— Vreau acasă..
Acasă era locul unde mă simțeam în siguranță, locul unde nimeni nu mă necăjea cu întrebări prostești, nimeni nu voia să fac sau să nu fac ceva.. Așa încât acasă era refugiul meu..
Treptat, acasă a crescut, s-a lățit : strada mea, școala mea, orașul meu. Eram în siguranță. Și știam sigur că nici un rău nu mă atinge. Munții, cărările bătute la întâmplare, poienile și mulțimea vietăților care, aparent haotic se mișcau în jurul meu, erau garanția că nu se întâmplă nimic rău, că acasă poți face ce vrei, fără să le dai socoteală pentru timpul tău, pentru ce simți. Acasă era mereu bine. Și cabinetul d-lui dr Floares, era acasă : la 11 ani o gripă m-a trimis acolo cu tata, și cu fruntea arzând de cele 37/5° de temperatură corporală. Grav, fiindcă eu nu simțisem încă niciodată asta. Gripa a cedat după a doua zi de tratament cu penicilină injectabila din 6 în 6 ore. Dar a fost nevoie să ascult și cinci zile m-am plimbat cu tata la policlinică, acolo unde făceam injecție și noaptea. Eram acasă, doctorul nu m-a arestat într-un salon de spital, cu infirmiere zbir și asistente cu alura unui boxer profesionist.. Și mie mi-era bine acasă. La școală eram acasă. Nici unui coleg nu-i trecea prin cap să mă tragă de cozi, de când mama-mare a venit la școală fiindcă un coleg de bancă mă zgâriase pe pleoapa dreaptă, fără intenții agresive, din greșeală.. Dar mama-mare a zis că aș fi putut orbi dacă zgârietura ar fi fost mai profundă. După care nimeni nu a mai avut voie în școală cu un cuțitaș pentru ascuțit creioane. Și era acasă și la școală.. Și ne distram cu jocurile noastre obișnuite.. Crescând acasă. Sub ochiul deschis, vigilent al părinților, bunicilor, profesorilor.. Nimeni nu știa ce sunt alea droguri. Citeai într-o carte și ți se părea ceva ce ținea de o societate decadentă, bolnavă.. La cinema mergeam cu școala, cu părinții, cu un coleg sau mai mulți, și era bine, mâncam bomboane, nu semințe, fiindcă nu erau semințe în interiorul cinematografului.. Acolo la cinematograf era acasă : ne cunoștea doamna care vindea bilete, domnul care rupea bilete, plasatoarea. Chiar domnul de sus de unde se proiecta filmul, fiindcă tot cinematograful era acasă...
Îmi plec fruntea și scâncesc, nefericit copil care vrea și astăzi : acasă....
Acasă se zbate în flăcări : incinerat de voi!
Voi, voi care ne-ați ucis siguranța lui acasă... 😭
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu