Între datorie și lașitate: strivit– sentimentul..

Între datorie și lașitate– strivit– sentimentul... Lumina vine tot mai târziu și tot mai devreme alergăm către moarte – uite : un minut e puțin o sută de minute înseamnă că iulie s-a făcut deja octombrie și nu-ți pasă.... nu-ți pasă tot mai devreme alergăm către noapte. Nu pot dezerta – aș putea să mă ridic și chiar să ies să ies în întâmpinarea unei noi zile ( aș putea să-mi iau inima-n dinți să ies ) o oricare altă zi ar putea înseamna o casă ar putea însemna o grădină ar putea însemna o... ( nu voi rosti cuvântul nu încă!) dar nu eu nu pot dezerta . Lângă mine ruginește o spadă uneori am senzația că au trecut o mie de ani și nu pot dezerta Pașii mei au străpuns hotarul lângă peretele de sticlă se adâncește dușmănoasă / întunecoasă/ rece tranșee săpată de pașii mei am făcut acest du-te– vino de o mie de ani Și peretele e tot mai înalt și nu pot dezerta și nu pot trece dincolo și nici măcar să îngenunchez și să plâng nu pot Fiindcă nu pot dezerta . Lumina....zilele care se scurtează....pasul meu care mă scufundă...... Și nu pot dezerta . Nici măcar nu pot să îngenunchez și să plâng.. (3 iulie, 2020 – c. ferent – Între datorie și lașitate : strivit – sentimentul..)