în ce ne-am băgat. Jobenul trebuie trimis la curățat: două ouă de potârniche s-au crăpat... Toate merg halandala... Și prestidigitatorul e între îndrăgostit și enervat. 

Da', mai tăceți dracului din gură, că dau foc circului imediat!

( 14 martie, 2019,c.ferent/z...– Prestidigitatorul..)

Secundele..

( Alt fel de poem) – Secunda lui Dumnezeu și secunda mea 

Nu contează : uneori te oprești . Nu contează. Încerci marea : ți-ar trebui măcar vreo sută de mii de degete. Nu contează. Nimic nu contează. O secundă poți fi visător. O secundă poți crede. O secundă, orice vrei să faci : să nu dureze mai mult de o secundă. Pe urmă trezește-te : secunda a trecut, tu ești tu. Ce contează? Ei și? Cui îi pasă? – ai călătorit, timp de o secundă, prin noroaie și zloată, pe urmă ai dat drumul la duș și toată secunda a rămas în urmă, nu mai contează.

Eu? Eh, eu mereu sper, cred, iubesc, visez : o secundă. Atât pot, atâta timp am, atât mă pot rupe de rațiune : o secundă...

Dumnezeu are secunde cât mileniul, ale mele sunt cât o clipire de pleoapă. Cum să le risipesc pe fleacuri? Cum să merg pe drumurile care se desfac în două, în patru, în opt, în șaisprezece.. Nu pot. Eu n-am secundele lui Dumnezeu, eu am secundele lui Cain și-a lui Abel și ale lui Seth... Și nu pot pierde mai mult de-o secundă.

Mă opresc o fracțiune de secundă, în mijlocul drumului care se ramifică până la plus infinit, mă opresc și-ți vorbesc o altă fracțiune de secundă, îmi răspunzi sau nu. Secunda s-a terminat și eu trebuie să plec. Eu trebuie. Eu nu sunt cu secundele lui Dumnezeu înzestrată, și trebuie să plec. N-am să mă mai întorc. Nici măcar nu știu de ce am stat. Nu știu de ce ți-am vorbit. A fost secunda mea de slăbiciune.

Te las. Secunda se trece văzând cu ochii, și pe mine mă așteaptă veșnicia de liniște. Și mă grăbesc. Trebuie să plec. Trebuie să vorbesc. Trebuie să conturez un pom, o casă, o fântână. Trebuie, nu pot rămâne.

Nu te pot convinge și nu încerc. Plec. Secunda s-a terminat. Adio.

( c. ferent – Secunda lui Dumnezeu și secunda mea...)

Sonet

Nu știu să spun :– Maestro! – Domnul meu!

Ce-i politețea? –palmă ridicată.. 

Respectul nu stă-n vorbe, nu-i o artă

Vorbind de jos în sus, n-aș mai fi eu!

Ești orb... Prin politețe ce se-arată? –

Ipocrizia te va face Zeu

Și palma 'o vei primi, când un ateu

Te-o face sfânt cu-o aură furată..

Mi-e lesne să domnesc pe câte-un om,

Nu din respect, e-un om, biet trecător..

Un ins, un ciob de sticlă' un meteor

E lesne de-ocolit chiar și în somn! 

Pe nume-ți spun, sau tu.. Cum orice nor

Dă Soarelui respect ca unui Domn!!

( c. ferent – Sonet)

Poveste..

....

. Merge partea aia din aplicație Wach, sau cum s-o fi chemând, cea cu videoclipuri.. Cum la tv sunt doar reluări, și eu nu am nimic de făcut, mă uit.. Așa descopăr eu câte și mai câte curiozități, de exemplu cea prin care asiaticii combină pește cu carne de porc, sau creveți , tocați și amestecați tot cu carne de porc.. Și-mi aduc aminte de rețetele unde oamenii puneau musai o bucățică de anșoa, și mie îmi venea să dau la rațe.. Nu sunt pretențioasă neapărat, dar consider prostește că nu ar trebui zăpăcite papilele gustative, că un gurmand e ceva diferit de un snob haplea, că un adevărat Chef nu se inspiră din sărăcia altora, care de fapt au preferințe culinare, însă materia primă e puțină și o înmulțesc așa cum pot.. Și îmi aduc aminte: Să tot fi fost o grămadă de timp de când am trăit povestea asta. Tata locuia într-o casă pe lângă pompieri, și eu eram după primul divorț, de abia împlinisem 18 ani, prima mea căsătorie a trecut că fumul, eu i-am lăsat apartamentul și am plecat cu ce e pe mine și-n valiză și cu actele într-un buzunar. Nu am vrut să iau nimic, așa am fost eu dintotdeauna: îți dau tot ce vrei, dar lasă-mă în pace. Tata nu a zis nimic, doar mi-a repetat povestea cu mărul, și a concluzionat: – Tu nu ești om cu care să facă unul casă. La ce l-ai smonit? Și povestea s-a încheiat. Eram liberă, divorțul mergea, judecătoarea, cică să ne mai gândim. La una dintre înfățișările de la urmă, a venit domnul ex-soț, cu o duduie cu burtica evidentă, dar asta a fost târziu, a durat vreo trei ani tot procesul.. Ei, și în vecini stătea tanti Veta, cu ne'a Petrea, și tanti Veta avea trei băieți, și fiecare băiat avea un alt tată, și nici unul nu era al lui ne'a Petrea. Aveam o prietenă, singura care mi-a fost prietenă până a murit, adică nu foarte mult timp, ea a murit înainte să fiu eu divorțată. Și Lenuș vorbea cu unul dintre băieții lui tanti Veta, cu Vasilică. Vasilică.... Un om pe care nu ți l-ai dori nici măcar prieten: bețiv și cred eu cu o boală psihică, altfel de ce se plimba cu toporul în mână când era beat? În fine, Lenuș îl plăcea, eu nu am încercat să îi schimb sentimentele. Am vorbit o vreme cu baiatul cel mare a lui tanti Veta, băiatul era bărbat, cu doisprezece ani mai mare decât mine, în divorț și el, cu doi copii, mă amuza atunci când copiii îmi spuneau mamă, dar mi se și zburlea părul pe ceafă, fiindcă mă îngrozea ideea de a fi mamă în adevăratul sens al cuvântului. Să mint? Ce câștig? Toată viața m-a îngrozit ideea de a avea asemenea datorii față de puii de om. Na, și vorbitul era vorbit, eu stăteam la tata, Nelu, amicul, la mă-sa. Poate fiindcă eu am idei fixe despre coabitare, și mi-e rușine de cuvântul concubinaj, e așa ca o murdărie pe obrazul cuiva. Tanti Veta o convinsese pe Lenuș, pe mine nu. Trebuie să recunosc că era al naibii de diplomată ( avea papagal, cum ziceam noi pe atunci) . La un moment dat ne spune: – Ei, doar nu e ceva atât de împovărător, pui în oala cu ciorbă încă două căni cu apă. Prin mintea mea defilau castroane cu ciorbă apoasă, de unde pescuiai o boabă de fasole, o feliuță de cartof, o minusculă particulă de morcov. Am surâs și nu am răspuns. Am continuat să stau la tata, chiar dacă uneori ieșeam cu Nelu pe motocicleta lui neagră, care mi se părea uriașă. Ieșeam în scurte excursii, la iazuri la pește, în apropierea orașului, cred că nu risca prea mult, dat fiind că motocicleta era măcar o dată pe lună, reparată.. Gustul mâncării? Nu aș putea ști ce place altuia, eu consider că nu putem amesteca în același oală, pește și porc, sau fructe de mare.. Știți? Când stăteam în vecinătatea pompierilor, într-o seară am prăjit slănină. Slănină bună, de pe burta porcului, slănină cu vițe de carne, și am mâncat jumeri cu usturoi și mămăliguță fierbinte, cu tata, cam pe la două noaptea. Și ce bune erau jumerile alea, să le mănânci și goale, să le crănțăni ca pe dropsuri.. ( c. ferent – Amintiri, ale mele)

Dureri obișnuite

Eh.. Ce dacă e sâmbătă? – cu atât mai mult trebuie să facem în seara asta, tot ce n-am făcut. Așa că verificăm, căscăm ochii cât ceapa, și purcedem la ce-a rămas nefăcut. Nu chiar la secundă, dar orișicât, nu se face să-ți lași treburile de sâmbătă până luni, ia gândește-te : dacă uiți o oală cu un rest de mâncare? – se împuțește, și îți vine să arunci oala cu totul, și nu se face : e criză bre, nu cumperi oale în fiecare zi. Un om a decis el să ne trimeată un fel de publicitate la un fel de cuptor.. Zău nu știu de ce, costa cuptorul vreo 18.000 lei ron.. Fără mărunțiș, că mai erau vreo câteva sute. Eu neavând de lucru, îl întreb :

— Da' matale crezi că noi facem bani la ciocan 🔨, adică falsificăm biletele de bancă?

– nu mi-a răspuns, probabil reclama se adresează ăstora din guvern ăștia au pensii speciale, întorc banii cu lopata. Noi nu, că nu ne vine de la moșie, nu suntem rentieri. Noi săracii, ne numărăm francul și-l legăm cu o sută de noduri, nouă și ăia 2000 de lei pentru un aragaz obișnuit, ni se pare un capăt de țară.. Unii și-au pierdut serviciul.. Pensionarii nu știu săracii cum să-și drămuiască paraua.. – mâncare sau facturi? - în nici un caz nu se îmbolnăvește nici un pensionar, nu-s bani de fudulia asta. Toate bune și frumoase, toate, mai puțin traiul, coșul zilnic, electrocasnicele care se strică, idem electronice.. Și unii nu știu ce să mai facă.. Credeți voi că pandemia e mai de speriat decât foamea, lipsurile, felul în care un om care nu are studii, nu se poate angaja : nu poți da cu mătura online, nu poți face bureți zacuscă, online, nu poți vinde mărar online.. Și așa de multe, încât 18.000 este o sumă pe care nimeni nu știe cum arată. Niciodată nu a avut în buzunar 18.000... Lumea noastră se duce Dracului, pomană. Și totul se schimbă în defavoarea omului de rând. Că, nu-i așa? – nu toți suntem parte din elita societății, societatea, dacă e s-o vedem ca, pe o piramidă, are baza așezată pe ceva. Ei bine, baza sunt oamenii obișnuiți, țărani, muncitori fără studii superioare, oamenii care au crezut că lumea va continua să fie așa cum au cunoscut-o din moși-strămoși. N-a fost să fie.

Între spectrul pandemiei și spectrul morții malnutrit, ce crezi că ar trebui să te sperie mai tare? Sănătos tun, și mort cu burta lipită de șale. Boschetar. Dormind prin canale...

Oameni dragi și deștepți, treziți-vă până nu veți fi exterminați de cei deciși să scape guvernele de grija voastră.

Să vă mai spun ceva : nu vă lăsați copiii, părinții, bunicii, rudele cu nevoi speciale – în grija statului. Veți rămâne fără cei dragi. Statul a decis să scape de grija plăților pensiilor, alocațiilor, indemnizațiilor pentru persoane cu dizabilități. Nu mă credeți? Uitați-vă la știri.

TREZIȚI-VĂ.. Deja a trecut și ceasul al doisprezecelea.. Mai aveți câteva minute. Treziți-vă sau veți dispărea.

Mi se frânge sufletul în fiecare zi.. De neputință. De felul în care nu pot înțelege ceva. Nu pot și cum rareori dau credit teoriei conspirației, sunt complet incapabilă să discern de ce anume se întâmplă ceea ce se întâmplă în lume.

Donald Trump, a fost singurul care nu a dat apă la moara pandemiei. Și a fost înlăturat. Dur. Suntem minoritari într-o lume care se bazează pe zvonurile propagate și susținute în favoarea cuiva. Al câtorva, ale căror interese primează în lume. Și cum aș putea gândi altfel? Cum, acum când lumea propagă zvonuri morbide, zvonuri menite să țină populația întregului mapamond, în frâu, într-o pușcărie ad-hoc : casa proprie. Și sunt încurcată, tâmpită, în necunoștință de cauză : cui folosește?.. Cui? Celor care au investit în companiile farmaceutice? Celor care își spun că populația globului este prea mare și nu mai au ei ce mânca, sau arunca? Cui folosește? Nouă nu. Declarația lui Cioloș, m-a lăsat și mai tâmpită : se închid piețele, domnul susține cu putere că virusul se plimbă prin piață să cumpere pătrunjel la legătură.. Domnule Cioloș, dacă te-am respectat într-un timp, ai pierdut respectul meu. Populația care se întreține din vânzarea produselor proprii, va crăpa. Va umbla în fundul gol, nu va avea cu ce-și plăti facturi, nu vor putea cumpăra benzină sau motorină pentru arat și semănat, nu va putea cumpăra semințe... Et caetera. Asta e România.. Și nu doar România : aproape tot mapamondul. Mai puțin Taiwan, China, Corea, Vietnam... Adică cei din blocul comunist, cei care îi doare în cot de poveștile cu virusul, cu felul în care mor oameni. Oamenii mor atunci când le vine vremea. Dar nu : democrația înseamnă că te omor pe tine ca să trăiesc eu, să-ți iau bunurile, să-ți mănânc mâncarea, să îți respir aerul.. Părerea mea? Una licențioasă : mă doare în cur de democrația asta care ne ucide. Mă doare în cur de SARS cov 2, mă doare în cur de minciunile cu purtatul măștii. Port masca fiindcă nu vreau să plătesc amendă, nu fiindcă aș crede că e utilă. Țin o mască și două săptămâni, nu am chef de cheltuieli inutile. Am încredere în ce spun cei cumpărați, pe la televizor ori pe net? Niciodată. Sunt javre proaste, vândute unui tip de guvernare de căcat.

În rest? Toate bune.